“Sunt un om liber si fac ce vreau. Nu ma tem de oameni”.
Aceasta sintagma rostita de Parintele Iustin in fata anchetatorilor comunisti l-a costat inca 5 ani de puscarie grea pe langa cei 12 pe care ii facuse deja. In acest context libertatea isi contura definitia ca “starea de libertate de pacat” cum spunea un alt mare stalp al spiritualitatii si demnitatii romanesti – Parintele Arsenie Boca si singura teama era cea de Dumnezeu pentru ca este singura nascuta din iubire care nu perverteste sufletul, cealalta frica (de oameni) este expresia deformarii interioare a constiintei cu urmari distrugatoare.
Parintele Iustin Pârvu – izvor al demnitatii românesti
MOTTO:Dar daca adevarul nu ni se descopera prin iubire, el este mincinos. (Ilarion V.Felea)
Cuvintele alese in motto nu sunt intamplatoare, deoarece tema noastra incearca sa construiasca pe temelia adevarului si cu toata iubirea pe care un roman o poate avea pentru neamul sau, pentru eroii din trecut si de astazi, pentru toti romanii, mai buni sau mai putin buni, mai curajosi sau mai lasi, mai demni sau mai putin demni, mai cinstiti sau mai putin drepti in judecata lor “Caci ale noastre-s toate si umbrele si hotii / Si-n soarele dreptatii / Sa ne iubim cu totii”, asa cum spune poetul basarabean Dumitru Matcovschi. Nu putem sa incepem a creiona un portret atat de curat fara, mai intai, a face curat in sufletul nostru. Acum la ceasul de taina al coborarii printre noi a darului divin cand totul se imbraca in sarbatoare si noi, prin gratie si iubire, sa incercam sa fim mai buni pentru a ne invrednici sa primim darul luminii.
[La Petru Voda…] Un chip de o seninatate siderala te intampina cu o privire calda si in acelasi timp patrunzatoare. Trasaturile fine, delicate, tinuta sprintena si eleganta, fac din Parintele Iustin o prezenta care incanta si bucura de la prima vedere. Dar ce ne farmeca este imensa lumina cu care ne invaluie prezenta sa. Este greu de tradus in cuvant aceasta traire de bucurie si teama, de fericire si rigoare severa, de putere autoritara si duiosie tandra, de sobrietate pioasa si zambet sugubat, impaciuitor, de simplitate si imensa generozitate. Toate te cuprind si ramai cu o comoara in suflet pe care vei incerca mereu sa o meriti pentru ca ti-a fost daruita fara vreo conditie, fara pret, nemarginita.
Lumina sufletului sau este o oglinda magica in care ar trebui sa ne oglindim pentru a ne vedea sufletul. El are puterea de a corecta privelistile desfigurate ale interiorului nostru cu bunatate si intelegere izvorate dintr-o mare dragoste de oameni limpede si simpla ca adevarul insusi. Parintele Iustin Parvu este o Eminenta a Neamului Romanesc si a credintei in Dumnezeu. Lumina sa strajuieste ocrotitor peste oameni si locuri. Marturia harica se revarsa peste noi dincolo de cuvant. Lumina lui materializeaza gandurile, curata inimile si corecteaza aspiratiile. Adevarul curge lin, se separa in noi de parelniciile cu care ne inselam noi insine. In fata Parintelui nu ne mai putem minti. Toata murdaria iese la suprafata si, mai mult, Sfintia Sa o curata cu marea-i bunatate si cu puterea harului ce salasluieste in el.
Viata Parintelui se prefigureaza intre realitate si transcendent, intre momente limpezi a caror asprime te cutremura neindraznind sa te compari a fi intr-o situatie asemanatoare datorita grozaviei suferintelor traite, si momente de sublim inaltator cand insusi Dumnezeu a pus mana Sa Atotputernica peste cel aflat in grea cumpana, ocrotindu-l impreuna cu fratii sai intru suferinta si martiriu. Oamenii din Muntii Neamtului stiu multe despre Parintele Iustin. Este atat de iubit si respectat incat la rostirea numelui sau esti imediat ajutat si indrumat. Se povesteste ca in anul cumplit al foametei -1946, Parintele, care era diacon atunci, impreuna cu preotul Pantelimon de la Schitul de la Viaduct au pornit cu Icoana Sfintei Ana intr-un pelerinaj peste pamanturile arse de seceta prelungita. Slujbele lor intampinau disperarea si jalea si lasau in urma lor ploaia si bucuria. S-au strans, din satele prin care au trecut, mii de oameni care i-au urmat intr-o pioasa si curata recunostinta.
