Stiti unde este greseala noastra?

Odata, i-am intrebat pe copiii dintr-o tabara de vara: “Care este cea mai grea porunca a lui Dumnezeu? Care este porunca cea mai importanta a lui Dumnezeu, copii?”, și toți copiii – toti – au amintit diferite porunci: sa nu furam, sa nu mintim, sa nu facem nedreptate celor de langa noi, să-i respectam pe parintii nostri, sa ne iubim aproapele. Cu toate acestea, niciunul dintre copii nu a facut referire la prima porunca a lui Dumnezeu. Bănuiesc că același lucru s-ar intampla si in cazul celor maturi…

Traducere, interpretare si adaptare dupa un cuvant al Mitropolitului Athanasios de Limassol – Cipru, folosind o transcriere a Centrului Ortodox pentru Probleme Dogmatice, realizate de: KSLCatalin

Prima dintre toate Poruncile lui Dumnezeu – iar toate celelalte sunt, în realitate, rezultatul acestei prime porunci – este sa-L iubesti pe Dumnezeu din toată inima ta. Hristos Însuși a spus că prima Poruncă este: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Marcu 12:30).

Și o a doua porunca, similara cu prima – care izvorăște din prima poruncă – este sa iubesti pe aproapele tau. Orice altceva este un rezultat al acestora. Dacă il iubești pe aproapele tău, nu il vei fura, nu il vei minti, nu vei fi nedrept cu el, nu ii vei lua lucrurile, nu il vei insela nu te vei amesteca in casa lui… Asta este ceea ce înțelegem noi prin “izvorăște din prima poruncă”. Iubirea aproapelui tau este, de asemenea, si un rezultat al primei porunci. Dacă Il iubesti cu adevărat pe Dumnezeu, este imposibil sa nu-l iubești pe aproapele tău. Prin urmare, prima si singura porunca a lui Dumnezeu, este sa-L iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră. Astfel, orice am face în Biserică, capata un scop precis. De ce mergem in pelerinaje? De ce postim? De ce ne rugăm? De ce mergem la spovedanie? De ce aprindem lumânări? De ce citim viețile sfinților? Fiindca acesta este modul nostru de a-L iubi pe Hristos.

Acum, unde apare greseala noastra? Gresit este că, din păcate, sustinem că facem toate aceste lucruri, doar pentru a deveni oameni mai buni… și, aici se afla marea inselare. Acesta este pasul la care noi toti ne poticnim. Pentru că, daca scopul Bisericii ar fi fost doar acela de a deveni oameni mai buni, atunci nu ar mai fi fost nevoie de o relație personală cu Hristos, și nici nu ar mai fi existat niciun motiv pentru care Hristos să mai fi venit in lume. De ce credeti ca nu suntem in stare să-i înțelegem pe sfinți? Sau, ca să întreb într-o manieră mai simplă: cum de nu-i putem intelege pe cei care-L iubesc pe Dumnezeu?

Noi, de multe ori, ne întrebăm dacă este necesar să infaptuim anumite lucruri pentru a fi mântuiți, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Oare trebuie sa ne retragem in munti sau in desert (așa cum au făcut unii sfinți)? Sigur ca nu. Dacă am putea înțelege că relația noastră cu Dumnezeu nu are loc numai de dragul mântuirii, ci este o relație de iubire, i-am putea atunci înțelege pe sfinți și am putea intelege motivele pentru care au făcut lucrurile pe care le-au facut (din care multe nu pot fi interpretate rațional). Aceasta, fiindca dragostea transcende logica. Chiar iubirea seculara, dragostea, modul în care o persoană o iubește pe alta, este un astfel de exemplu: atunci cand un barbat dorește să se căsătorească, el o iubește pe tanara cu care se va căsători, și același lucru este valabil și pentru domnișoara. Atunci, ei fac lucruri care par cu totul iraționale. Dacă, spre exemplu, ar fi s-o intrebam sau sa-l intrebam, care este cel mai frumos om din lume, ei vor raspunde, cel mai probabil, că iubitul (iubita) sa. Sigur, ei văd deja altfel, ei asa vad prin ochii lor… Ochii noștri văd ceva cu totul diferit. Mireasa il va descrie pe barbatul ei, cu cele mai frumoase cuvinte. Ea nu vede defecte lui, e fara defecte… ea nu poate vedea nimic rău la el, pentru că dragostea transcende toate aceste lucruri. Și, desigur, același lucru este valabil si pentru mire.

