Sfântul Arhidiacon Ștefan. Despre rezolvarea conflictului între predicarea Evangheliei și activitățile de zi cu zi, la Sfinții Apostoli

Ei bine, l-am sărbătorit și pe Arhidiaconul Ștefan. Un diacon înseamnă un slujitor, un asistent. Trebuie notat, mai întâi, următorul lucru: Apostolii au simțit foarte rapid conflictul dintre predicarea Evangheliei și activitățile de zi cu zi. Li se dovedise că este foarte dificil să combine una cu cealaltă. Biserica avea inițial grijă de oamenii care erau neajutorați, îi hrănea pe acești oameni, îi ținea pe linia de plutire, ca să spunem așa (văduve, bătrâni, orfani). Iar astfel, Apostolii au dat brusc peste o problemă pe atât de complexă pe cât era de ciudată: se dovedea că este imposibil să predice Evanghelia și să distribuie pâine, haine, țesături, bani oamenilor nevoiași. Este imposibil să combinați simultan caritatea și predicarea într-o aceeași persoană. Trebuie fie să predicăm, și alții să distribuie, fie să împărțim noi și să-i lăsăm pe alții să predice. Este foarte important să înțelegem asta astăzi, pentru că un om nu poate face totul. O singură persoană poate face un lucru: fie merge într-un orfelinat și într-o casă de îngrijire medicală, colectează donații și le distribuie, fie practică închinarea, cântatul, lectura, predicarea. A existat, deci, o nevoie mare de ajutoare: diaconii.

Diaconii au apărut ca asistenți ai preoților în probleme de milostenie, în chestiuni practice de gestionare a finanțelor bisericești, dacă doriți. Ei trebuiau să fie oameni foarte fiabili, oameni cinstiți, oameni ale căror degete nu trebuie să-și însușească bani, dar care să-i numere, să cunoască tabla înmulțiri și regulile împărțirii. Trebuiau să colecteze, să depoziteze, să distribuie, să-i ajute pe episcopi și preoți în acest sens. Astăzi, un diacon este, ca să spunem așa: “Cu pace Domnului să ne rugăm!, sau astfel de chemări – este clar că vorbim despre diaconia liturgică. Inițial, diaconul era o persoană caritabilă și administrativă. Diaconul – el era… mâinile Episcopului.

Cei mai cunoscuți diaconi din Biserică sunt Ștefan și Laurențiu – Sfântul Laurențiu, diaconul roman aflat sub Papa Sixtus. Când Sixtus era deja bătrân și era condus spre a fi executat pentru Numele lui Hristos, Laurențiu îl întreba: Unde pleci, părinte, fără mine? Ai slujit vreodată vreo slujbă fără mine? Vrei să mori pentru Hristos și nu mă iei cu tine? Ai fost mereu cu mine, am fost întotdeauna cu tine. Și, când au aflat că Laurențiu gestiona tezaurul Bisericii, ei au crezut că are mulți bani, spunându-i: “Unde sunt banii tăi? Adu-i“. Iar el a adus atunci mii de romani săraci la porțile curții, spunând: “Stomacurile acestor oameni nefericiți sunt portofelele noastre, unde ne punem averea. Nu păstrăm nimic pentru noi înșine, hrănim mii de oameni săraci din acest oraș, din averea (tezaurul) Bisericii. Aici sunt cheltuiți banii”.

Aceasta a fost diaconia inițială. Diaconul inițial era asistentul preotului în toate chestiunile administrative. Astăzi, de exemplu, preotul, în calitate de șef al parohiei, trebuie să plătească pentru electricitate, gaz, iar pentru aceasta trebuie să intre într-un fel de relații cu administrația locală, cu autoritățile. Un predicator, un slujitor, o persoană care îi împărtășește pe cei bolnavi, botează copii, înmormântează, se roagă și vindecă pe cei bolnavi, este greu să se împartă și pentru chestiunile administrative și problemele bisericești, fiindcă vor apărea probleme undeva. Fie se va ruga slab și va administra bine, fie se va ruga bine și va administra slab. Are nevoie de un asistent. Acesta este modul în care un diacon a devenit, inițial, asistent, și așa a apărut diaconia. Capitolul 6 din Cartea Faptele Apostolilor descrie”
“1. În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, eleniştii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi.
2. Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese.
3. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă.
4. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului.”.

Așa încât, mai ales preotul sau episcopul trebuie să fie în mod constant în rugăciune și în slujirea cuvântului, iar toate celelalte treburi ale vieții trebuie să fie efectuate de diaconi. Iată, deci, cum a apărut Diaconul Sfânt Ștefan, plin de credință și de Duhul Sfânt. Atunci când evreii l-au prins și l-au ucis cu pietre, el a rostit acolo o predică lungă și acuzatoare la adresa lor – că ei se opun Duhului Sfânt întotdeauna și nu se supun lui Dumnezeu: “52. Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum,
53. Voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!” (Faptele Apostolilor 7).

