Cuvântul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, la cea de-a 70-a aniversare a Consiliului Mondial al Bisericilor

”Împreună moștenitoare, mădulare ale aceluiași trup și împreună-părtași ai făgăduinței, in Hristos Iisus, prin Evanghelie”. (Efeseni 3.6)

Dragi frați și surori în Hristos,

Noi celebrăm, în acest an, a XVI-a aniversare a Consiliului Mondial al Bisericilor, această „comunitate fraternă a Bisericilor care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor potrivit Scripturilor și caută să-și îndeplinească împreună chemarea lor comună spre slava Singurului Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”(1).

Sărbătorim un pelerinaj comun de lungă durată pe calea unității, a mărturiei creștine, a angajamentului față de dreptate, pace și apărarea creației.

Îi mulțumim lui Dumnezeu, Care ne-a îndrumat pașii, și Îi implorăm protecția și sprijinul pentru a continua împreună pe aceeași cale, cu aceeași forță și fervoare.

Sunt 98 de ani, de când la scurt timp după încheierea Primului Război Mondial care a fost atât de devastator, o voce se ridica din Orientul creștin, provocând Bisericile din întreaga oicumenă [lume/LO] să stabilească între ele o convenție de încredere reciprocă, să nu se mai vadă ca străine, ci ca înrudite și familiale în Hristos, ca “împreună moștenitoare, mădulare ale aceluiași trup și împreună-părtași ai făgăduinței, in Hristos Iisus, prin Evanghelie” (Efeseni 3.6), și invitându-le să depășească toate rănile adânc cauzate de război – răni care au demonstrat un dispreț absolut față de principiile de bază ale legii și omenirii și care, de altfel, au amenințat chiar fundamentele credinței creștine.

A existat Scrisoarea Enciclică pe care Patriarhia Ecumenică de Constantinopol a transmis-o în ianuarie 1920 „tuturor Bisericilor lui Hristos din lume“, propunându-le crearea unei „Societăți a Bisericilor“ (Κοινωνία τῶν Ἐκκλησιῶν) după modelul “Ligii Națiunilor”, care tocmai fusese creată în același an de către Președintele Wilson, aici, la Geneva – o enciclică despre care regretatul Visser’t Hooft, primul secretar general al Consiliului Mondial al Bisericilor, a spus că “a tras clopotul întâlnirii noastre”. Poate ar trebui notat aici, pentru istorie, că această remarcă a acestui pionier al ecumenismului a fost pronunțată aici, în această Catedrala Sfântul Petru, în noiembrie 1967, în timpul vizitei la Consiliului Mondial al Bisericilor a ilustrului nostru predecesor, Patriarhul Athenagoras de veșnică amintire.

Această „Societate a Bisericilor”, propusă de Constantinopol, a apărut în cele din urmă în carne și oase, cu 28 de ani mai târziu, în 1948, sub numele de “Consiliul Mondial al Bisericilor”, cu fuziunea mișcărilor inter-creștine “Credință și Constituție” și “Viață și Acțiune”, care erau foarte active din 1920; prima în domeniul teologic și a doua în sfera Creștinismului practic.

Pe parcursul celor șaptezeci de ani de viață ai săi, Consiliul Mondial al Bisericilor, această expresie structurată și organizată a mișcării ecumenice contemporane, a fost cu siguranță una dintre căile alese de Domnul pentru a atrage atenția omenirii asupra „poruncii noi“ a iubirii pe care El ne-a dat-o (Ioan 13, 30), cunoscută deopotrivă în Epistola lui Iacov ca „legea împărătească“ (Iacov 2.8), precum și pentru un mai mare respect pentru Biserica Lui față de preceptele reconcilierii, păcii, dreptății și solidarității pe care El a predicat-o.

Această perioadă lungă de șaptezeci de ani este mărturia experienței bogate acumulate de către Bisericile membre ale Consiliului și de către numeroși parteneri ecumenici și însoțitori pe drumul comun spre coexistență, înțelegere reciprocă și cooperare, cât și pentru îndreptarea spre dialog și acțiuni coordonate – aceasta, în ciuda capcanelor întâlnite ocazional și în ciuda crizelor teologice sau socio-politice, sau chiar instituționale sau financiare.