Generatiile actuale au crescut cu spectrul fricii – nu am avut MODELE. S-au cultivat in noi toate acele trasaturi care compromit sentimentul de demnitate. Cinstea e dovada de slabiciune. Adevarul este semn al “slabei minti”. Holocaustul asupra romanilor a ucis mai mult decat oameni – a ucis dorinta de a trai frumos, a ucis lumina adevarului. Constiinta romaneasca a suportat un proces de auto-surpare prin subminarea sistematica a logicii evolutive a valorii interioare omenesti – a spune adevarul inseamna o vina pentru care poti plati cu o pedeapsa aspra. Amenintarea exista si persista. Sintagma: “Ce folosesti daca spui adevarul?” isi are si acum o aplicabilitate dureroasa. Pentru ca nu se poate constientiza ca ascunderea adevarului duce la involutie, amplifica raul. Ne-am obturat increderea in utilitatea angajarii intr-un concurs al valorilor.
Si totusi mai exista in Romania oameni. Ii gasim in locuri modeste, nesemnificative, satui sa mearga impotriva curentului, cumintiti in entuziasmul lor de nenumaratele lovituri ale prostiei si platitudinii mediocritatii, sau iesind din subsolurile inchisorilor ca niste spectre ale dreptatii si sfinteniei.
Nu scriu aceste randuri pentru a lauda acest mare traitor in Duhul lui Dumnezeu, desi este un adevar care ne onoreaza sa-l spunem, ci cum exemplul acestui mare Patriarh al neamului insufla in noi esenta a ceea ce este dragoste de Neam si de Dumnezeu, demnitatea, nobletea si nemarginita daruire pentru oameni.
Parintele Iustin inlatura valul de prefacatorie si emfatica “vitejie” in fata propriei noastre constiinte. In aceasta lumina nu ne putem uita unii la altii. Apare in noi o smerenie binefacatoare si nu mai putem continua sa ne hranim constiinta noastra cu minciunile prefabricate de ignoranta decretata ca “titlu de onoare” de un sistem de valori bolnav (care nu a fost niciodata al nostru ci al celor care au vrut sa ne fure bogatia, lumina si demnitatea).
Am incercat prin aceasta pagina sa atrag atentia asupra modului in care merita sa fie prezentat un duhovnic pe care, atunci cand il consideri aproape si ti-l asumi, cu toata iubirea, ca duhovnic AL TAU sau mai mult chiar, AL NEAMULUI TAU, cand te impartasesti mantuitor din cuvintele sale, trebuie sa inveti sa il respecti si sa cinstesti imaginea sa, trebuie sa stii sa demonstrezi iubirea prin care ajungi la Hristos, poate exact prin jertfa acestui om, pe chipul tau. Nu poti fi incrancenat, atunci cand duhovnicul iti este luminos – aceasta este neascultare si lipsa de lucrare. Nu poti fi trist, atunci cand duhovnicul iti traieste bucuria permanenta a vietii ca dar de la Dumnezeu – aceasta este neascultare si lipsa de lucrare. Nu poti marturisi stramb, nu poti insela si nu te poti folosi de numele unui asemenea om in folosul propriu, sau in sprijinul propriilor tale idei, fara sa intelegi ca aceasta inseamna lepadare, vanzare si lasitate, inseamna compromiterea Adevarului, Cel pentru care unii care au mai ramas oameni, se vede, sunt in stare sa isi ofere intreaga lor viata. Sarutam dreapta parinte, ne plecam capetele si multumim doar Lui Dumnezeu, asa cum ne invatati, fiindca prin iubirea Sa si, ca dar, prin viata Sfintiei Voastre, am invatat bucuria Ortodoxiei din suflete. Intru multi, parinte! Intru multi ani!
– speram cea mai frumoasa pagina (si special am asteptat si am lucrat la ea pana in seara), care sa vi se fi adresat astazi.
Realizata KSLCatalin (admin. Lacasuri Ortodoxe), cu drag…
Cuvinte alese: Camelia Corban
Spre slava lui Dumnezeu, un proiect realizat şi administrat de Asociaţia Lăcaşuri Ortodoxe
