CREȘTINISMUL ROZ. Oamenii își doresc un fel de Dumnezeu micuț, Care îi va ierta în mod constant în timp ce ei continuă să păcătuiască

Sensul “dragostei” a devenit obscur. De ce?

Articol semnat de V.Malcev, pentru ziarul ortodox “Saint Petersburg Ortodox” (https://orthodoxanswers.gr – https://www.oodegr.com/english/theos/genika/pink_christianity.htm)

Traducere: Lăcașuri Ortodoxe

“Spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, profundul teolog filosof Konstantin Leontiev a observat apariția unui așa-numit Creștinism ‘roz’, pe care el l-a descris ca fiind poziția pre-revoluționară a intelectualilor de atunci, a sferei inteligenței, care își puneau întrebarea: ‘Frica de Dumnezeu? Ce frică? De ce? Nu ar trebui ca Dumnezeu să fie IUBIRE ȘI DOAR IUBIRE?’. De fapt, au existat chiar și reprezentanți ai preoției care au privit și au caracterizat ‘frica de Dumnezeu’ ca pe un indicator al unei semi-alfabetizări. Dar, Domnul a judecat altfel. Astfel, binecuvântații ieromonahi din peștera Optina i-au dat binecuvântare lui Leontiev să continue studiul său privind ‘Creștinismul roz’, care promovează doar dragostea.

În timpul epocii lui Leontiev, ‘Creștinismul roz’ a apărut în principal în cercurile exo-ecleziastice ale sferei inteligenței. În zilele noastre însă, a început să apară și în cercuri ecleziastice. Tendința spirituală care se exprimă prin expresia ‘Dumnezeu este numai dragoste și niciodată Judecător’ a obținut, din nefericire, un curs victorios în lumea pământească. Creștinismul ‘roz’ dorește să avem o iubire pompoasă în noi, fără sacrificiu de sine față de Dumnezeu, fără a ne controla patimile, fără a ne refuza sinele și fară ‘teama’ (venerație și respect) față de Dumnezeu. O astfel de dragoste umanistă ușoară, sentimentală, este oferită, nu cu participarea Duhului Sfânt, ci cu participarea… duhului opus. Această tendință spre un Creștinism ‘roz’ poate fi privită ca un statut atribuit căderii omului, din care rezultă dorința noastră de a avea o religie care ne oferă doar dragoste, fericire și bucurie – astăzi – și numai aici, în viața noastră pământească.

Sfântul Paisie din Svetogorec a dat următoarea interpretare acestui ‘Creștinim roz’: ‘Oamenii doresc să aibă posibilitatea să păcătuiască încontinuu, dar în același timp să aibă un , Care îi va ierta în mod constant în timp ce ei continuă să păcătuiască. Adică, ei pot face mereu tot ceea ce vor și, datorită iubirii Lui infinite, Dumnezeu îi va ierta mereu, astfel încât ei să poată continua să trăiască cu ego-ul, nedreptățile lor, păcătoși și fără conștiință vinovată, fără a încerca să se schimbe, fără nicio pocăință adevărată – așa cum ne cere cuvântul lui Dumnezeu – și fără a cere harul Său prin rugăciuni și conștiința de sine’.

Astfel, încetișor, s-a născut un altfel de Creștinism, în care bazele Credinței Ortodoxe sunt înduplecate în tăcere, în timp ce spiritul general este curățat și distorsionat până la punctul de a nu mai recunoaște adevăratul sens al cuvântului ‘iubire’.

Creștinul ‘roz’ contemporan are următoarele simptome caracteristice:

1) o apărare voluntară a dragostei, dar o tăcere absolută în privința judecății lui Dumnezeu și a celei de-A Doua Veniri;

2) o imaginare vagă a dogmaticii – în schimb, un pluralism de dogme;

3) pierderea adevărului absolut, revelator, din poziția în care acesta, acela și celelalte sunt adevăruri. Adevărul este perceput doar ca o sinteză pluralistă a diferitelor formulări literare relative și individuale;

4) lipsa înțelegerii – sau absența cunoștințelor – vieții duhovnicești;

5) schimbarea unei vieți ascetice personale, cu un mod de viață intens, zilnic, extrovertit;

6) Negarea oricăror experiențe și trăiri ecleziastice ascetice, care aduc treptat omului harul divin și iluminarea Duhului Sfânt;

Rezultatul tuturor celor de mai sus este acela că adevărata sfințenie – care este atinsă doar prin închinarea creștină ecleziastică – este degradată (și, de fapt, batjocorită), coborând-o până la gradul de ‘moralitate’ umanistă și până la gradul de ‘sentimente umane’ drăguțe, care nu necesită teamă de Dumnezeu, nici umilință sau ascultare.

