Arhiepiscopul Iov de Telmessos (Getcha): “Autocefalia este calea de a asigura unitatea Bisericii atât în cadrul statului, cât și între Bisericile locale”
Publicăm mai jos interviul acordat de Arhiepiscopul Iov de Telmessos (Patriarhia de Constantinopol) publicației ucrainene “Cerkvarium”:
– Înaltpreasfinția Voastră, Patriarhia Moscovei insistă asupra faptului că autocefalia poate fi solicitată doar de către partea canonică a unei Biserici date, iar orice altceva devine o ‘legalizare a schismei’. Dar cele mai recente autocefalii au avut loc după separarea lor de Patriarhia de Constantinopol și aceasta s-a produs cu dificultate și dureros. Există reguli recunoscute de toată lumea, cum ar fi: cine poate cere autocefalia și când? Cea mai mare experiență în acest domeniu revine tocmai Constantinopolului.
Dacă studiem istoria Bisericii Ortodoxe din texte și documente și nu pe baza unor mituri și a creării unei false istoriografii, devine clar că absolut toate autocefaliile contemporane au fost proclamate de Patriarhia Ecumenică. Chiar dacă luăm în considerare istoria Bisericii Ortodoxe din Rusia, vedem că autocefalia a fost autoproclamată în 1448, când la Moscova, Mitropolitul Iona a fost ales în mod independent, fără autorizarea Patriarhiei Ecumenice. Este interesant de menționat că un tomos de autocefalie nu a fost acordat niciodată Bisericii Ortodoxe din Rusia! În anii 1589-1590, Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea, pur și simplu a normalizat situația prin ridicarea statutului ei la rang de Tron Patriarhal, permițându-i ierarhului de la Moscova să se ‘numească’ Patriarh, cu condiția ca acesta să-l comemoreze pe Patriarhul Ecumenic și să-l considere ‘ca șef al sau și prim’, după cum se spune în cartă. Autocefaliile de mai mai târziu, din secolele XIX și XX, au fost toate proclamate de Patriarhia Ecumenică: autocefalia Bisericii Ortodoxe a Greciei (1850), Serbia (în 1879, ridicată la rang patriarhal în 1922), România (în 1885, ridicată la rang de Patriarhie în 1925), Polonia (1924), Albania (1937), Bulgaria (în 1945 și ridicată la rang de Patriarhie în 1961), Georgia (1990), Republica Cehă și Slovacia (1998). Fiecare dintre aceste proclamări au fost legate de un factor politic, iar autocefalia a fost proclamată ca mijloc de asigurare a unității Bisericii atât în interiorul fiecărei țări, cât și a unității dintre Bisericile locale. În afara Patriarhiei Ecumenice, nicio altă Biserică locală din istoria Bisericii Ortodoxe nu a proclamat autocefalia. Adevărat, Biserica Ortodoxă din Rusia poate pretinde că a declarat Biserica autocefală în Georgia (1943), Cehoslovacia (1951) și America (1970), dar aceste autocefalii nu au fost recunoscute de pleroma Bisericii Ortodoxe, deoarece Biserica Ortodoxă din Rusia nu are o astfel de prerogativă de a acorda autocefalie. Acesta este motivul pentru care aceste trei Biserici au abordat Patriarhia Ecumenică, pentru a obține Tomosul de Autocefalie. De-a lungul timpului, Patriarhia Ecumenică a standardizat situația, proclamând autocefaliile Bisericii Ortodoxe din Georgia (1990) și Republica Cehă și Slovacia (1998).
– Putem considera că situația actuală dificilă de divizare a Ortodoxiei Ucrainene este consecința faptului că, la vremea sa, Biserica Ortodoxă Rusă a ignorat solicitarea Adunării Episcopilor Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, din 1991, de a-i acorda autocefalia?
