Wednesday 12 august 2015

DE CE TACE BISERICA? Cum de am ajuns sa ne rusinam in fata unui singur om?… si alte explicatii

Ultimul sondaj publicat de Agerpres [https://www.agerpres.ro/social/2015/07/28/sondaj-inscop-96-5-dintre-romani-cred-in-dumnezeu-11-52-37] , comandat de Adevarul – Barometrul IRSCOP, a demonstrat ca romanii sunt, in majoritatea lor covarsitoare – aproape in totalitate – persoane religioase. Doar 3,5% dintre romani nu cred in Dumnezeu. Rezultatul, care altadata ar fi fost declarat imediat, de catre asociatiile laice ateiste mai virulente, drept “o minciuna comandata”, pare sa fi ramas fara raspuns. Altadata interesata de astfel de sondaje, cu diferite ocazii – fie sustinerea religiei in scoala, fie discutiile pe marginea adoptarii unor legi ateiste care nu reflecta vointa majoritatii – Biserica reactiona si ea imediat, raportand macar mai departe, pe diferitele sale cai, astfel de rezultate.

Un editorial scris de: KSLCatalin (Ing. Catalin Ion – Presedinte Asociatia Lacasuri Ortodoxe – Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe)

Totusi, sondajul pare sa fi uimit pana si Biserica. Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe a folosit informatia si a facut trimiteri catre raportul integral oferit de Agerpres, dar ma asteptam ca, de acum inainte, paginile agentiilor oficiale ale Bisericii sa fie amprentate de aceasta stire – zile, saptamani, luni, ani intregi, cel putin cat timp sondajul reflecta inca realitatea, asa cum se intampla in cazul de fata.

Mai mult, chiar nici celelalte asociatii care desfasoara activitati cu ‘binecuvantarea’ Bisericii – adica sustinute prin recunoasterea oficiala a Bisericii – nu s-au aratat incantate: nici asociatiile care lasa sa se inteleaga ca duc o lupta pentru religia in scoala, nici cele care sustin ca duc o lupta continua in sustinerea familiei traditionale sau pentru altfel de drepturi pentru care se intampla sa militeze si clericii.

Intrebarea pe care mi-am pus-o firesc, a fost: oare de ce atata liniste. Inteleg tacerea pastrata de virulentii ateisti de altadata, dat fiind faptul ca sondajul in cauza a fost comandat si realizat de parte laica. Dar, si cei din Biserica?… Sa fie, oare, vorba despre perioada actuala de vacanta? Cu toate acestea, trecem print-o perioada de post, asa incat nu-mi vine sa cred ca legatura cu spiritualul si, deci, cu bucuria unei asa vesti, care tine de partea spirituala, sa fi fost intrerupta definitiv…

Sondajul a fost unul care prezinta incredere. Firmele implicate sunt unele pe care romanii le considera serioase, asa incat rezultatul este indiscutabil. Se pare ca singura problema ramane: uimirea, concomitent cu lipsa preocuparilor si dezbaterilor care aduc atingere religiosului, intr-o perioada laica de vacanta. In ce priveste Biserica, in mod sigur sondajul, pe langa un nivel mare al bucuriei starnite, ar trebui sa nasca si oarecari nedumeriri. Este imbucurator faptul ca lumea este religioasa, ca doar cativa oameni din Romania nu cred in Dumnezeu, dar problema este ca, atunci cand ei au ocazia sa marturiseasca prin fapta, practica religioasa sau pur si simplu verbal credinta, cu diferite ocazii, in public… acest lucru nu prea pare sa se intample. Este destul sa mergi la o intalnire cu mai multi colegi de serviciu, sa spunem vreo 30, si o sa vezi ca nimeni nu este dispus sa recunoasca faptul ca el crede in Dumnezeu, desi, conform sondajului recent, cel mult 1 ins din ceilalti nu i-ar imparatasi viziunea.

Pornind de la aceasta stare de fapt, in care majoritatea se teme de critici din partea minoritatii – in care 29 de insi se tem de ce va crede si va zice despre ei celalalalt, singur, al 30-lea ins – am incercat sa examinez problema, totodata si din perspectiva agentiei noastre (Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe), care trateaza in paralel, cel putin in ultimii ani de zile, stiri, atat din domeniul laic, cat si din cel religios.

