Mihai Viteazu… de Calarasi: Acum a venit randul meu!
Să mergi dimineaţa devreme prin sudul ţării, în plină vară, printre câmpuri întinse, pâlcuri de păduri, şi bălţi presărate parcă doar ca să fie admirate, este o experienţă care trebuie trăită. Am fost de faţă la îmbrăţişarea soarelui cu pământul, la aburul care izvorăşte dintre ierburi, la trezirea vietăţilor – din prima clipă vesele şi zgomotoase, slăvind o nouă zi – şi, văzându-le bucuria, m-am ruşinat de dimineţile mele obişnuite, regretând după perna moale şi de târâtul leneş al papucilor, spre ibricul de cafea.
Între Plevna şi Mihai Viteazu, natura chiar îşi face de cap: cu o notă plastică macii roşii, printre margarete sălbatice, străjuiesc lanurile aurii, iar bălţile ies şerpuind spre şosea, doar ca să le vezi frumuseţea, ca apoi să se ascundă iar, ruşinoase, după câmpuri. O vulpe îşi savurează nestingherită micul dejun, aşezată confortabil între paie de grâu, un ghemotoc blănos, cât pumnul, traversează în fugă şoseaua, apoi observ cum dintre spice, se ivesc ritmic, sugerând că ţopăie nestingherit, urechile inconfundabile ale unui iepure…
Dar asta chiar merita văzut mai de-aproape: printre lişiţe, egrete şi lebede graţioase ieşite dintre trestii, pentru înotul de dimineaţă, stăteau liniştiţi, pe un luciu de apă, doi pelicani (ce căutau ei aici?) albi, cu ciocurile lor mari, galbene. Am stat câteva minute bune, ascunzându-mă după pletele unei sălcii, ca să pot admira în voie păsările neobişnuite. Apoi şi-au luat greoaie zborul, bătând rar din aripile lor mari, spre alte locuri pe care le aveau, probabil, în itinerariul lor turistic.
În Mihai Viteazu – locul unde fiecare stâlp care se respectă, poartă în vârf un cuib de berze, de unde se lungesc, ca să vadă mai bine, gâturile unor pui mari, aşteptând cu emoţie să vină odată şi primul lor zbor – am oprit iar, căci nu puteam rezista tentaţiei de a cumpăra nişte cireşe, pe care tocmai le scotea la poartă, într-o lădiţă de plastic, o femeie tânără. În jurul ei, se agita, alergând continuu, tot intrând şi ieşind pe poartă, o fetiţă mică, cu părul plin de bucle care sărea şi el odată cu ea, dar cumva, rămânând în urma avântului ei sportiv. “Stai, titirezule” – îi tot spunea mama, dar degeaba… După gard, o scară de lemn, sprijinită de un pom, îmi indica provenienţa gustoaselor fructe.
Dintr-o curte din apropiere ieşi mergând încet, cu paşi mici, un bătrân, cu cămaşă kaki, pălărie şi pantaloni maro, ţinând în mână un buchet mare de trandafiri şi margarete, şi o plasă, prin care se puteau vedea un pumn de lumânări galbene. Dinspre el, se auzea clar melodia unui telefon mobil, de care nu părea deloc să-i pese.
– Răspunde la telefon! strigă tare femeia cu cireşele, încât am tresărit şi eu şi fetiţa.
Bătrânul îşi scoase cu mişcări lente, din buzunarul de la pantaloni, un telefon, pe spatele căruia scria mare cu markerul, un număr: 07…, nu apăsă niciun buton şi îl duse la ureche:
– Alo! strigă el, dar mobilul continua să sune. Apăsă ceva la nimereală şi strigă din nou, mai tare, de parcă asta fusese problema:
– Alo!… Da!… Sunt acasă, în «Bravu»… Da… Mă duc la cimitir şi p’ormă la Sfânta Biserică… Da… Bine…
Apoi puse telefonul la loc, în buzunar, tot fără să apese vreun buton.