Din punctul meu de vedere, da! Dacă autocefalia ar fi fost proclamată în Ucraina imediat după proclamarea independenței în 1991, am fi putut evita 30 de ani de schismă dureroasă și dăunătoare, care a început în 1989. Și, episcopatul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a Patriarhiei Moscovei a fost acela care a decis că, la reuniunea sa din noiembrie 1991: „Adunarea consideră că acordarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina va contribui la consolidarea unității Ortodoxiei în Ucraina și lichidarea schismei autocefaliste care a avut loc; pentru a contracara expansiunea uniată-catolică, pentru a servi la reconcilierea și stabilirea armoniei între credințele în prezent în conflict, la coeziunea tuturor naționalităților care trăiesc în Ucraina, și astfel să contribuie la unitatea întregului popor ucrainean”. Conform acestei decizii există, fără excepție, semnăturile tuturor episcopilor din Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Moscovei, inclusiv a Episcopului de Cernăuți și Bucovina, Onufrie, actualul Mitropolit al Kievului și al întregii Ucraine. Cu privire la acest subiect, uităm adesea (sau ascundem intenționat) că așa-numitul “Consiliu Kharkov”, care l-a ales ca Mitropolit al Kievului pe Vladimir (Sabodan) de binecuvântată amintire, în locul lui Filaret (Denisenko), a reiterat această poziție, adresându-se în 1992 Patriarhului Moscovei, Alexei al II-lea, cu aceste cuvinte: „Suntem încrezători că este de o importanță vitală problema acordării autocefaliei canonice Bisericii Ortodoxe Ucrainene, avansând cu succes, cu ajutorul lui Dumnezeu și al eforturilor noului primat, în unitatea turmei ucrainene, cu o nouă energie, o nouă forță, în speranța luminoasă că Biserica Ortodoxă a Ucrainei, în viitorul apropiat, va primi autocefalia canonică dorită”.
– Biserica Ortodoxă Rusă acuză în mod constant Constantinopolul de “erezia papistă”. Dar, în însăși Patriarhia Moscovei, doctrina “celei de-a Treia Rome” este foarte populară, conform căreia Biserica Ortodoxă Rusă trebuie să ocupe primul loc în diptice. Ce poate face Constantinopolul, cu aceste căi imperiale ale Bisericii Ruse?
Teoria Moscovei, de „a Treia Roma“, nu este nici o doctrină eclesiologică, nici prerogativă de drept canonic (ecleziastic). Acest mit a fost inventat de starețul din Pskov, Filoteu, la începutul secolului al XVI-lea. Dar Biserica Ortodoxă nu trăiește cu mituri. Istoria Bisericii Ortodoxe nu cunoaște nici o “primă” și nici o “a doua” Romă, ci doar “vechea” (Romă) și “noua” (Constantinopolul). Nu există a treia. Biserica Ortodoxă trăiește, pe lângă Sfânta Scriptură, în baza doctrinei și a canoanelor Sinoadelor Ecumenice. Se precizează clar că numai aceste două tronuri istorice au primit drepturi și prerogative speciale în timpul Sinoadelor Ecumenice. Cine poate pretinde astăzi că are puterea supremă asupra Sinodelor Ecumenice, în a schimba deciziile? De fapt, fiecare episcop ortodox, în timpul mărturisirii înainte de hirotonirea episcopală, promite să respecte întotdeauna nu numai doctrina, ci regulile ecleziastice privind Sinoadele Ecumenice și locale, care le leagă.
– Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk (Alfeev), într-unul din interviurile sale, a declarat: ‘Spre deosebire de Biserica Romană a existat dintotdeauna în Biserica Ortodoxă alt sistem local de Biserici Ortodoxe, fiecare dintre ele fiind independentă și nefiind supusă celeilalte’. În acest fel, Patriarhia Ecumenică este plasată la același nivel cu celelalte. Cât de bună este proiectarea acestui sistem? Care sunt limitele intervenției Patriarhului Ecumenic în problemele altor Biserici locale?