Dragostea nu poate fi forțata sa ia formele logicii. Dragostea este mai presus de logică. Asa se prezinta si dragostea lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu depășește logica umană. De aceea, nu-i putem judeca dupa criterii logice pe acei oameni care-L iubesc pe Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care sfinții au reacționat cu o logică a lor; au avut un altfel de logică și nicidecum logica oamenilor; pentru că logica lor a fost “logica” iubirii. Deci, Biserica nu ne învață doar sa devenim oameni buni. Fireste, trebuie să devii un om bun, pentru că dacă nu o faci, atunci ce ai reusit sa faci? Biserica noastră ne învață, insa, să-L iubim pe Hristos, sa iubim Persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

În sanul Bisericii, se dezvolta o relație. Este o relație personală între om și Hristos; nici cu Invățătura lui Hristos și nici cu Evanghelia. Evanghelia este ceva care ne ajută sa ajungem la punctul de a-L iubi pe Hristos. Când vom ajunge in acest punct, cand Il vom iubi cu adevărat pe Hristos, “nu va mai fi nevoie” de Evanghelie. Nu va mai fi nevoie de nimic… Toate aceste lucruri vor înceta… si doar relația omului cu Dumnezeu va rămâne. Aceasta este diferența dintre Biserică și religie.

Religia te învață să-ti indeplinesti îndatoririle, in modul in care o faceau si închinătorii la idoli. Să zicem ca mergem in toate locurile de pelerinaj, ca lăsam niște bani în cutia milei, ca aprindem lumanari peste tot, ca daruim untdelemn, o prescura, ne lasam scrise numele, totul. Toate aceste lucruri sunt îndatoriri religioase, dar inima noastră nu s-a schimbat deloc. Ora indatoririlor se incheie, iar noi ramanem la fel cum eram înainte de toate astea: suntem gata să-l atacam pe celalalt, gata sa protestam vizavi de celălalt, gata sa fim din nou duri si reci, asa cum eram inainte… Inima noastră nu s-a schimbat cu nimic. Și, astfel, noi nu dobândim deloc această relație cu Hristos, pentru că noi pur și simplu ne limităm la îndatoririle noastre religioase.

Și trebuie să știți că astfel de oameni – ii stiti, oamenii asa-zis “evlaviosi” – devin cel mai periculos tip din Biserică. Sa ne apere Dumnezeu de ei… Odată, când oficiam o slujba în biserică, si am ajuns la cuvantul evlavios, pios… un calugar din Sfantul Munte a remarcat în glumă: “Doamne, scapă-ne de evlaviosi…”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu sa ne scape de acest tip de persoana “religioasa”, deoarece comportamentul ei implică adesea o personalitate deformată, care nu a avut niciodată o relație personală cu Dumnezeu. Acest tip de persoana isi îndeplineste doar atribuțiile fata de El, dar fără nicio relatie serioasa de implicare, și tocmai de aceea Dumnezeu nu se adreseaza unei asemenea persoane. Și eu, trebuie să mărturisesc, din propria mea experiență, nu am văzut niciodată dușmani mai răi ai Bisericii, decât acest tip de “oameni religioși”.