Ştiam că cimitirul este în spatele bisericii, adică destul de departe şi dacă va continua să meargă în ritmul ăsta, îi va lua jumătate de zi, aşa că m-am hotărât brusc să îl duc cu maşina. La urma urmei, cât putea să mă întârzie? Şi chiar voiam de mult să intru în biserica pe care o observasem în treacăt de mai multe ori şi-mi atrăsese atenţia, pentru că la uşa de la intrare, sunt aşezaţi, de-a dreapta şi de-a stânga, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.
– Urcaţi, vă duc cu maşina, că acolo merg şi eu – am strigat, după modelul femeii, minţind, ca să scurtez treaba şi să nu nasc refuzuri din partea lui şi insistenţe din partea mea.
Am deschis portiera şi l-am invitat în maşină, explicând în acelaşi timp că mă voi întoarce după cireşe. Fetiţa s-a oprit, uitându-se curioasă la mine şi, când să o zbughească din nou, i-am pus cireşe la urechi, aşa cum îmi făcea mie bunica, cândva; acum arăta ca reprezentarea “verii”, din manualele mai vechi de limba română şi, curios, a făcut-o să îşi domolească avântul, ca să nu-i cadă preţioasele podoabe. Bătrânul a urcat cu mişcări lente, de parcă eram într-o filmare dată cu încetinitorul (cum or face bătrânii asta, că eu numai imaginându-mă că mă mişc aşa, şi parcă simt cum mă dor toţi muşchii?)… În plus, la mine, toată încetineala lui a avut efect invers, făcându-mă să mă mişc mai repede ca de obicei. La poarta bisericii, ne-am văzut fiecare de drumul nostru… în ritmuri diferite.
Toată zona fusese odată moşia lui Mihai Viteazu. Deşi localitatea a avut şi alte denumiri, locuitorii au cerut să poarte numele domnitorului, dar un singur cuvânt nu le-a fost de-ajuns oamenilor să-l cinstească, şi ar fi vrut să-i spună “foarte viteazul” sau “cel mai viteazul” dar nu suna prea bine, aşa că i-au spus, pentru o vreme, “Mihai Viteazu Bravu” – două adjective, chiar sinonime, pentru conducătorul românilor. Biserica Adormirea Maicii Domnului, din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, păstorită de Preasfinţitul Părinte Episcop Vincenţiu, o înlocuieşte, încă dinainte de Primul Război Mondial, pe cea veche, de lemn, în care s-au rugat sătenii… o sută şi ceva de ani.
La plecare, bătrânul mi-a atras din nou atenţia: se apleca încet, aşezând o singură floare şi o lumânare aprinsă pe un mormânt, apoi la fel pe altul, apoi pe altul…
– Aveţi multe rude, i-am strigat eu, ca să mă audă, când am văzut că a terminat.
– Da, şi… nu…
De data asta a vorbit încet, de parcă era un gând doar pentru sine. Era orfan de război. L-a luat o familie şi l-a crescut printre copiii ei. Tot satul l-a iubit şi i-a cinstit pe noii lui părinţi, ajutându-i mereu:
– Dacă cineva culegea mere, ne aducea şi nouă… un sac de grâu, o strachină cu lapte, unt-de-lemn să nu ne piară candela… fiecare ce avea… şi toţi au zis să merg şi să fac şcoală… şi eu îi ascultam, că toţi mă iubeau… şi la nunta mea toată lumea a venit… şi toţi au avut grijă de mine… Acum e rândul meu!
Mi-am luat cireşele şi am plecat, însă o vreme gândul mi-a rămas la “Bravu” de BĂRĂGAN, la orfanul cu atât de mulţi părinţi, la biserica păzită de îngeri, la “titirezul” cu cireşe la urechi, la felul în care, la rândul lor, au grijă unii de alţii, având grijă, cu “unt-de-lemnul” lor, “să nu le piară niciodată CANDELELE”.
Un articol de Carmen-Ana Ion – Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe (www.lacasuriortodoxe.ro)
