publicat în: Arhivă

ASPECTE ISTORICE ale transferării Mitropoliei Kievului către Patriarhia Moscovei, de către Patriarhia din Constantinopol

În mijlocul confuziei care se desfășoară pe marginea Ortodoxiei din Ucraina, Sergei Kuznetsov, un autor ucrainean, a publicat pe site-ul web al Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși din Rusia o scurtă istorie, care ajută în explicarea statutului Bisericii Ortodoxe canonice din Ucraina, de sub Patriarhia Moscovei. Articolul a fost citat și de Orthodox Christianity, iar noi vă prezentăm mai jos traducerea integrală a acestuia:

“Nu există altă cale de ieșire. Uniații [greco-catolcii/ LO] ne atacă.

Istoria Bisericii Ruse, precum și cea a Mitropoliei Kievene, separate între secolele al XV-lea și al XVII-lea, poate fi caracterizată în principal în lumina:

a) slăbiciunii centrului Patriarhiei din Constantinopol;

b) puternicei influențe a Catolicismului asupra ținuturilor ucrainene controlate de Polonia [Uniunea statală Polono-Lituaniană. o federație monarhică care a fost formată în 1569 de Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei și a existat până la ultima împărțire a Poloniei din 1795. Statul federal stăpânea nu numai teritoriile care sunt acum părți ale Poloniei și Lituaniei, dar și întregul teritoriu al Belarusului și părți din Ucraina și Letonia, ca și teritoriul vestic rusesc care astăzi este regiunea Smolensk / LO]

Autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse – care a fost anterior parte a Patriarhiei Ecumenice de care a fost botezată Rusia Kievană în anul 988 – a fost proclamată în contextul semnării Uniunii Ferrara-Florența, de Constantinopol și de alte Patriarhii. [Conciliul de la Basel, Ferrara și Florența (al XVII-lea Conciliu Ecumenic) convocat mai întâi de Papa Martin al V-lea, în 1431, la Basel, avea în vedere, între altele, reunificarea Bisericii Răsăritului cu Biserica Catolică. La 8 ianuarie 1438 s-a deschis Conciliul de la Ferrara, toate deciziile luate la Basel fiind declarate nule. La 27 noiembrie 1437 delegația bizantină trimisă din Constantinopol la Conciliul de la Ferrara, condusă de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, s-a deplasat la Veneția. Împăratul era însoțit de 21 de mitropoliți și episcopi, între care se afla Patriarhul de Constantinopol, și o suită de de arhimandriți și membri ai clerului, până la vreo 700 de persoane. Din delegație făceau parte și doi episcopi ortodocși români, unul din Țara Românească și celălalt din Moldova, Mitropolitul Damian. Rezultatul principal a fost recunoașterea, de către Biserica Ortodoxă, drept cap al Bisericii, a Papei de la Roma – opțiune susținută de Ioan al VIII-lea Paleologul, Patriarhul latin de Constantinopol (Vasile Bessarion) și Patriarhul ortodox al Constantinopolului (Grigore al III-lea). Cu toate acestea, opoziția unor călugări greci, care aveau mare putere în Biserica Răsăriteană, și cucerirea Constantinopolului de către turci, a făcut ca acordul încheiat să nu fie ratificat, iar separarea celor două ramuri ale Bisericii să se mențină / LO].

Această Uniune motivată politic a fost o încercare de a uni forțele Orientului și Occidentului în fața amenințării turcești. A arătat în mod clar poziția generală a Ortodoxiei în est și poziția slabă a influenței jurisdicțiilor sale. Patriarhiile ortodoxe din acea vreme erau ținute ostatice de puterea seculară islamică și, prin urmare, teritoriile dependente a trebuit, în mod inevitabil, să experimenteze toate consecințele posibile geopolitice ale Bisericii. Statul moscovit, care din mai multe motive a fost cel mai puțin amenințat de expansiunea turcă, s-a aflat într-o poziție ieșită din comun.

FOTO wikipedia: religiile în Uniunea Polono-Lituaniană, în 1573 (catolici=galben, ortodocși=verde, protestanți=mov/gri)

Pe de o parte, amenințarea intervenției islamice în Moscova a fost mult mai mică decât, spre exemplu, în Ungaria sau Țările Românești, pe de altă parte, Biserica Rusă ar fi fost totuși forțată să accepte Uniunea Ferrara-Florența, devenind victima realităților geopolitice la care statul moscovit nu a fost parte.

Perioada în care Patriarhia Ecumenică deținea jurisdicția asupra Mitropoliei Kievene din secolele XV-XVII este considerată de mulți istorici interni ca fiind o perioadă a unei autorități nominale a Constantinopolului.

Pe de o parte, acest lucru a permis Mitropoliei Kievene să fie, în esență, autonomă; și totuși, pe de altă parte, aceasta a făcut-o vulnerabilă față de politica foarte puternică a catolicizării, care a fost urmărită activ de către Varșovia.