În ceea ce privește acuzațiile de „erezie papistașă“ făcute de unii oameni despre Constantinopol, trebuie să ne amintim că în Sfânta Scriptură Apostolul Pavel compară Biserica lui Hristos cu un trup, care este prezidat de Hristos și în care suntem membre (cf. 5, 23, 30 ; Col. I, 18). Dar pentru noi, ortodocșii, Biserica nu este ceva abstract, așa cum este printre protestanți, ci ceva foarte concret, organismul divino-uman, alcătuit din oameni concreți. De asemenea, în conformitate cu legea canonului eclezial, șeful unei Biserici locale este un om concret, Episcop. Potrivit celui de-al 34-lea canon apostolic, episcopii unei Biserici regionale trebuie să decidă care dintre aceștia este primul și să-l recunoască drept conducător și să nu facă nimic fără să știe. Această regulă a fost întotdeauna aplicată Bisericii Universale, deoarece Biserica Ortodoxă este unică, este “Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică” și nu este un fel de confederație separată și independentă, de Biserici, după cum vedem în Protestantism. Pentru că Biserica este una – trupul lui Hristos – are un lider. Biserica nu este un monstru cu multe capete! Din acest motiv, în cartă, în care Tronul de la Moscova a fost ridicat la nivel patriarhal în 1590, se spune că ierarhul Moscovei trebuie să recunoască Tronul Apostolic al Constantinopolului ca ‘lider și prim’, așa cum fac alte Patriarhii Ortodoxe. Renunțarea la aceasta, nu numai că presupune pierderea acelor privilegii care au fost acordate sediului central din Moscova prin acte patriarhale de către Constantinopol, ci, de asemenea, îndepărtarea de doctrina ortodoxă a Bisericii, conform prevederilor Sinoadelor Ecumenice și ale Sfintei Scripturi.
– Ce privilegii sau caracteristici speciale are Patriarhul Ecumenic, ca parte a coordonării?
Patriarhul Ecumenic nu este numai, în Biserica Ortodoxă, unul dintre Patriarhi. El nu este doar ‘primul între cei egali’. În acest sens, formula latină ‘primus inter pares’ nu se găsește nicăieri în dreptul canonic ortodox, care vorbește despre contrariul ‘primatului de onoare’ (presveia timis), ce se referă la ierarhie sau cel puțin ordine. Având ‘primatul onoarei’, conform cu sfintele canoane, Patriarhul Ecumenic ca ‘șef’ și ‘prim’ în Biserica Ortodoxă, trebuie să asigure unitatea Bisericilor locale și să le coordoneze. Acest lucru a fost clarificat în secolul XX, la pregătirea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe și în coordonarea Bisericilor locale în dialogul inter-creștin la nivel mondial. Având în vedere acest rol – asigurarea unității Bisericilor locale și coordonarea – Patriarhia Ecumenică a declarat Biserici noi locale autocefale, așa cum s-a spus deja. În plus, în conformitate cu canoanele 9 si 17 ale Sinodului IV Ecumenic, Patriarhul Ecumenic are dreptul de a primi apelul (ekkliton) clericilor și episcopilor (inclusiv cele ale altor Biserici locale). El are, de asemenea, dreptul de a institui stavropighii (pe teritoriul altor Biserici locale).
– Cum putem avea încredere în purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Ruse, cum că deține un suport masiv al poziției sale în Ucraina printre Primații și episcopii altor Biserici locale? Cum putem interpreta declarațiile Primaților altor Biserici grecești că Ucraina este teritoriul exclusiv canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse? Există un consens pan-ortodox pe acest subiect?
în întrebarea dumneavoastră, principalul este să se distingă două lucruri: în primul rând, recunoașterea Bisericii Ortodoxe Ucrainene condusă de Mitropolitul Kievului și al întregii Ucraine, Onufrie, și în al doilea rând, chestiunea jurisdicției asupra Ucrainei. În ceea ce privește primul punct, este clar că printre cele trei jurisdicții din Ucraina (Biserica Ucraineană a Patriarhiei Moscovei, Biserica Ucraineană Patriarhia Kievului, Biserica Ortodoxă Autocefală din Ucraina), numai Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Moscovei este în prezent o Biserică recunoscută de Ortodoxia Universală, deoarece este parte a Patriarhiei Moscovei, care a primit statutul canonic al Tronului Ecumenic și este în unitate cu toate Bisericile Ortodoxe locale. Celelalte două grupări au început în 1989 să se separe de Patriarhia Moscovei și, din acest motiv, sunt considerate schismatice și nu sunt recunoscute de nicio Biserică Ortodoxă locală. În ceea ce privește al