Sondajul nu a facut decat sa intareasca parerile noastre pe marginea acestei situatii, pe care am riscat in ultima perioada sa le si aplicam in cadrul serviciilor de stiri, in combinatia laic-religios la care lucram. Problema porneste, intr-adevar, de la curajul de a-ti marturisi in public credinta. Tocmai de aceea, pare hilar – asa cum cei 29 de insi se tem de parerea acelui singur ins – că un singur prezentator de televiziune vorbeste in public, asa cum se intampla frecvent, in fata milioanelor de telespectatori romani care cred in Dumnezeu, cu atata seninatate, ironic la adresa rugatorilor si inchinatorilor la Dumnezeu. Situatia pare a fi un non-sens… dar nu si daca, conform unor anumite politici, evident manipulatorii, nu se urmareste in mod neaparat ca materialele prezentate de prezentatorul in cauza, de persoana cu influenta asupra publicului, sa fie neaparat anti-religioase… Dar nu acesta este, insa subiectul acestui editorial.

Suntem obligati sa ne intrebam, ca oameni ai Bisericii, la modul sincer, ce ne sperie sa recunoastem ca suntem ortodocsi, ca credem in Dumnezeu (96,5%) si in sfinti (84,4%), ca suntem siguri ca exista Raiul (59,6%) si Iadul (57,5%), asa cum o arata acest sondaj. Cu siguranta, problema este: obisnuinta. Inertia reprezinta intotdeauna un factor determinant in comportamentul unui om. Atunci cand Biserica ne cere sa ne desprindem de jugurile acestei lumi, atunci ea trage un semnal de alarma exact asupra acestui punct important: obisnuinta, inertia, obiceiul – care isi pun amprenta si asupra credintei adevarate. Una este sa stai la slujba din obisnuinta, sau mai ales din inertie, fiindca asa te-ai obisnuit sa faci si chiar nici nu mai stii de ce, si alta este sa participi la slujbe fiindca vrei, fiindca iti doresti sa te afli in prezenta lui Dumnezeu si sa te rogi, sa manifesti in mod activ si sa iti practici credinta.

Dar, cum poate obisnuinta sa ne influenteze intr-un asa mod incat sa nici nu mai realizam macar, ca nu este deloc firesc sa ne ascundem in public credinta noastra in Dumnezeu? Foarte simplu: anii de Comunism ateist si-au pus amprenta aproape la nivel genetic asupra noastra. De cand facem primii pasi singuri pe strada, intalnim oameni care fac asta: desi sunt credinciosi, nu o recunosc. Le-a ramas un soi de rusine. Astazi, marturisirea credintei se poate face liber, iar odinioara, pentru asta, riscai ani grei de detentie sau chiar moartea. Cu toate astea, cel care altadata avea curajul sa faca asta cu orice risc, va fi si astazi, tot singurul care isi va marturisi liber credinta in fata prietenilor sai. Este nevoie, din cate se pare, de acelasi curaj si de aceeasi determinare, ca sa faci asta. Nimic nu s-a schimbat. Omul este terorizat de inertia trecutului si de mandria proprie. El vrea sa fie placut – nu doar oamenilor, asa cum ne avertizeaza Evangheliile – ci TUTUROR oamenilor, fara vreo exceptie, asa incat sansa ca unul dintre cei 30 de prieteni ai tai sa nu te placa, a ajuns astazi, la nivelul mandriei promovate prin mass-media, sa conteze. Iar asta costa.

Dar, mai poate fi oare, astazi, aceasta inertie combatuta?

In mod sigur. Cum? Printr-o alta viitoare inertie, printr-o alta obisnuinta. Iar Biserica va trebui sa ia in calcul acest lucru, daca vrea sa se bucure la maxim de prezenta reala a tuturor acestor inchinatori recunoscuti de sondaj. Trebuie ca oamenii sa se obisnuiasca cu religiosul in viata laica, si… reciproc. Omul nu mai este invatat sa amestece laicul cu religiosul. Anii de ateism au scos in fata stiinta, munca, omul, materia. In ani, recunoasterea religiosului a ajuns o rusine. Religiosul nu-si mai are loc in laic, iar laicul nu-si mai gaseste locul in religios. Observam tendinte, in prezent, de acest fel, in mare voga. Exista grupari ortodoxe exclusiviste, care judeca omul dupa criteriile proprii, si grupari laice exclusiviste, care judeca omul dupa principii laice. Nimeni si nimic din celalata tabara nu este admis. Exista programe de televiziune care sunt strict religioase, sau programe de televiziune care sunt strict laice. Exista filme strict religioase, si filme strict laice. Vorbeam cu alte ocazii despre asa-zisa lupta dintre stiinta si religie, un alt lucru fals care s-a indus in anii trecuti si care se mai vehiculeaza, inca, si astazi, de ambele parti.