Ori de câte ori copiii oamenilor religioși, sau ai preoților și teologilor – sau chiar ai celor care activeaza in Biserică și care isi acorda auto-importanta – au încercat să devină călugări sau preoți, părinții lor au devenit chiar mai rău decât demonii. Ei devin de nesuportat cu toata lumea. Îmi amintesc de parintii care isi aduceau copiii la predicile noastre, și atunci când copilul lor avansa duhovniceste, ei deveneau cei mai răi dintre toti. Și le spuneam: “Dar ati fost cei care l-ati adus pe copil la predica; Nu eu l-am adus…”. Altadata, i-am spus unui tată a cărui fiică devenise zeloasa in ale Bisericii: “Asigura-te ca nu o vei aduce din nou la vreo predica. Nu o aduce o să stea de vorba cu mine, pentru că fiica ta va deveni călugăriță și, după aceea, vei spune că eu am fost de vina”. El a răspuns: “Oh, nu, parinte, departe de mine! Noi te iubim!”. Iar fiica lui, de fapt, a si devenit călugăriță… Sunt deja 7 ani, si el încă nu vorbește cu mine…

Oamenii care nu ar lipsi niciodata de la vreo predica, toți cei care vor intotdeauna sa fie primii la omilii (predici), la noptile de priveghere, la studiile biblice, ii aduc permanent si pe copiii lor. Cu toate acestea, atunci când a venit momentul ca fiii sa-si exercite libertatea de-a decide singuri, de a-si alege calea, atunci acei oameni se muta imediat în tabără opusă extrema, dovedind astfel că Hristos nu a vorbit inimilor lor. Ei erau pur și simplu “oameni religioși”. Acesta este motivul pentru care oamenii religioși sunt cel mai dur tip de om din Biserica. Pentru că, știti de ce? Uneori, oamenii ca acestia nu pot fi vindecati, pentru că ei cred că doar ei sunt aproape de Dumnezeu. De cealalta parte, păcătoșii, “pierdutii”, ca sa spunem asa, sunt cel puțin conștienți de natura lor păcătoasă. Acesta este motivul pentru care Hristos a spus că vameșii și femeile usuratice vor merge in Împărăția lui Dumnezeu, în timp ce, despre farisei spunea: “Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15: 8). Ei doar au aderat la respectarea formalităților religioase.

Prin urmare, ar trebui să acordam toată atenția aproapelui nostru și să înțelegem ca Biserica este un loc in care suntem vindecati si care ne ajuta să-L iubim pe Hristos, iar dragostea noastră pentru Hristos este o flacără care se aprinde în interiorul inimii noastre, astfel încât sa ne putem examina, sa putem vedea dacă suntem in iubirea lui Dumnezeu. Dacă vom discerne toate aceste forme de răutate și egoism din noi, atunci ne va si pasa, pentru că nu este posibil ca Hristos să fie în inima noastră, odata ce noi suntem plini de “otet” în interior. Cum sa te poți ruga și, în același timp, să fii plin de fiere față de o altă persoană? Cum sa fie posibil sa citesti Evanghelia, și tu sa nu il suporti pe fratele tău? Cum sa fie posibil să faci parte din Biserică, de atat de multi ani – fie ca esti călugăr sau preot, sau orice ai fi tu – și totuși sa nu ai Alfa și Omega credinței noastre, care este dragostea? Unde este, atunci, răbdarea față de fratele tău? Daca nu ai imbratisat iubirea adevărată, înseamnă că nu ai realizat absolut nimic.