Punctul de cotitură pentru Ortodoxie a coincis cu trezirea conștiinței naționale de sine în rândul populației ortodoxe a Uniunii Polono-Lituaniene. În 1648, când regele Jan al II-lea Casimir (Vasa) a urcat pe tronul polono-lituanian, acesta a decis să nu mai admită nici măcar un singur non-catolic în post de conducere, în întreaga Uniune.

Chiar și tratatul de la Hadiach din 1658, care a fost semnat pentru a proteja Ortodoxia în Polonia după o perioadă acută de conflict, a fost în favoarea Uniatismului. După abdicarea lui Jan Casimir de la tron ​​în 1668, confederația generală poloneză a adoptat o lege, prin care “apostații de la Catolicism și Uniatism” (adică cei care erau ortodocși) erau privați de drepturi și libertăți civile, fiind supuși exilului.

Foto: Rzeczpospolita – Uniunea Polono-Lituaniană

În cadrul relațiilor Bisericii, situația nu a fost mai bună. Avanposturile Ortodoxiei din Ucraina occidentală, cum ar fi Eparhiile de Lviv și Lutsk, au fost adesea cumpărate de Episcopi pentru bani sub o singură condiție principală – loialitate față de Uniatism. Bisericile ortodoxe au fost confiscate în masă de uniați. În același timp, această violență față de libertatea de confesiune religioasă în Polonia a fost consolidată la nivel legislativ și, prin urmare, populația ortodoxă a Uniunii nu a avut apărare în instanțele de judecată.

Poziția Constantinopolului de a nu sări în apărare, alături de starea de deteriorare a poporului ortodox din Rusia Occidentală, a dus în cele din urmă la trimiterea de către Statul Rus a propriilor lor reprezentanți aici [în Ucraina modernă / Rusia Occidentală / LO], pentru a proteja drepturile credincioșilor ortodocși. Nominal, Rusia Occidentală era încă parte a Patriarhiei de Constantinopol.

Regele polonez nu l-a recunoscut, în principiu, pe Patriarhul Constantinopolului, o indicație clară a acestui fapt apărând într-o declarație din 1676 a Parlamentului Polonez, cu zece ani înainte de schimbarea jurisdicției, prin care se interzicea fraților ortodocși ucraineni și ierarhilor locali să aibă orice comunicare cu Patriarhia Ecumenică. Biserica-Mamă nu putea să facă nimic în acest sens, chiar dacă ea oricum nu putea face nimic în principiu fiindcă era ostatică a Imperiului Otoman.

În plus, chiar cu cincizeci de ani înainte de evenimentele descrise, nimic nu a împiedicat autoritățile poloneze, spre exemplu, să-l declare pe asistentul Patriarhului Ecumenic – Patriarhul Teofan al Antiohiei – drept impostor și să-i declare non-canonci pe toți episcopii pe care i-a hirotonit în Rusia Occidentală. Dincolo de trimiterea unor note de protest, de asigurări scrise și de îndemnuri pentru credincioși de a păstra Ortodoxia, Patriarhia Ecumenică nu a făcut nimic concret.

Prinsă între puternicul Occident Catolic și slăbitul Răsărit Grec, Biserica Rusă Occidentală nu putea decât să meargă pe calea restabilirii justiției istorice: să restabilească unitatea Bisericii Ruse divizată odată și să-și însușească sprijinul Patriarhului Moscovei, precum și al Țarului rus, în refacerea, nu doar a unei Biserici nominale, ci a unei adevărate Biserici și autorități laice.

Nu ar fi deloc nepotrivit să adăugăm că divizarea Mitropoliei din 1458 a fost, în special, lucrarea Papei Callixt al III-lea, care a perceput Biserica Kieveană ca fiind compusă din două părți: “Rusia Superioară” și “Rusia Inferioară”. Astfel, putem vedea că ceea ce a condus odată la separarea Bisericii a contribuit, dimpotrivă, la reunificarea ei. [Principala preocupare a Papei Calixt al III-lea fusese organizarea unei cruciade împotriva Imperiului Otoman, condus de Mehmed II, care cucerise in anul 1453 capitala Bizanțului, Constantinopol, amenințând acum Ungaria. La 15 mai 1455 Calixt al III-lea trimite delegații statelor creștine, chemându-le la luptă. Acestea au răspuns însă cu reticență apelului său, doar Ungaria, condusă de Ioan de Hunedoara participând la ridicarea asediului Belgradului, din 21 iulie 1456, Ioan de Hunedoara fiind ajutat doar de trimisul papei, Ioan de Capistrano. Chiar și așa, eforturile lui Calixt al III-lea de a opri expansiunea otomană în interiorul Europei nu au reușit. / LO]

Momentul și circumstanțele exacte ale transferării Mitropoliei Kievene către Patriarhia Moscovei face astăzi subiectul speculațiilor [vezi ARHIVA Lăcașuri Ortodoxe], care se presupune că se bazează doar pe nuanțele traducerii scrisorii Patriarhale. Există un număr mare de studii pe această temă, susținute de o analiză a textului original al scrisorii Patriarhului Dionisie, dar, având în vedere caracterul special al diplomației Bisericii Greciei, este extrem de dificil să se pună capăt acestei probleme complexe.

