Valea Rosie, de Calarasi – satul in care oamenii isi pastreaza petalele de flori, la loc de cinste

Viața la țară, în Valea Roşie (Călăraşi), în liniştea discretă a alternării câmpurilor cu bălțile sau a suişurilor cu coborâşurile, se desfăşoară domol, la pasul timpului. Drumurile se schimbă, din şosele asfaltate în ulițe pietruite care se continuă şi ele cu cărări bătătorite. Aleile de la intrarea în sat, cu bănci pentru odihnă şi becuri pentru plimbări târzii, se transformă şi ele în cărărui îmbrăcate de troscot verde. Totul se întâmplă firesc, păstrând parcă, la fel ca într-un muzeu, farmecul de odinioară al locului, fără să tulbure cu vreo discrepanță.

Între gospodării – biserica satului, veche de o sută de ani. Şi în tot acest timp, doar trei preoți parohi s-au rânduit să slujească. Odată ajunşi la Valea Roşie, s-au alipit locului şi nu s-au mai despărțit de el.

La sărbătoarea centenarului s-au adunat cu toții – tineri, bătrâni, copii – să-l primească pe Episcopul locului, Preasfințitul Părinte Vincențiu, şi să i se alăture în rugăciune. I-au aşternut covor alb, pe care l-au pastelat cu petale moi de trandafir şi crizanteme mirosind a toamnă.

Şi, înainte de sosirea Ierarhului, parcă anume ca să întregească peisajul acesta de sat românesc, cu gutui atârnând pufoase în pomi, cu biserica plină de oameni, cu copii în costume populare, înfierbântați de apropierea evenimentului – văd apropiindu-se o bătrânică, cu rochie înflorată şi vestă tricotată, uşor adusă de spate, cu ochi limpezi, care îşi recăpătaseră sinceritatea aceea, pe care o găseşti doar la copii, şi la care doar puțini reuşesc să se întoarcă la vremea bătrâneților lor. În mâna stângă purta un baston, ca să-şi sprijine anii adunați, iar pe cea dreaptă şi-o cufundase cu totul, ca pe cel mai firesc lucru din lume, în mâna unui preot ce o purta cu grijă, prin mulțime.

Aveam să aflu că era chiar bunica părintelui, ajuns protopop la Urziceni, pe care o aducea acum de mână la Biserică, aşa cum făcuse şi ea, odinioară cu nepotul ei.

– Aici am copilărit – explică părintele.

– Încă de pe la cinci ani mă duceam la strană… Aici era o altă clopotniță, mai veche şi un pom bătrân, parcă un nuc, în care îmi plăcea să mă urc… E locul in care am fost fascinat de cărțile bisericeşti, în care mă lăsa să mă uit dascălul bătrân, Nicolae… Mai târziu m-a pus să citesc, iar mie îmi plăcea mult tot ce aflam din ele; şi felul unic, în care erau decorate paginile… Am ştiut imediat că vreau să fiu şi eu, slujitor al Domnului.

În Valea Roșie, dragostea pentru biserică, respectul și considerația față de clerici și de Vlădică vin din adâncul sufletului și sunt arma lor cu care se apără de vremurile pe care le trăim și de tentațiile ce se împrăștie în viteza tehnologiei peste noi. Și remarci asta, prin atitudinea cea mai smerită și simpla cu putință a localnicilor: dintr-o dată, mai multe persoane se îngrămădesc să strângă din petalele peste care tocmai trecuse Ierarhul lor cu soborul preoților slujitori. Strânse cu grijă, fără cea mai mică risipă, petalele sfințite prin atingerea harului arhieresc și preoțesc aveau să-și găsească locul în pungulițe de dinainte pregătite, și mai apoi în casele sătenilor, asemenea unor daruri de mult preț.

Dintre toți, glasul unei femei abia reușește să fie remarcat de preoteasă, sfiala din ton riscând să facă astfel încât cuvintele să-i rămână neauzite: – Credeți că pot obține un cât de mic colțișor din pânza albă (traversa) peste care a pășit Preasfințitul nostru? M-a rugat cineva. N-a putut să fie astăzi aici, cu noi.

După câteva momente, ochii femeii începuseră să lăcrimeze, în urma bucuriei pe care răspunsul preotesei i-o provocase:

– Desigur, și nu doar o bucățică, Doamne ferește! Primiți un metru, imediat ce o strângem…

Locurile acestea de poveste s-au predat oamenilor, ca să fie locuite, pe la sfârşitul anilor 1800, când au fost împroprietăriți mai mulți. Nu le-au corupt, nu le-au deformat, ci le-au păstrat aşa, generație cu generație, respectând faptul că prin ele, le dădea lor Dumnezeu, “hrană la bună vreme”. Şi ca să nu se lipsească de Domnul, s-au strâns cu toții şi au făcut clacă la boier, să-şi poată cumpăra loc pentru o Biserică a lor, pe care tot ei au construit-o, piatră cu piatră şi au înzestrat-o cu pictură şi odoare de mult preț.

CANDELA pâlpâie NESTINSĂ de un secol, în Valea Roşie a BĂRĂGANULUI, plină cu untdelemnul din sufletele acestor oameni: ale celor care au ridicat lăcaşul ortodox, ale celor care se ostenesc astăzi şi care au fost răsplătiți simbolic, cu diplome, la sărbătoarea centenarului, ale bunicilor ce-şi aduc de mână nepoții la Sfintele Liturghii iar apoi aceştia din urmă, la rândul lor, să îşi aducă bunicii, la vremi de neputință, ale celor despre care, cu răbdare şi smerenie, a încercat să povestească Părintele Paroh, în cuvântarea de final.

Şi va să fie păstrată încă, de copiii aceştia, în ii româneşti, cu mânuțele pline cu petale de flori, care umplu curtea bisericii şi care au, în mod firesc, în ei, chemarea lui Hristos, pentru că Mântuitorul ne-a spus nouă, celor maturi: “Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.” (Sfânta Evanghelie după Marcu – 10, 14).

Un articol de Carmen-Ana Ion – Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe (www.lacasuriortodoxe.ro)