Am văzut cum Hristos a ajuns in punctul de a le spune acelor fecioare ca nu le cunoaste. El le-a alungat de la nunta, chiar dacă aveau toate virtuțile; ceea ce ele nu au avut, a fost dragostea. Este ca și cum El le-ar fi spus: se poate sa aveti virtuți exterioare, se poate să fi rămas fecioare, se poate să fi făcut o mie de lucruri, dar nu ati atins esența a ceea ce este cel mai important. Ce rost are daca mancam untdelemn astazi? Am putea posti si nici macar sa nu mai consumam ulei, de exemplu, dar sa-l “mancam” pe fratele nostru, de dimineața si până seara… Pe Sfântul Munte, se spune: “nu întreba dacă mănânca pește; atâta timp cât nu-l mananca pe pescar, poate mânca pește”; sau “atâta timp cât nu-l mancati pe cel care aduce uleiul, puteți manca o picătură de ulei. A “devora” pe cineva, cu o limbă ascuțită, este mult mai rău decât a consuma o lingura de ulei de masline. Și totuși, ne concentram pe lucruri de genul asta: mâncăm ulei, nu mâncam ulei; mâncăm pește, nu mancam pește… Asta, ca sa vedeti cât de ridicole sunt aceste lucruri, și cat de tare rad demonii de noi, precum și toți cei care sunt în afara Bisericii… Și, atunci când astfel de oameni asa-zis ortodocsi se apropie de ceilalti, în loc sa vada niste oameni ai Bisericii noastre, transformati în Iisus Hristos – in oameni cu fire dulce, maturi, echilibrati, împliniti, plini de armonie in interiorul lor – ei vad un om condus de toate patimile și acreala care il însoțește; atunci, ei vor spune în mod inevitabil: “Ce? Sa devin unul de-al lor? Prefer să nu!”.

Ai fost la biserică? Spune-mi ce ai castigat din asta! Ai vizitat locuri multe de pelerinaj, ai intalnit mari Parinti, ai văzut sfinte moaște, ai văzut Sfantul Munte. Care a fost castigul final al tuturor acestor experiente? Au transformat, ele, inima ta? Ai devenit un om umil? Ai devenit o fire-dulce? Ai devenit primitor cu oamenii in casa ta, in familia ta, in mănăstirea ta? Sau la locul de muncă? Asta este ceea ce contează cu adevărat. Dacă nu ai realizat aceste lucruri, sa fi devenit cel putin umil, cu adevărata pocăință. Și, dacă nu am reușit asta, atunci suntem vrednici de multe lacrimi – suntem cu adevărat demni de milă…

Când a fost întrebat câți ani a trăit pe Muntele Athos, Cuviosul Paisie a raspuns: “Am venit aici în același an cu catârul vecinului meu” (vecinul său, batranul Zitos, avea un catâr – asa cum fiecare chilie de pe Muntele Athos are un animal, un catâr, pentru lucrari, fiind un animal care traieste mult – nu cumperi un catâr în fiecare zi, e prea scump). “Ei bine, in anul în care eu am venit aici, in Sfântul Munte, vecinul meu si-a cumpărat catârul său. Avem același număr de ani pe Sfântul Munte, și totuși, ca si catarul, eu nu m-am schimbat deloc”.

Dar noi spunem destul de des: “oho, sunt aici de 40 de ani!” – si noi, preoții și călugării, avem tendința sa spunem aceste cuvinte. Dar ceea ce nu realizam, este faptul că, desi “am fost în mănăstire de patruzeci de ani”, toți acești ani nu sunt în favoarea noastră. Dumnezeu ne va spune: 40 de ani, și încă nu ati reușit să deveniti ceva? Sunteți încă supărati, chiar si dupa patruzeci de ani, încă va limitati, inca va contraziceti, încă opuneti rezistenta, încă nu sunteti supusi staretului? Aveti 40 de ani, și încă nu ati învățat nimic despre viața monahală și despre viața creștină. Ce ar trebui să fac cu anii vostri? Ce am să fac cu voi, dacă ați petrecut 40 de ani cu spovedanii frecvente, și nu puteți răspunde cu o vorba buna unei alte persoane? Ce folos au toate aceste lucruri? Toate aceste fapte atarna împotriva noastră. Și eu, spun toate aceste lucruri în primul rând despre mine. Deoarece, acestea se aplică pe mine, în primul rând… Și pentru că știu că aceste lucruri se refera la mine, de aceea eu vă vorbesc despre “ei” (și va fac sa credeti ca e vorba despre fiecare dintre voi). Oamenii cred că mă refer la ei, dar nu este așa. In primul rand, ma refer la mine, cand mentionez aceste lucruri… la mine mai întâi… Trebuie să tinem cont de aceste lucruri, pentru ca cel putin sa ne umilim pe noi insine; să tacem din gura.

