PREDICATORUL – PF Parinte Daniel, la 8 ani de la intronizarea ca Patriarh
Pe tronul patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române autocefale, au stat, pe rând, Miron, Nicodim, Justinian, Iustin şi Teoctist, construind, pentru România, o Ortodoxie unită, rugătoare, înțeleaptă şi trainică. Aproape toată populația a ajuns să-şi sprijine capul pe umărul Bisericii Ortodoxe, formând un organism viu, fidel şi de neînlocuit.
Un articol scris de: KSLCatalin (Ing. Catalin Ion – Presedinte Asociatia Lacasuri Ortodoxe – Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe)
De opt ani, în cel mai înalt scaun arhieresc stă Daniel, fost Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Termenul “stă” – deşi îndelung speculat de pseudoziariştii deveniți experți în a călca deontologia în picioare – este impropriu; şi, deşi spunem că stă, de fapt este cel mai activ membru al Bisericii; şi, deşi spunem că păstoreşte sau conduce, se face de fapt slujitor al tuturor.
Pentru ochii lumii – veşminte strălucitoare şi sărutări de dreaptă; în spatele acestora – smerenia unei lucrări ascunse, neostoite, vădită discret, din când în când, de umbra unui rid ascuns sau de firele albite înainte de vreme. Aceasta este ceea ce observă, cu destulă uşurință, un observator atent. O luptă între două lumi: cea a călugărului, etern atras de viața sihastră, eliberată de barierele pe care lumea le pune între conexiunea vie dintre om şi Dumnezeu şi cea de Vlădică, aruncat în vâltoarea de necontenit a lumii acesteia, pe care trebuie să o dirijeze spre singurul drum al eliberării, spre cărarea deschisă prin pântecele Mării Roşii a tentațiilor acestei lumi, pe unde turma păstorită să treacă cu picioarele neudate…
Şi astfel, se ajunge la importanța fiecărui gest, a oricărei vorbe rostite. Căci înainte de toate, patriarhul trebuie să ne dea azi, cuvintele lui Hristos-Dumnezeu, de acum două mii de ani. Iar cuvintele Patriarhului Daniel nu sunt o simplă flecăreală (aşa cum suntem obisnuiți să auzim pretutindeni astăzi) sau o reiterare estetică a vieții vreunui sfânt, o pildă morală sau o explicare strictă a Evangheliei zilei respective. Fiecare predică reprezintă esența unui studiu adânc al Cuvântului Vieții (Evangheliei), o înțelegere tainică a mesajului acesteia şi o trăire spirituală profundă. Pentru că dacă această trăire nu ar exista, ea s-ar vădi tuturor prin cuvinte nesigure, prin gesturi înşelătoare ori prin priviri vinovate. Însă trăirea există şi este de fapt mai puternică decât îşi doreşte să se exprime, opunându-i-se chiar acea smerenie care nu s-ar fi putut cultiva dacă nu ar fi existat rugăciunea profundă, insistentă şi adâncă, ce se poate dobândi doar la conştientizarea dualității firii omeneşti: de tată şi fiu, de povățuitor şi de povățuit – în general – sau de duhovnic şi de fiu duhovnicesc – în particular.
Aşa l-am cunoscut, predicând, în toți aceşti ani, pe Patriarhul de astăzi. Predică, dupa predică – fiecare cuvânt, rostit cu greutate (la figurat), într-un mod simplu, cald, nemustrător şi părintesc, îl hrăneşte atât pe ciobanul ce-şi poartă viața cu turma sa prin lume, cât şi pe academicianul care descâlceşte ițele ştiinței, şi pe saracul strâmtorat şi plin de nevoi, şi pe bogat, pe omul sănătos, pe cel bolnav, pe tânăr sau pe bătrân.
Nimic nu poate fi întâmplător, aşa cum se întâmplă cu orice talk-show destinat consumismului ieftin. Aici, totul trebuie trecut prin sita gândului, pentru ca fiecare vorbă să pătrundă adânc în pământul arat al sufletelor oamenilor şi acolo să germineze şi să dea roadă.
Pentru ochii lumii… înconjurat de consilieri ce ar trebui să fie cât mai înțelepți, doldora de cunoştințe politice, ştiințifice, morale, sau de dogme teologice, care să-i uşureze sau să-i preia cu totul poverile unor decizii diplomatice – pe de o parte – mântuitoare şi fără să lase pe cineva, oricât de mic, pradă căderii în păcat – pe de altă parte. În spatele acestora… o singurătate relativă în fața deciziilor, a faptelor care trebuie să stea mărturie credinței, nădejdii şi dragostei; relativă, pentru că şi-i ia sfătuitori pe duhovnicii de ieri şi de azi, şi ajutători pe sfinții veşnic rugători, pe Maica Domnului şi pe Însuşi Hristos-Domnul.
Şi ajungem iar, la cea dintâi misiune a Patriarhului – cea de PREDICATOR – care trebuie să împărtăşească tuturor Cuvântul Hristic.
Şi îl vedem pe Patriarhul Daniel – ajuns astăzi la împlinirea celui de-al 8-lea an la cârma Bisericii Ortodoxe Române – rostind liniştit, de pe solee, ori de pe scenele amenajate la marile sărbători, vorbele înțelepțite de deschiderea si permisiunea fără echivoc pe care o acordă Duhului Sfânt – să glăsuiască prin el poporului! – pentru ca, mai apoi, fiecare suflet de român să ajungă lângă Potirul cel nesecat, devenind, la rândul său… hristofor.
INTRU MULTI ANI, STAPANE!Un articol scris de: KSLCatalin (Ing. Catalin Ion – Presedinte Asociatia Lacasuri Ortodoxe – Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe)