Omul trebuie sa paraseasca aceasta stare total inconvenabila, puternic incomoda si, practic, ireala. Daca esti religios, atunci trebuie sa stii ca esti religios si trebuie sa poti afirma asta fara nicio problema. Legile statului laic iti asigura aceasta libertate, dar tu singur nu ti-o acorzi. Omul credincios a ramas inlantuit in propria rusine, dintr-o inertie care astazi este total lipsita de sens.Cred cu tarie ca singura solutie, de care spuneam ca Biserica ar trebui sa tina cont in urmatoarea perioada, este aceea ca laicul trebuie sa fie implicat in religios, iar religiosul in laic. Asta presupune o “catehizare” reciproca, de ambele parti. Aceasta reciprocitate sanatoasa, aceasta intruziune, nu poate fi decat benefica pentru ambele parti. Ea reprezinta de fapt adevarata comuniune si este si principalul atu, pe de alta parte, al gruparilor noi sectare, in vanarea de noi adepti – si s-a dovedit, din pacate, ca au succesul cel mai mare, procentual, in asta, in raport cu Bisericile canonice, adica recunoscute oficial. Sectantii amintesc mereu experientele laicilor din Biserica lor, din gruparea lor, fara sa disocieze cele doua laturi, si sunt mai tare crezuti. Ei chiar exploateaza ideea de firesc, fiindca se stie ca firescul confera incredere. Este ceea ce ii incanta pe oamenii de rand, ceea ce ii cucereste. Este ceea ce a facut Dumnezeu, Hristos pe pamant. Oare s-a intalnit, i-a insotit si a fost insotit doar de cei care erau mai mari si practicanti de top in Biserica de atunci? Oare nu S-a adresat, in special, celor care trebuia sa fie vindecati? A stat cumva la masa doar cu fariseii si carturarii, care recunoasteau si practicau deschis, la nivel de top, religia? Nicidecum. El S-a adresat, S-a intalnit si a discutat, a stat alaturi de cei pe care astazi i-am numi, poate, dintr-o perspectiva clericala putin fariseista, necredinciosi. Atata timp cat laicul nu se imbina cu religiosul, si reciproc, omul nu va avea cum sa-si recunoasca in public starea, credinta. El isi recunoaste credinta in Dumnezeu, doar in mod separat, atunci cand se afla intr-un mediu religios, in Biserica, sau la un sondaj la care participa individual fara sa i se pomeneasca in public numele, dar doar atat. De ce? Datorita mediilor exclusiviste in care se afla si pe care le experimenteaza pe rand. Datorita faptului ca cele doua naturi: religios-laic, om-divinitate nu se intrepatrund. El este tarat de greutatea unei existente obligatoriu unilaterale, impusa ba de o parte, ba de cealalta, alternativ. Niciodata simultan, niciodata complet, niciodata… implinit. De aici si nefericirea de a marturisi, de aici si rusinea.

Tocmai de aceea, sunt convins ca Biserica trebuie sa-si asume primul pas, iar asta nu se poate intampla decat prin recunoasterea situatiei de fapt si prin incercarea de a impleti laicul cu religiosul. Prin incercarea de a accepta ca omul este si suflet, dar si trup, si ca este preocupat deopotriva de ambele medii: de material si imaterial, de spiritual, simultan, concomitent. [Iar de fiecare data cand vorbesc despre Biserica, ma refer la ansamblul ei, asa cum este firesc, la preoti si laici].