În primul rând, nu există un interval de timp clar. Cu alte cuvinte, scrisoarea originală acordă Patriarhiei Moscovei dreptul de a hirotoni și de a numi Mitropolit de Kiev, dar nu spune nimic despre vreun timp pe care îi revine acest drept. Din acel moment, Mitropolitul Kievului l-a recunoscut, ca Părinte, pe Patriarhul Moscovei.

În al doilea rând, legătura unică între Constantinopol și Kiev a fost stipulată doar la nivel liturgic: Mitropolitul Kievului trebuia să pomenească mai întâi numele Patriarhului Ecumenic în timpul Liturghiei, și abia apoi pe Patriarhul Moscovei.

Cel mai de succes antipod al acestei diplomații complicate a Bisericii, și cheia înțelegerii ‘problemei Bisericii Ucrainene’, poate fi tomosul de autocefalie al… Bisericii Greciei. De fapt, arată că deciziile Tronului Ecumenic asupra autocefaliei sau autonomiei unui anumit teritoriu depind de cât de important este acel teritoriu pentru Tron. Biserica Autocefală a Greciei este formată din 81 de eparhii, dintre care treizeci sunt așa-numitele “Teritorii Noi”. Particularitatea este că Teritoriile Noi (Grecia de Nord) fac parte din Biserica Greciei, dar în tomosul de acordare a autocefaliei se stipulează că au fost transferate din Constantinopol, către Atena, “pentru un timp”.

În scrisoarea Patriarhului Dionisie al IV-lea, nu există niciun [astfel de / LO] indiciu al unui calendar sau al unei date concrete. Se pare că Mitropolia Kieveană nu era atât de importantă pentru Constantinopol, deoarece nu s-a lăsat o cale de ieșire pentru sine. Chiar dacă Patriarhul Dionisie a avut, în mod teoretic, în vedere o natură temporară de guvernare de către Patriarhia Moscovei, atunci nu ar fi ezitat să își revendice drepturile în cel mai scurt timp.

Cu toate acestea, nici în timpul lichidării Uniunii Polono-Lituaniene, nici în timpul Războaielor Ruso-Turce și nici după Revoluția din Februarie până în 1923 (tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze), nu vedem niciun document al Patriarhiei Ecumenice în care să își revendice drepturile asupra acestor teritorii.

Mai mult, în perioadele îngrozitoare ale persecuției bolșevice asupra Ortodoxiei, Constantinopolul nu s-a declarat niciodată “deținător de putere”. Tronul Ecumenic pare să fi trecut complet de executarea episcopilor, preoților și laicilor în URSS. În ceea ce privește comemorarea Patriarhului de Constantinopol, conform acestei gramate patriarhale, Patriarhul Moscovei este numit “Bătrân și Primat”, iar acest lucru poate fi mai degrabă interpretat ca un tribut adus istoriei. Astfel, Constantinopolul a vrut să rămână în viața Mitropoliei de la Kiev ca lider simbolic și spiritual.

S-a întâmplat ceva similar și cu unele Biserici autocefale Ortodoxe. Puțini știu că nu toate Bisericile Autocefale au dreptul să producă propriul lor Mare și Sfânt Mir. Astfel, Biserica Ortodoxă Greacă menționată mai sus, precum și Biserica Ortodoxă Albaneză primesc din Constantinopol acest Mir. În același timp, ambele Biserici sunt independente în guvernarea lor, au propriile lor Sinoade și ele însele își aleg propriul Primat. Acest sistem amintește oarecum de rolul Monarhiei Britanice în viața Canadei și Australiei. Ambele state sunt independente, au propria lor monedă și armată, însă șeful oficial al acestor state, independente de Marea Britanie, este totuși monarhul britanic.

Astfel, Patriarhul Ecumenic este o persoană foarte specială pentru Ortodoxie în țările fostei Rusii Kievaene, întrucât Rusia a fost botezată de greci, dar el nu are autoritate reală aici. Simbolismul și realitatea nu ar trebui să fie confundate, pentru că, dacă am fi călăuziți de o astfel de logică greșită, toate Bisericile Ortodoxe Balcanice vor fi interpretate ca fiind doar autocefale-simbolic, după ce au primit autocefalia din partea Patriarhiei Ecumenice.” (Serghei Kuznetsov)

Traducere și completare a unui articol semnat de Serghei Kuznetsov,

pentru Lăcasuri Ortodoxe®, de: KSLCătălin