După cum drojdia căzută în interior transformă întregul aluat, așa a fost schimbată lumea

Cu peste 2000 de ani în urmă: o săptămână, iar lumea a devenit diferită… Lumea, care fusese de mii de ani asemenea oii pierdute, acum devine oaia găsită, luată pe umerii Săi de către Fiul lui Dumnezeu devenit fiul omului. Dumnezeu a intrat în istorie, Dumnezeu Însuși a devenit om și s-a întâmplat ceva absolut nou; lumea nu mai era la fel. După cum drojdia căzută în interior transformă întregul aluat, așa a fost schimbată lumea; Dumnezeu ne-a descoperit măreția omului.

Hristos, devenind om, a fost o dovadă, este și va rămâne dovada veșnică a faptului că omul este atât de vast, atît de adânc, atît de tainic și de adânc, încât nu doar include prezența divină, ca un templu, ci se unește cu Dumnezeu să devină părtaș al naturii divine, așa cum spune Sfântul Petru în Epistola sa. Și, din nou, acel om este minunat și, oricât de departe vom cădea de vocația noastră, oricât de nedemni devenim de el, Dumnezeu nu va restabili niciodată cu noi o relație mai mică decât cea a paternității Sale și a stării noastre de fii și fiice ai Celui Prea Înalt.

Fiul risipitor i-a cerut tatălui său să-l primească drept locatar, acum că nu mai era demn de a fi numit fiu; dar tatăl nu a acceptat. Când fiul și-a făcut mărturisirea, tatăl l-a oprit înainte de a putea pronunța cuvintele acestea, pentru că Dumnezeu nu acceptă disprețuirea, nu suntem nici sclavi și nici angajați. Hristos le-a spus ucenicilor Săi: “De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 15, 15).

Hristos a proclamat că ceea ce contează în mod suprem este fiecare om, că El trăiește și moare pentru fiecare dintre noi, că nu există unități colective care contează, ci fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi, ne spune Cartea Apocalipsei, posedă pentru Dumnezeu un nume, un nume care ne va fi descoperit la sfârșitul timpului, dar un nume pe care nimeni nu îl poate cunoaște, decât Dumnezeu și cel care îl primește, pentru că acest nume este de fapt relația noastră cu Dumnezeu, unică, irepetabilă. Fiecare dintre noi este unic pentru El. Este uimitor! Lumea antică știa despre națiuni și rase, știa de sclavi și proprietari, cunoștea lumea pe categorii, exact în același mod în care lumea modernă, care devine treptat nu numai seculară, ci păgână, distinge tot categorii, tipuri și grupuri; însă Dumnezeu cunoaște doar bărbații și femeile aievea, vii.

Apoi, El a proclamat o nouă dreptate, nu dreptatea distributivă și retributivă a legii, o altă dreptate. Când Hristos ne spune: “Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” (Sfânta Evanghelie după Matei 5, 20), El vorbește despre modul în care Dumnezeu ne tratează pe fiecare dintre noi. El ne acceptă pe fiecare dintre noi așa cum suntem. El acceptă binele și răul, se bucură în bine și moare din cauza a ceea ce este rău. Aceasta este ceea ce Dumnezeu ne cere să ne amintim, și cum ne cheamă El să fim și să ne comportăm – nu numai în interiorul cercului nostru creștin, ci și în întreaga lume, să privim fiecare om cu o astfel de dreptate; nu judecând și condamnând, ci văzând în fiecare persoană frumusețea pe care Dumnezeu a trimis-o asupra ei și pe care noi o numim “chipul lui Dumnezeu în om”. Venerați această frumusețe, lucrați pentru ca această frumusețe să strălucească în toată slava, să dispară ceea ce este rău și întunecat și să facă posibil, prin recunoașterea frumuseții unuia de către celălalt, ca această frumusețe să devină realitate și să cucerească.

El ne-a învățat și despre dragostea pe care lumea antică nu o cunoștea, și de care lumea modernă, asemenea celei vechi, se teme atât de mult: o iubire care acceptă să fie vulnerabilă, neajutorată, dăruită, de sacrificiu; o iubire care dă fără măsură, o dragoste care oferă nu numai ceea ce are, ci și pe sine. Aceasta este ceea ce Evanghelia a adus în lume, și aceasta a rămas în lume. Domnul Hristos a spus: “Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 1, 5) – întunericul nu o înțelege și nici nu poate să o scoată. Și această lumină strălucește și va străluci, dar ea va cuceri doar dacă ne angajăm să fim purtătorii săi și făcătorii acestor porunci ale dreptății și ale iubirii, dacă acceptăm viziunea lui Dumnezeu despre lume și Îi aducem credința noastră, adică, certitudinea și speranța noastră, care reprezintă singura putere care îi poate ajuta pe alții să o ia de la capăt; dar pentru a începe ei ceva nou, trebuie să vadă noul în noi. Lumea a devenit din nou nouă prin unirea lui Dumnezeu cu omul, când Cuvântul a devenit trup; să fie pentru noi o revelație a acestei noutăți, strălucirea și strălucirea lui Dumnezeu în întuneric sau în amurgul acestei lumi.

Fie ca Dumnezeu să ne dea curaj, dragoste și măreție de inimă pentru a fi mesagerii Săi și martorii Săi, iar binecuvântarea Domnului să fie asupra noastră prin harul și dragostea Lui față de omenire, întotdeauna, acum și pentru totdeauna și fără de sfârșit. Amin!

Text tradus și prelucrat după o predică a Mitropolitului Antonie de Suroj rostită în data de 13 ianuarie 1985, pentru Lăcașuri Ortodoxe de: KSLCatălin