Astăzi suntem obligați să privim spre viitor, să continuăm pelerinajul nostru comun către unitate, dreptate și pace. Consiliul, ca un instrument al Bisericilor membre, angajat nu numai în dialogul teologic, ci și în solidaritate și iubire reciprocă, trebuie să se mobilizeze mai intens pentru o întâlnire mai substanțială cu omul care suferă astăzi în multe feluri. Este esențial ca dialogul să meargă mână în mână cu mărturisirea în lume și cu acțiunile care să exprime „bucuria negraită“ a Evangheliei (I Petru 1: 8), excluzând orice act de antagonism religios. În acest spirit, considerăm că este important ca noi, creștinii, inspirați de principiile comune fundamentale ale Evangheliei, să încercăm să dăm un răspuns solidar problemelor spinoase pe care ni le pune lumea de astăzi. După cum a afirmat Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe convocat în Creta în iunie 2016, Bisericile Ortodoxe locale, membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor, participă pe deplin și în mod egal la această instituție și contribuie prin toate mijloacele aflate la dispoziția lor pentru a promova coexistența pașnică și cooperarea care se concentrează pe aspectele socio-politice cheie (2). Acest angajament în lume, trebuie să se bazeze pe prototipul comun al omului nou în Hristos, ca experiență bisericească și vocație pe care credincioșii trebuie să le realizeze. Astfel, prin cuvinte și fapte, prin mijloace văzute și nevazute, Consiliul Mondial al Bisericilor să proclame mărturia lui Hristos și pe Însuși Hristos.

Mitropolitul Ioan (Zizioulas) de Pergamon remarca faptul că foarte des termenul de oikouménè este considerat, necorespunzător, drept o simplă sinteză a diferitelor credințe și religii care există în lume. Într-adevăr, așa cum adaugă Mitropolitul Ioan, trebuie acordată mai multă atenție unei alte realități, adică “oikoumene este și o modalitate de a pune împreună diferite spiritualități creștine, o viziune diferită în viitor”, iar “catolicitatea Bisericii nu este doar o modalitate de a reuni culturi și națiuni, după cum se întâmplă în starea actuală a relațiilor lor”, ci o modalitate de a uni “identități și tradiții istorice, astfel încât acestea să poată fi depășite în unitatea Trupului lui Hristos” (3).

Nu trebuie să uităm că unitatea și catolicitatea sunt profund legate, din moment ce desemnează lucrarea lui Dumnezeu în istorie și lume, pentru a aduce împreună omenirea la Taina Cincizecimii. Această Taină este realizată de Paraclet, de Duhul lui Dumnezeu. Desigur, noi credem că “Duhul suflă unde voiește” (Ioan 3: 8) și nu cunoaște limite. Cu toate acestea, așa cum a spus la Bossey atât de bine profesorul Nikos Nissiotis, credem că același Duh “acționează prin ceea ce întemeiază, Biserica, arătând prin lucrarea sa noua eră ce se anunță în istorie și desemnează împlinirea finală a acesteia la sfârșitul timpului”(4). Duhul Sfânt a fost trimis să ne călăuzească “la tot adevărul” (Ioan 16:13), pentru a face cunoscută lucrarea mântuitoare a lui Hristos și a conduce Biserica în Împărăția lui Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu ne întărește cu putere prin Duhul Său, astfel încât Hristos trăiește în inimile noastre prin credință, fiind înrădăcinați și întemeiați în iubire (Efeseni 3: 17-18). Această afirmație biblică esențială este de cea mai mare importanță, în orice dezbatere ecumenică asupra unității Bisericii și solidarității întregii umanități.