Este important de menționat că evreii, în general, i-au ucis pe toți cei care au lansat comentarii. În acele vremuri i-au ucis – literalmente – pe toți cei care spuneau ceva împotriva lor. Iar pe Ștefan l-au ascultat, l-au ascultat și apoi, ca niște fiare sălbatice, au luat pietrele și au pornit la uciderea lui, aruncând în el cu ele. Aceasta este o execuție ritualică antică, din care reieșea că păcătosul nu trebuie să fie nici măcar atins. Un om ucis cu pietre era atât de păcătos încât era ceva rău să-l și atingi. Ei aruncau cu pietre în el, de departe. Aceasta este o pedeapsă foarte crudă. Chiar și în prezent a fost păstrată de lumea musulmană.

Locul uciderii lui Ștefan se află între Zidul Ierusalimului și Muntele Măslinilor (unde se află mormântul lui Iosif, părinții Fecioarei Maria – Ioachim și Ana, unde este Biserica Mariei Magdalena a Bisericii Rusești din Străinătate). Există un aspect foarte important: când a fost lovit cu pietre, Ștefan a fost neînfricat. “Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.” (Faptele Sfinților Apostoli 7, 55). Observați că Hristos stătea la dreapta Tatălui. În Evanghelia după Marcu citim: “Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu.” (16, 19). Așa rostim și în “Simbolul credinței”: “S-a înălțat la Cer și șade de-a dreapta Tatălui…”. Hristos stă la dreapta Tatălui, iar aici Ștefan a văzut Cerul deschis și pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus, care stătea la dreapta Tatălui “Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Faptele Sfinților Apostoli 7, 56). Poziția lui Hristos înseamnă un grad extrem de atenție. Hristos, când șade, este în pace și domnește, iar atunci când stă ridicat de pe Tron, înseamnă că El se îngrijorează pe marginea a ceea ce se întâmplă și este plin de atenție la ceea ce se întâmpla acum pe pământ. Hristos se ridică de pe Tron ​​ori de câte ori sunt uciși sau persecutați cei care Îl iubesc, care Îl slujesc, atunci având loc ceva extraordinar. Și astfel Ștefan spune: “Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!”. Dar au strigat cu voce tare, și-au astupat urechile, s-au repezit într-un cuget și l-au scos din oraș și au început să-l bată cu pietre.

Viitorul Pavel a fost martor ocular la această crimă – pe atunci chemându-l “Saul”; el a păzit hainele celor care îl ucideau pe Ștefan. Ei îl ucideau cu pietre pe Ștefan, care se ruga și spunea: “Doamne, Iisuse (Îl vedea pe Iisus Hristos: Hristos S-a uitat la el și el s-a uitat la Hristos), primeşte duhul meu!”. “Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a murit.” (Faptele Sfinților Apostoli 7, 59-60). Iar el era în întregul sens al cuvântului ucenic al lui Hristos, pentru că Hristos S-a rugat Tatălui: “„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Și Ștefan I-a cerut lui Hristos: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Iar Pavel a văzut toate acestea și a auzit rugăciunea lui Ștefan. Sfântul Augustin are o reflecție într-una din predicile sale, susținând că, dacă nu ar fi existat această rugăciune, Saul nu ar fi devenit Pavel. Saul a aprobat uciderea lui Ștefan și a pustiit Biserica, după cum este scris în capitolul următor, “intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă” (Faptele Sfinților Apostoli 8, 3). Și nu s-ar fi întors la Dumnezeu, dacă nu ar fi existat rugăciunea martirului. Rugăciunea lui Ștefan a influențat în mod tainic sufletul lui Saul, iar Domnul a apărut mai târziu, pe drumul spre Damasc, și a intrat în dialog cu el spunând: ” Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”. “Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti.” (Faptele Sfinților Apostoli 9, 4-5. Saul nu L-a persecutat pe Iisus în mod direct, ci pe credincioșii în Iisus. Dar Hristos primește persecutarea mărturisitorilor Săi ca pe o persecutare a Sa în persoană, spunând: ” Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă”. Și Pavel a orbit. Apoi a fost botezat – și-a recăpătat vederea. Desigur, ar trebui să știm cu toții această mare istorie a transformării persecutorului în mărturisitor. Acesta este capitolul 9 din Cartea Faptele Sfinților Apostoli.

Un articol realizat pornind de la traducerea unui interviu alcordat de Părintele Protopop Andrei Tachev postului Radio Radonej, pentru Lăcașuri Ortodoxe,de: KSLCătălin