doilea aspect, trebuie subliniat că jurisdicția ecleziastică asupra Ucrainei aparține exclusiv Patriarhiei Ecumenice. Atunci când Biserica Ortodoxă din Rusia a primit statutul de Patriarhie în anii 1589-1590, orașul Kiev (în statul polono-lituanian cu scaun la Kiev) a rămas în jurisdicția Constantinopolului. După ce latura stângă a Ucrainei s-a reunit în Statul Moscovit prin Adunarea Pereiaslav (1654), în timp ce războaie se produceau mereu între Turcia și statul moscovit (din 1676) și după ce Patriarhul Moscovei a pus ilegal pe scaunul de la Kiev, care a rămas vacant pentru o lungă perioadă de timp (din 1681), pe Ghideon Svyatopolk-Tchetvertinsky la cererea hatmanului Ivan Smoïlovitch (în 1685), Patriarhul Moscovei, în cele din urmă, în 1686, a primit de la Patriarhul Ecumenic Denis al IV-lea permisiunea de a-l încoroana pe Mitropolitul Kievului, care urma să continue să-l comemoreze pe Patriarhul Ecumenic și să rămână exarh al său. Rezultatul a fost că, din cauza unor circumstanțe politice, Mitropolia de la Kiev a intrat în administrarea unică a Bisericii Ortodoxe din Rusia, dar niciun transfer al Mitropoliei Kievului, către Moscova, nu a avut loc în 1686, după cum subliniază Tomosul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze (1924). Se spune că această autocefalie a fost acordată ‘cu atenție asupra glasului puternic al obligației canonice care impune Preasfântului Nostru Tron Ecumenic răspunderea sfintelor Biserici Ortodoxe care se află într-o situație dificilă; de asemenea, văzând că istoria depune mărturie în favoarea a ceea ce este menționat (este scris că detașarea Tronului Nostru de Mitropolia de la Kiev și Bisericile Ortodoxe din Lituania și Polonia depinzând de aceasta, precum și alipirea lor de Sfânta Biserica din Moscova, s-au realizat încă de la început fără respectarea cerințelor legale canonice; nu s-a observat nici ceea ce s-a declarat despre auto-suficiența ecleziastică a Mitropolitului de Kiev, acesta purtând titlul de exarh al Tronului Ecumenic’). Pornind de la aceasta, faptul că Ucraina este în prezent parte a Imperiului Rus (și a Uniunii Sovietice), și faptul că se continuă timp de aproape treizeci de ani o schismă ecleziastică ce a cauzat situația în care milioane de oameni să se afle în afara razei de acțiune a Bisericii canonice și pe care Biserica Ortodoxă din Rusia (adică, Patriarhia Moscovei) nu este capabilă să o depășească, Patriarhia Ecumenică este obligată să adopte măsuri compatibile cu prerogativele sale, pentru a se asigura unitatea eclesială. În acest sens, trebuie subliniat faptul că nu se amestecă în afacerile unei Biserici străine locale, ci acționează pe teritoriul său canonic, acela al Mitropoliei de la Kiev.
– În ceea ce privește amenințările constante ale ruperii comuniunii euharistice, să presupunem că Ucraina primește autocefalia și că Biserica Ortodoxă Rusă nu o recunoaște. Ce se va întâmpla în continuare? După cum a spus Callistos (Ware), nu trebuie să se ‘abuzeze de Euharistie’, adică de șantaj pe baza despărțirii comuniunii euharistice. Cum poate această ruptură să influențeze gradului de conștientizare în sine al Bisericii Ruse?
Sunt de acord cu Mitropolitul Calist de Diocleia, privind ‘abuzul de Euharistie’. Trebuie să oprim comuniunea euharistică din motive importante, dogmatice, și nu din capricii. Deseori auzim din gura reprezentanților Bisericii Ortodoxe din Rusia amenințări care încep cu o schismă mai rea decât cea din 1054. Cine știe istoria Bisericii, știe că marea schismă din 1054 este, de asemenea, un mare mit. Anatemizarea reciprocă a Romei și Constantinopolului, a fost rezultatul deciziei nereușite de a restabili comuniunea euharistică între cele două Biserici, întrerupte la începutul secolului al XI-lea datorită adăugării ‘Filioque’ în Crez. Din cauza acestei adăugiri, Constantinopolul a bănuit că Roma și-a schimbat credința. Chestiunea era dogmatică. Tot pe această temă, dialogul care se desfășoară astăzi între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică este un dialog de natură teologică. Acum, în ceea ce privește problema schismei și autocefaliei în Ucraina: este cunoscut tuturor că această problemă nu este o chestiune teologică și că nu este nevoie să acuzi pe cineva de erezie. De asemenea, amenințările de rupere a comuniunii euharistice, dacă Ucraina devine autocefalie, sunt mai degrabă un abuz asupra Euharistiei.