Frați și surori întru Hristos,

Consiliul Mondial al Bisericilor a fost înființat pentru a promova unitatea creștinilor. Din nefericire, încă de la înființarea sa au apărut multe dezavantaje și dificultăți neprevăzute. Cu toate acestea, continuăm dialogul pentru a depăși aceste dificultăți, pentru a depăși neînțelegerile, pentru a șterge prejudecățile noastre și pentru a mărturisi, într-un mod mai autentic, mesajul evanghelic. Dialogul nu implică negarea tradiției bisericești. Acesta înseamnă mai degrabă o schimbare în starea noastră de spirit și atitudine, ceea ce noi numim “pocăință”, în greacă, metanoia, însemnând să vedem lucrurile dintr-o altă perspectivă. În acest sens, dialogul este începutul unui proces lung de înțelegere reciprocă, ce necesită multă răbdare și deschidere. Suntem conștienți de faptul că mișcarea de restabilire a unității creștine ia noi forme, pentru a răspunde noilor situații și a face față noilor provocări ale lumii.

Ne așteaptă sarcini deosebit de importante și delicate. Trebuie să le realizăm împreună. Dificultatea fundamentală a principalelor tradiții prezente în Consiliul Mondial al Bisericilor, adică Creștin-Răsăritene și Bisericile Reformei, constă în necesitatea de a redefini natura acestei instituții și de a defini limitele “oicumenei” în sânul căreia Consiliul este chemat să depună mărturie și să slujească. Din această perspectivă, contribuția partenerilor și a tovarășilor ecumenici va fi întotdeauna binevenită. Salutăm cooperarea constructivă dintre Consiliul Mondial al Bisericilor și Biserica Romano-Catolică și eforturile comune de a răspunde împreună marilor probleme și provocărilor timpului nostru.

Să nu ne facem iluzii! Bisericile nu au reușit până acum să depășească diviziunea lor, pentru a atinge unitatea dorită. Prin urmare, ele nu se pot preface că reunesc cu ușurință întreaga omenire alcătuită din culturi și credințe diferite. Cu toate acestea, colaborarea noastră constructivă și fraternă în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor ne întărește în căutarea noastră a unitătii și în mărturisirea noastră a universalitătii Evangheliei, care ne-au permis până acum să contribuim, la diferite niveluri, la promovarea păcii în lume și o cultură a solidarității în sânul umanității. Totuși, să nu uităm niciodată că fructul unității nu poate să se coacă fără harul divin. Pentru aceasta, Sfântul și Marele nostru Sinod a avut dreptate să ne reamintească faptul că “Biserica Ortodoxă, în timp ce vorbește cu alți creștini, este conștientă de dificultățile implicate de o astfel de întreprindere. Cu toate acestea, ea le vede ca obstacole care stau în calea unei înțelegeri comune a tradiției vechii Biserici și speră că Duhul Sfânt, care ‘asigură pe deplin Biserica unită’ va ‘depăși lipsurile’” (5).

Pe baza acestei încrederi în Duhul Sfânt, Biserica Ortodoxă continuă să dea mărturie lumii creștine încă divizate și lumii contemporane, marcată de diverse crize și diviziuni, prin mărturia ei în lume, hrănindu-se, în angajamentul său, din caracterul său teandric de a nu fi din această lume. Cum afirmă enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, invitând întreaga lume creștină: “Biserica nu trăiește pentru sine. Se oferă pentru întreaga omenire, ridicării și reînnoirii lumii în ceruri noi și în pământ nou (vezi Apocalipsa 1: 20). De atunci, ea dă mărturie evanghelică și împărtășește darurile pe care Dumnezeu le-a dat omenirii: dragostea, pacea, dreptatea, reconcilierea, puterea Învierii și speranța veșniciei”.”

Traducere: Lăcasuri Ortodoxe

1. Constituția și regulile Consiliului Mondial al Bisericilor

2. Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină, § 17

3. Ioan (Zizioulas) de Pergamon, Acțiunea și Sacramentalitatea Icon-Mesianică și Etica Sacramentală, în T. Wieser, (ed), “Whither Ecumenism? Geneva 1986, p. 63

4. N. Nissiotis, Aspectul pneumatologic al catolicității Bisericii, în “What Unity Implies”, Studiile WCC nr. 7 Geneva 1969, p. 19

5. Vezi documentul Relațiile cu restul lumii creștine, §8.

6. Enciclica, introducere.