Dacă ne smerim și încetam să avem idei marete despre noi înșine, se poate să incepem să ne corectam, treptat, prin pocăință adevărată, care se naște din adevărata smerenie. Cel care nu se străduieste sa-si justifice acțiunile sale, se pocăiește cu adevărat. Cel care ține să se scuze mereu, nu se va pocăi niciodată; iar persoana care mereu se scuza, in exterior si interior, nu va învăța niciodată sensul pocăinței. Pentru aceasta, ar trebui să ne examinam întotdeauna pe noi înșine. După cum spune apostolul, să ne testam pe noi înșine, pentru a vedea dacă există o dragoste a lui Dumnezeu în noi, dacă trăim în pocăința, pentru ca Dumnezeu sa poata vindeca viata noastră; acest tip de asociere cu Biserica ne poate vindeca, și astfel putem deveni oameni care au fost vindecati de patimile și de păcatele lor.

Mulți întreabă: cum putem ajunge la acest punct? Cum sa ajungem acolo? Ei bine, lăsându-ne în mâinile lui Dumnezeu; sa ne lăsam cu încredere în mâinile Lui, pentru că atunci când suntem în diferite circumstanțe, în dificultate, Dumnezeu știe ce este cel mai bine pentru fiecare dintre noi și ne va conduce de-a lungul acestor căi. Tot ceea ce trebuie să facem este să ne dăm pe noi înșine lui Dumnezeu, cu încredere, ca in mainile unui vindecator sau ale capitanului unei nave. Sa aratăm încredere. El vă conduce, și nu vă faceți griji vizavi de destinație și de cronometrul de sosire; știm că Cel Ce conduce nava este conștient, vigilent, și El știe drumul și este atent.

Un alt element important pe care aș dori să-l discutăm (și pentru că unii dintre voi mi-au cerut să fac acest lucru), este problema “timpului”.

Ati observat, în aceste zile, cand ne-am petrecut timpul pe această navă, ca nu am avut distrageri externe? Nu a existat nimic care sa ne atraga atentia in alta parte, cum se intampla acasa, de exemplu cu televizoarele noastre. Ati văzut cât de mult timp am avut la dispoziție? Noi chiar am stat de vorba între noi. Voi, care sunteti căsătoriți, ati avut timp sa vorbiti unul cu celalalt. Copiii s-au jucat împreună, au vorbit între ei, și am avut o mulțime de timp sa comunicam unul cu altul, și este cel mai important lucru dintre toate: sa poti comunica. Cel mai tragic lucru se intampla acasă, atunci când toată lumea stă în fața televizorului și nu vorbeste nimeni cu celalalt… se indeparteaza, și oamenii nu mai comunică unul cu altul. Și, chiar mai rău decât asta, este programul la care privim la televizor! El este sursa cea mai grava a coruperii noastre, a copiilor noștri și a sufletelor noastre.