Spre exemplu, incercam si suntem preocupati permanent in agentia noastra, sa tratam aceasta problema nefireasca, trecand de la un grad de marturisire mai intai exclusivist-religioasa, spre una combinata cu laicul. Ideea care m-a framanat, insa, personal, este aceea legata de gradul de imbinare a celor doua laturi, a celor doua firi, despre care se poate vorbi si in lucrarea unei agentii. Cat la suta laic, si cat la suta religios? – aceasta a fost prima intrebare pe care mi-am pus-o ca presedinte de agentie – apoi, cat de religios, si cat de laic; ca pana la urma sa remarc ca este o mare greseala ca fiecare parte sa fie specificata separat? Omul, asemenea Sfintei Treimi, trebuie sa se imagineze unitar, desi are o fire indoita. Totul trebuie sa respecte acest comportament, aceasta imagine, aceasta marturisire a Sfintei Treimi. Ca lucrator intr-o agentie de stiri, daca pe tine te intereseaza stirile laice – ma refer la cele care sunt, insa, cu adevarat stiri, nu la orice stire – atunci pe altii, care iti sunt alaturi si te citesc, de ce nu i-ar interesa la fel de mult? In plus, daca doar tu ai acces la ele, atunci risti ca, in curand, sa nu mai vorbesti o aceeasi limba cu cititorul. Am realizat, in timp, mai mult decat atat: ca, daca le prezinti, dar tot separat, pe categorii (laic, religios), nu faci nimic altceva decat sa participi si sa alimentezi si tu insuti aceeasi ruptura.

Astazi, suntem convinsi ca intrepatrunderea celor doua laturi trebuie sa aiba loc atat de firesc, incat categoriile respective, specifice, sa nu mai poata exista, sa nu mai aiba sens sa existe separat, ba chiar sa nu mai poata fi identificate sau disociate. Informatia de tip laic poate fi, bineinteles, acolo unde este cazul, amprentata religios, intr-un mod firesc, si la fel de bine, informatia religioasa poate sa poarte amprenta laica, de fapt amprenta care o determina, care o creeaza ca informatie motivata religios. Sa nu uitam ca omul, persoana, mai intai, este cel chemat sa se roage. Fara persoana, fara om, fara parte laica, religiosul nu are aplicabilitate, ramane o simpla teorie, o utopie. Totul trebuie aplicat si se desavaraste prin aplicare. Lucrarea lui Dumnezeu trebuie sa fie dusa mai departe de om. Omului i se da libertatea sa faca asta. Inertia de astazi este de fapt rezultatul acestei rupturi, acestei disocieri.

Ganditi-va la un preot care realizeaza o revista. Aveti multe astfel de exemple, exista reviste destule sau foi parohiale. Ce veti gasi in ele? Chestii religioase. Strict religioase. Aaa, cateodata mai scapa cate ceva, de genul: anghinarea face bine la ficat etc. El nu va publica si nu va oferi vreodata in vreun mediu public oficial vreo informatie care risca sa fie catalogata “nu foarte canonica” de altii, desi personal este interesat, in mod clar si evident, si de altfel de informatii. Diferenta este ca nu le da mai departe. Adica, el nu-si marturiseste si latura sa laica. Este reversul a ceea ce se intampla cu credinciosul laic, cu omul de rand: el va face public orice tine de laic, va da mai departe informatia in public, dar cu greu va vorbi cu colegii lui de serviciu, la o intrunire oficiala, sau pe o scena, despre credinta personala sau despre Dumnezeu. Cele doua medii sunt, inca, exclusiviste. Cred ca Hristos a avertizat destul in legatura cu asta, prin tot ceea ce inseamna Sfanta Evanghelie. Parcurgeti Sfanta Evanghelie din perspectiva asta, si veti vedea ca nimic nu divide, nu desparte, nu separa dupa astfel de criterii. Aaa, dupa pacat sau ceea ce nu este pacat; da, dar asta este cu totul o alta treaba. Nu tot ceea ce este laic este pacatos, si nu tot ceea ce tine de oamenii Bisericii si de activitatile lor este neaparat un lucru sfant. Asta este adevarata problema si tocmai de aceea incercam sa o tratam acolo unde, noi, existam si lucram.

Trebuie sa incercam sa facem din ce in ce mai mult, cu ajutorul lui Dumnezeu, astfel incat religiosul sa se intrepatrunda la modul firesc cu laicul si viceversa. La modul firesc… Extremele niciodata nu au fost agreate de Hristos. Binele, frumosul, ordinea sunt firesti, daca este sa cercetam Biblia, fiind parte a ordinii dumnezeiesti din inceputuri. Omul le strica mereu. Omul strica si denatureaza firescul. Trebuie sa se reajunga in punctul in care sa vorbesti despre credinta ta, ca despre ceva firesc.