– Moscova amenință, de asemenea, că, în cazul acordării autocefaliei Ucrainei, va începe un masacru sângeros. Are Constantinopolul un plan de a construi Biserica Autocefală Ucraineană, pașnic și fără război? Cum se va preveni diminuarea libertăților religioase ale celor care doresc să rămână sub Moscova, și cum se va interzice redistribuirea totală a proprietăților bisericești?
După cum a subliniat recent Mitropolitul Franței, Emmanuel, într-un interviu, ‘Patriarhia Ecumenică nu amenință și nu este amenințată. Biserica-Mamă a arătat că se îngrijește de reconciliere și de depășirea schismelor și nu dorește în vreun fel ceva nou’. Autocefalia Ucrainei este propusă de Patriarhia Ecumenică, nu ca o armă de război, ci ca un remediu pentru a vindeca schisma Bisericii, care durează de aproape treizeci de ani. Așa cum am menționat, acest remediu a fost propus Patriarhului Moscovei de către pleroma episcopatului Bisericii Ucrainei a Patriarhiei Moscovei în 1991 și 1992. După cum am arătat, în secolul al XX-lea, Patriarhul Ecumenic, pe baza competențelor sale, a asigurat întotdeauna unitatea Bisericilor Ortodoxe locale și, prin urmare, a proclamat o serie de noi autocefalii, ca mijloc de asigurare a unității Bisericii în ceea ce privește fiecare nouă Biserică locală, și între toate Bisericile locale. Rolul Patriarhiei Ecumenice este de a sluji unității Bisericii Ortodoxe.
– Biserica Ortodoxă Rusă insistă că acordarea autocefaliei Ucrainei este un atac asupra unității pan-ortodoxe. Refuzul de a participa la Sinodul Pan-ortodox nu este o încălcare a unității?
Astăzi, în Biserica Ortodoxă, de multe ori vorbim despre sobornicitate, uitând faptul că nu există o sobornicitate fără Primat. Din nefericire, mulți ortodocși, în lupta lor împotriva papismului, au împrumutat argumente protestante și au respins complet Primatul. Dar canoanele sfinte ale Bisericii afirmă în mod clar că nu poate exista Sinod (sau Consiliu) fără Primat, sau Primat fără Sinod (Consiliu). Acest lucru este bine exprimat în Canonul Apostolic 34, care spune că episcopii trebuie să recunoască pe primul dintre ei (protos), și să-l considere ca lider (kephali) și să nu facă nimic fără acordul său, iar primul nu poate face nimic fără acordul tuturor. ‘Căci înțelegerea (omonia) va domni și va fi slăvit Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt’. Dar, în contextul sobornicității, canoanele bisericești indică faptul că primul (protos-ul) este responsabil pentru convocarea Sinodului (sau Consiliului), iar ceilalți au obligația de a participa. De exemplu, al 19-lea canon al Sinodului Ecumenic al 4-lea subliniază că episcopii care ignoră neîntemeiat convocarea Sinodului, trebuie să fie chemați la ordine. Astăzi, refuzul în Biserica Ortodoxă, de a recunoaște pe Patriarhul Ecumenic drept ‘primul’ și ‘lider’ și a afirma că Biserica Ortodoxă nu este una-Biserică, ci un fel de confederație a Bisericilor (chiar națională) contrazice exact spiritul ecleziologiei și sobornicității ortodoxe și, din acest motiv, nu atinge în niciun fel unanimitatea, rezolvarea conflictelor și vindecarea schismelor, ci dimpotrivă, permite fragmentarea Ortodoxiei și agravarea conflictelor și schismelor.
– Mulțumesc, Înaltpreasfinția Voastră!
Traducere, adaptare și interpretare: Lăcașuri Ortodoxe® 2018
Foto: Arhiepiscopul Iov de Telmessos / sursă foto: Wikipedia