Într-o zi, când am debarcat si a trebuit sa merg mai mult pe jos, am observat într-una dintre aceste cafenele cu răcoritoare, ca un televizor era pornit; și, chiar dacă nimeni nu era atent la el, televizorul mergea. Așa incat am stat acolo pentru un moment, sa vad ce aratau: mi s-a parut ca era ceva de genul: unii oameni vanau alti oameni; era vorba despre o urmărire continua, apareau arme, gloante, masini, explozii, sărituri de pe o casă pe alta etc. Numai ca, acestea sunt lucruri pe care copiii voștri, copiii mici, le vad ore intregi; atât de multă violență… și nici nu vreau sa mai amintesc de obscenitatile pe care le auzeai, care ii strica chiar si pe cei in varsta. Am auzit despre astfel de lucruri si în timpul spovedaniei. Persoane în vârstă, oameni foarte batrani, dealtfel foarte respectabili, distrusi de televiziune, de vulgaritatea prezentata în fiecare zi. Nu mă refer la o anumita stricaciune specifica, mă refer la toate celelalte lucruri, la toate actele de violență prezentate de televiziune. Copiii noștri devin supra-familiarizati cu violența și vor deveni în mod natural indisciplinați și neascultători; ei vor face lucruri care sunt în întregime străine de firea lor umană!

Aveti idee ce priveliște oribila apare atunci când vedeti copii mici cum imita persoanele în vârstă? Ei ii imita pe adultii, și isi distrug copilăria lor nevinovata. Uneori, când sunt invitati la un eveniment, maturii isi aduc cu ei copiii mici și ii pun sa danseze. Și veți vedea acele fete sau băieței mici, de zece sau doisprezece anisori, plini de nevinovăție, facand miscari de dans pe care le-au văzut la bărbații si femeile mai în vârstă, în întregime disgratioase, rușinoase, cu totul imorale. Puteți vedea, de fapt, modul în care acesti copii sunt distrusi, luand aminte la modul in care ei ii imita pe cei in varsta, pe care ii vad la televizor. Și, de asemenea, ii vezi facand tot felul de lucruri sau de distractii, cu lucruri de-a dreptul catastrofale. Și nu ma refer aici doar la aspectul spiritual, ci la fiecare aspect – psihologic, social și familial.

Țineți copiii cât mai departe posibil de astfel de lucruri. Ajutati-i pe copiii dumneavoastră să nu fie dependenti de televizor, deoarece acesta va fi umplut si mai mult de imagini obscene, și așa va continua. Pe de alta parte, dacă nu le veti permite copiilor voștri sa vizioneze imagini obscene, dar voi ca adulti veti face asta, atunci ce rost mai are? Uitati-va la acele avertismente stupide pe care le scriu pe ecran, care sustin ca filmul nu ar fi potrivit sub 13 sau 18 ani… Asta înseamnă că, dacă treci de 18 ani, imaginea ar deveni cumva potrivita? Bineinteles ca aceste avertismente nu fac, de fapt, decat sa starneasca curiozitatea tinerilor, și fiecare tanar va urmări în mod inevitabil filmul. El va crede ca, dacă filmul in cauza este interzis pana la o anumita varsta, atunci acesta chiar merita sa fie vazut, macar din curiozitate…

Dupa parerea mea, distrugerea care este aplicata lumii interioare a oamenilor, este incalculabilă. Toate imaginile pozitive și bune pe care le vedem, sunt extrem de benefice pentru viața duhovniceasca. Același lucru se aplică si în sens invers; imaginile rele pe care o persoană le urmareste, creeaza pagube care sunt literalmente extreme și, uneori, nu mai putem spune dacă mai poate fi cineva vindecat.

Dacă cineva ar studia acest fenomen, ar vedea pe cat de mult o televiziune catastrofală se poate răzbuna asupra psihicului unei persoane, și mai ales asupra persoanelor mai tinere. Dar, acesta este doar inceputul; un rău va aduce un altul. Acesta va deveni un întreg lanț de rele, pentru că distruge comunicarea, distruge timpul, distruge inocenta sufletului unei persoane, iar omul devine, apoi, epuizat; și, fiind epuizat, el nu mai are nicio dorinta de a face ceva, mai ales ceva spiritual. Sufletul se umple cu lucruri care-l obosesc, apoi se întreabă de ce el este obosit, si nu poate înțelege de ce… Încercați sa va indepartati de televiziune și de altele asemenea (sau cel puțin sa minimizati aceste rele), și veți vedea cât de relaxat veti deveni și cât de mult timp liber veti avea la dispoziție.