Mulți credincioși ortodocși sprijină cu fermitate poziția că ‘Dumnezeu este doar binevoitor și NU este judecător; El este numai dragoste și nimic mai mult’. Ei ignoră Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul Evangheliilor și Cuvântul Sfinților Părinți.

Astăzi, mai mult ca niciodată, oamenii sunt provocați să accepte această poziție de ‘Creștinism roz’. Adâncindu-se și mai mult, această poziție este plăcută multora, astfel, atunci când mergem la biserică, nu o mai facem pentru iertarea păcatelor noastre, nici pentru un mod prudent și pios de viață de dragul Hristosului nostru, învățăturilor Sale și poruncilor Lui, ci doar pentru a aștepta dragostea Lui și toleranța Lui – care, desigur, există – cu diferența faptului că aceasta arată că suntem înclinați să cerem Iubirea Lui așa cum o vrem, sau cum credem noi că ar trebui să fie.

Într-o altă notă, în ceea ce privește ideea că ‘Dumnezeu este numai dragoste și nu pedepsește pe nimeni’, ar fi foarte interesant dacă am putea discuta această impresie cu locuitorii din Sodoma și Gomora! Dar, mă întreb, unde sunt și ce li s-a întâmplat?

De la însăși crearea lumii, până la Înfricoșătoarea Zi a Judecății, Dumnezeu este – și va fi întotdeauna – nu numai Iubire, ci și Judecător. Iată de ce Judecata Lui nu este numită nedrept ‘înfricoșătoare’. În afară de aceasta, îndepărtarea lui Adam și a Evei din Grădina Edenului nu a fost primul act de judecată al lui Dumnezeu? Conform logicii noastre, o persoană care iubește își va accepta iubitul așa cum este și nu-i va cere să se schimbe. În mod similar, o persoană presupune că Dumnezeu nu va judeca păcatele ei și de aceea nu ar mai trebui să simtă nevoia de a asculta învățătura Lui, sau să se teamă. Iar, printr-o singură rugăciune adresată Lui, Dumnezeu Se va dovedi a fi Iubire și o va primi în Împărăția Sa Cerească. Unii oameni cred că totul poate fi rezolvat prin logică. Există chiar și anumiți teologi și predicatori, care sunt de părere că totul este permis și care, de fapt, subliniază faptul că fără a apăra dragostea, în același timp suprimând Ziua Înfricoșătoarei Judecăți a lui Dumnezeu, misiunea lor (inițierea în Creștinism) nu ar mai fi putut fi realizată!!).

Un astfel de stil cosmopolit al Creștinismului – un pseudo-Creștinism fără o doctrină clară, doar prin predicarea iubirii și fără predicarea respectului față de Dumnezeu și ascultarea de poruncile Lui – poate escalada în eradicarea credinței. Creștinismul ca acesta este vinovat înaintea lui Hristos; pentru că nu ar mai avea sens rugăciunea către Dumnezeu, deoarece ‘Creștinismul roz’ recunoaște doar un aspect al învățăturii Evangheliei lui Hristos – acela al iubirii – în timp ce omite aspectului mărturisirii, pocăinței, iertării, ascultării, luptei pentru înlăturarea patimilor și recunoașterea păcătoșeniei omului.

Constantin Zaytsev scria: ‘Când istoria noastră seculară se va încheia și numai Dumnezeu va rămâne și cu El vor rămâne cei care vor rămâne în sânul lui Dumnezeu, cu mila lui Dumnezeu, doar atunci va rămâne numai iubirea, pentru că orice altceva va fi fost desființat. De fapt, chiar și cele mai înalte virtuți creștine ale credinței și speranței vor fi desființate, pentru că nu vor mai avea niciun scop leagt de ‘înțelegerea’ dintre Dumnezeu și om privind realizarea Împărăției lui Dumnezeu. Adevărata și autentica dragoste creștină, și nu cea umanistă ‘de culoare roz’ sentimentală, va fi scara perfectă a ascensiunii spirituale (ascensiunea) față de theosis, scopul nostru final’.

8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;

9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.

10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.

11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.

12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.

13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 13). (…)”