Hagieni de Ialomita: locul in care Sfantul Nicolae m-a invitat la el, in manastire…

Pe drumul național care uneşte Țăndărei de Giurgeni, un indicator arată spre “Mănăstirea Sfântul Nicolae – Hagieni”. Un drum prin colb, păstrat nearat între două lanuri, te duce spre Ialomița, ce şi-a săpat albie ceva mai încolo. Şi, peste râu, se văd turlele sclipitoare a două biserici. Trebuie doar să treci un pod din scândură groasă. Relativ simplu, dar lucrurile nu au stat întotdeauna aşa…

Prima dată când am ajuns aici, a fost cu vreo zece ani în urmă, la început de toamnă, când plecasem pentru câteva zile, într-un concediu întârziat. La vremea aceea, mult prea adânc înfipt în pământ, strâmb şi aproape şters, te dirija spre mănăstire un vechi indicator, pe care se mai putea citi doar: “Sfântul Nicolae”. Practic semnul spunea, că undeva, printre lanurile acelea, cu resturi de paie uscate şi ciori căutând semințe pierdute, îl puteai găsi pe Sfânt. Aşa încât, acesta a fost un motiv suficient de a mă face să părăsesc şoseaua şi să o iau spre dreapta, pe drumeagul amintit. În spatele maşinii – un nor maroniu de pământ fin se împrăştia, camuflându-mă perfect; prin față – traversau grăbite, când la stânga, când la dreapta, diverse vietăți mici ale câmpului, cărora le tulburasem liniştea. Curând s-a terminat şi drumeagul, părând însă că se continuă peste un soi de râpă, lată cam de 20 – 30 de metri, ce se deschidea amenințătoare în fața mea.

Am coborât din maşină, căutând să înțeleg ce se întâmplă: în fața mea curgea Ialomița, iar deasupra ei, plutea bălăngănindu-se (nu ştiu cum să-i zic) un pod plutitor, sau punte, ori plută. Singurul motiv pentru care nu pleca odată cu apa, se datora faptului că era legat cu ceva, gen sfoară groasă, de nişte foste trunchiuri de pomi, înfipte în pământ, iar ca să ajungi pe el trebuia să cobori destul de abrupt, ținându-te de o altă sfoară pe post de balustradă, fixată în două bețe mai groase, şi ele băgate în acelaşi pământ nisipos. Ialomița părea că se scurge lin, aşa că mi-am făcut curaj şi iată-mă pe apă, încercând să îmi țin echilibrul şi să nu privesc printre scânduri în jos, căci podul era ştirb rău, iar prin strungărețe, râul părea amenințător, clipocind şi stropind si ce mai rămăsese din lemnele devenite alunecoase şi scârțâitoare. Eram în postura de a nu mai conta dacă aleg să merg mai departe sau să mă întorc, fiind pe undeva pe la mijlocul podului-plută, aşa că am continuat, chiar dacă inima părea să mi se fi mutat undeva, între gât şi urechi, zvâcnind zgomotos. Şi a mai bătut tot pe acolo, o perioadă, chiar şi după ce am țopăit pe malul celălalt, pentru că se auzeau apropiindu-se nişte hămăituri de câini ce mirosiseră intruşi. Să fug înapoi, sau să merg mai departe?

În față – un pustiu de neimaginat, cu câmpuri nelucrate, un fost drum, în mod evident ieşit din uz, o casă nelocuită şi pe jumătate dărâmată în partea stângă, cu gardul stricat şi până şi lătrăturile câinilor s-au îndepărtat, stingându-se cu totul; doar gardul nou din jurul mănăstirii şi turlele bisericii înviau locul. Acolo era Sfântul Nicolae?

De nicăieri, apare lângă mine un bărbat, cam la vreo şaizeci de ani, purtând de ghidon o bicicletă veche:

– Intru şi eu la Sânt’ Neculai şi p’ormă merg colo, la câmp, că mai am de tăiat ceva coceni – începu el, ca şi cum continua o conversație. Am luat-o p’asta, veche… (şi bătu cu mâna pe şaua bicicletei) bună treabă făceau ruşii ăştia. Ia uite aicea! – şi se opri, arătându-mi cum apasă cu mâna pe cauciucul roții din față, apoi pe cel de la roata din spate. – Vezi? şi mă îndeamnă din cap, să fac la fel.Apăs pe cauciucuri, mă murdăresc, dar nu înțeleg nimic.- Daaa, mint eu dând din cap aprobator.- Ei, câți ani îi dai?

Cam o sută, mă gândesc eu, dar iarăşi mint:- Zece! – Treizeci! zice el mândru. Nu te lua după roata din față, că nu e ca la maşină, la bicicletă trei părți stau pe spate şi numa’ o parte pe față, îmi explică el. Apoi, după o scurtă pauză:- Nu mă duceam eu pe la biserici, că mă luam după comunişti, că ziceau la lume… superstiții… da’ în noaptea în care au venit apele «ăle» mari (inundațiile din 1970 – n.r.), am auzit în vis clopote cum bat şi pe Sânt’ Neculai de pe păretele bisericii, de-aci, că mă striga: “Neculai, Neculai!”, că aşa mă cheamă, şi am sculat pe toți… şi sus, pe acoperiş ne-am pus. Şi nu m-am dus cu strămutații, să nu las pe Sânt’ Neculai aicea, părăsit.