In trecut, oamenii vorbeau mult mai deschis despre asta: prin semnul crucii facut vizibil, printr-o raportare la preot, la alti credinciosi, la predica de duminica, indiferent de ocazie, fara a fi ceva special, prin hainele pe care erau cusute cruciulite, prin casele care aveau ciucuri decupati in forma crucii la pazie, prin Troitele ridicate in poarta curtii lor, prin participarea mai frecventa la slujbe si tot asa. Era firesc. Astazi, inertia este inversa. Nimeni nu mai marturiseste si nu mai vorbeste, desi toti cred (majoritatea coplesitoare). Ateismul si-a pus in mare parte amprenta. Trebuie, insa, sa facem astfel incat sa scapam de aceasta inertie, dar, mai mult decat atat, sa dam nastere unei alte inertii, care este de fapt: firescul.

Trebuie sa se ajunga din nou acolo unde sa ti se para firesc sa vorbesti despre Dumnezeu, odata ce crezi in El si stii ca El exista. Pe langa faptul ca este o forma de cinstire obligatorie pentru mantuire, aceasta este si o postura corecta fata de tine insuti. Trebuie sa incetam sa mai fim duplicitari, desi stim, existam si ne afisam in general ca fiind o aceeasi persoana. Noi nu avem doua firi exclusiviste, ci trebuie sa fim credinciosi intre laici, afara din Biserica, la fel cum suntem in Biserica. Noi trebuie sa fim si laici intre oamenii din Biserica, si sa recunoastem asta discutand, comentand si dezbatand probleme laice, la fel de bine ca si in afara Bisericii. Aceste probleme laice, de altfel, sunt problemele reale ale credinciosului, in viata de zi cu zi, asa incat ele nici nu pot fi evitate in vreun fel. Ele trebuie sa fie rezolvate, asemenea celor spirituale, duhovnicesti. Abia atunci nu ne vom mai simti rusinati de religiosul din noi cand ne vom afla intr-un mediu laic, si nici de partea noastra laica, atunci cand vom fi intr-un mediu religios. Omul trebuie sa-si rezolve ambele probleme in aceasta viata, adica singura problema majora, cea a mantuirii, din ambele perspective, prin imbinarea fireasca a acestora. Firescul trebuie sa redevina natura noastra, inertia noastra.

Stim cu totii ca, pentru a te putea urca pe o casa inalta, linistit, trebuie sa faci de cateva ori asta, abia apoi vei putea scapa de teama. Tot asa este si aici. Trebuie sa ne obisnuim, treptat, sa imbinam aceste naturi si calitati ale noastre, incat sa nici nu mai sesizam macar, asa cum s-a intamplat in articolul de fata, ca am vorbit de Dumnezeu, atunci cand a venit vorba despre laic, si ca am vorbit despre laic, atunci cand a venit vorba despre Dumnezeu.

Macar acum, ca stii clar ca doar 3,5 % din neamul acesta nu crede in Dumnezeu, ar fi bine sa recunosti fara veo rusine asta in fata prietenilor tai: “Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8,38).

Doar astfel, atunci cand cineva – care te va auzi discutand despre Dumnezeu – te va intreba daca “Te-ai dat cu popii?”, ii vei putea raspunde senin, recunoscand situatia de fapt: “Cu popii, da, dar si cu acesti nenumarati insi pe care ii vezi acum in jurul nostru”.

Postul Adormirii Maicii Domnului, 12 august 2015Un editorial scris de: KSLCatalin (Ing. Catalin Ion – Presedinte Asociatia Lacasuri Ortodoxe – Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe)

Ajutaţi Mânăstirea Halmyris

Ajutaţi Mânăstirea Halmyris

Orice sumă ca ajutor poate fi depusă prin mandat poștal.

Adresa: Mânăstirea Halmyris, Murighiol, Tulcea, România
Pr. Arhim. Stareț Iov (Ion Archiudean)

Mai multe informații puteți afla pe

www.ManastireaHalmyris.ro și www.SfintiiEpictetSiAstion.ro

Slujbe live la duminici și sărbători

Transmisiuni in direct - slujbe

Vă anunţăm noutăţile

Lăcașuri Ortodoxe
Din decembrie 2006, Ortodoxie, Tradiție și Meșteșug: informări, articole, dezbateri, traduceri, transmisiuni live. Organizație non-profit care inițiază proiecte în sprijinul credincioșilor.
Puteți citi paginile rețelei web Lăcașuri Ortodoxe în sistem gratuit privat, accesul fiind destinat EXCLUSIV abonaților prin email.