Desigur, aceste lucruri nu au legătură directa cu viața noastră spirituală, pentru că viața spirituală a unei persoane este un produs al tuturor activităților pe care o persoană le intreprinde. Prin aceasta, nu vreau să spun sa renuntam cu totul la televizor. Eu nu sunt împotriva lui, în sine; doar că lucrurile ca acesta fac viața noastră mai dificilă, în loc sa o faca mai ușoara, și o distrug, așa cum “progresul” tehnologic a distrus – care, de altfel, trebuia sa ne usureze vietile. Iei un avion, și deja ești acolo. Iei o navă, și ajungi mai repede… sau o mie de alte facilitati. Pe termen lung, astfel de facilități se poate sa ajute viețile noastre, dar, de asemenea, ele ne-au prins și ne-au făcut pe noi înșine sa pierdem; sa pierdem frumusețea vieții noastre, și am distrus, în cele din urmă, lumea în care trăim. Iar acum vrem si mai multa știința, și mai multe descoperiri, pentru a vedea dacă mai putem salva ce a mai ramas din ea…

Toate aceste lucruri, care constituie si produc tragedia, ne arata foarte clar cât de imposibil este să abordezi omenește această problemă; și totuși, atunci cand cineva se întoarce la Dumnezeu, atunci Il auzim pe Hristos: “La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”. (Matei 19:26). Putem vedea în jurul nostru minunea lui Dumnezeu, chiar și în zilele noastre, dincolo de toate informațiile și de toate aceste provocări care au loc în jurul nostru, și de accesibilitatea la păcat: ca totuși există oameni care-L iubesc pe Dumnezeu și, dintre spini, vedem mai departe trandafiri de primăvară.

Trandafirii înfloriti dintre spini și minunea imensa a mântuirii omului devin realitate, indiferent de propriile noastre slăbiciuni umane, de statutul nostru mizerabil, de problemele noastre, de dificultățile cu sinele nostru, de Biserica noastră, de familia noastră, de societatea noastră și de celelalte elemente care bombardeaza, din păcate, fiecare persoană. De aceea, pentru a reveni la toate aceste lucruri, trebuie să ne întoarcem de unde am plecat – acolo unde am spus că soluția și răspunsul la toate problemele, este ca omul să se întoarcă si sa-L iubeasca pe Dumnezeu. Iar atunci când omul Il iubește pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu îl va si vindeca; Dumnezeu îl va învia, chiar dacă omul este mort și descompus – Dumnezeu îl va restaura, va azvarli afara din interiorul sau tot ceea ce este inutil, și va aseza în inima lui dragostea pentru Dumnezeu, și va zidi toata viata lui în jurul acestei iubiri fata de Dumnezeu. Și, asezand deasupra a toate aceasta dragoste fata de Dumnezeu, va fauri viața, căsnicia, familia, studiile lui, calea lui în viață. Dacă omul face asta, atunci el va deveni cu adevărat bucuros de viata lui, iar ea va deveni un paradis, pentru că raiul nu este nimic altceva decât dragostea lui Dumnezeu, în timp ce “iadul” nu este nimic altceva decât absența iubirii lui Dumnezeu.

Dragostea lui Dumnezeu sa va însoțeasca mereu, pe toți, și sa nu uităm că tot ceea ce facem trebuie să facem din acest motiv, și nu doar pentru a ne comporta intr-un mod religios cu oamenii. Noi trebuie să devenim oameni iubitori de Dumnezeu, astfel încât viețile noastre sa poata fi transformate în mod corect și sa fim transformati în Iisus Hristos, Domnul nostru. Domnul sa fie cu voi!

Traducere, interpretare si adaptare dupa un cuvant al Mitropolitului Athanasios de Limassol – Cipru, folosind o transcriere a Centrului Ortodox pentru Probleme Dogmatice, realizate de: KSLCatalin