Am intrat pe o portiță mică, ajungând în dreptul Altarului unei biserici nou-construite, mirosind a var proaspăt. Aleile, văruite şi ele pe margini, erau împrejmuite de flori. Totul aici era viu, colorat şi, de undeva din interiorul bisericii, răzbătea prin geamul întredeschis, mirosul de tămâie, al rugăciunilor rostite acolo.

M-am uitat puțin înapoi, peste gard: o lume uitată, părăsită, prezentată în tonurile de sepia ale naturii uscate de vara prea fierbinte care tocmai se încheiase.

Am mai înaintat câțiva paşi. Eram acum între două biserici: cea nouă, pe lângă care tocmai trecusem, şi o alta, mai veche, din cărămidă, cu acoperişul turlei dărâmat, în interiorul căreia se mai vedeau, prin geamuri, sfinții pictați odinioară.

Un călugăr cu barbă lungă şi ochi mari, luminoşi, în care puteai citi clar bucuria primirii închinătorilor, m-a întâmpinat şi mi-a dezlegat misterul locurilor, cu vorbă moale şi uşor accent ardelenesc ce-i deconspirau apartenența nativă. Locurile fuseseră pustiite de inundațiile din 1970, iar singura care a supraviețuit a fost biserica cea veche, părăsită însă de oamenii din care s-au mai întors la casele lor doar câțiva. După un timp, o furtună puternică, transformată în câmpurile acestea pustii în vârtej, sau mică tornadă, i-a desprins acoperişul turlei, izbindu-l de pământ. Abia după trecerea în noul mileniu au sosit aici călugări, reînviind locul.

– Şi Sfântul Nicolae aduce aici om cu om, la Sfintele Liturghii şi la Sfintele Masluri din miez de noapte, şi aşa reuşim să construim ce-i nou şi să păstrăm ce-i vechi, pentru că la Biserica veche nu avem voie să intervenim noi, ci doar restauratorii, că e monument istoric – mi-a explicat călugărul, în timp ce îmi servea, pe masa din bucătărie, ciorbă şi tocăniță de pui, pe care degeaba încercasem să le refuz (şi nu mi-a părut rău, căci aveam să constat că de fapt, nu mai mâncasem ceva atât de bun).

Mă chemase Sfântul Nicolae la el în mânăstire şi aşa l-am cunoscut pe călugărul cu ochi luminoşi şi nume de Arhanghel, Rafail – devenit prietenul bun al familiei mele, omul acela, pe care poți să-l suni, sau la care poți să te duci oricând, să-i spui de cele bune şi să să te bucuri împreună, să le plângi pe cele rele şi să te mângâie, să-i ceri o binecuvântare şi o rugăciune.

Drumul către mănăstire l-am parcurs de multe ori, năvălind în brațele deschise ale Sfântului Nicolae, care era acolo pretutindeni, iat puntea-plută a ajuns o joacă de copil, chiar şi în bezna miezului de noapte în care ne adunam pentru Sfântul Maslu mai mulți oameni şi îl scârțâiam cu putere, abia aşteptând să păşim pragul bisericii.

Biserica cea nouă este gata de mult, cea veche se restaurează centimetru cu centimetru, şi avem un pod nou, pe care te poți încumeta să treci chiar şi cu maşina. Părintele stareț Rafail este acelaşi, cu tot sufletul revărsat în ochii luminoşi, chiar dacă i-au apărut şi câteva fire albe în barba deasă şi are mai multe ascultări acum, devenind Exarh al Mănăstirilor şi Vicar al Eparhiei conduse de Preasfințitul Părinte Vincențiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor.

În mijlocul BĂRĂGANULUI, ignorând vremea şi vremurile, lăsându-se în grija Sfântului Nicolae, o mână de călugări țin CANDELA mereu APRINSĂ şi, cu rugăciunile lor, vădite de mirosul fin de tămâie, reînvie locurile părăsite şi uitate de lume.

Iar odată [https://lacasuriortodoxe.ro/redactia-lacasuri-ortodoxe/20684-sa-contruim-mai-multe-manastiri.html] , un astfel de viețuitor avea să rezume totul în doar câteva cuvinte: “Vedeți, noi, ortodocșii, avem un mod puțin neobișnuit de a face lucrurile. În istorie, iî loc să ne consumăm energia în simple programe de informare, construiam mănăstiri în locuri îndepărtate și le umpleam cu călugări sau călugărițe…

Prin asceză și pocăință, acesti monahi dobândesc harul Duhului Sfânt și mii din jurul lor isi găsesc mântuirea prin intermediul lor. Este un exemplu clasic de formulă pasiva de evanghelizare; și a funcționat timp de mii de ani…”

Un articol de Carmen-Ana Ion – Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe (www.lacasuriortodoxe.ro)