Sa vin cu copilul tocmai la sfarsitul Liturghiei? Tipa unii ca le deranjeaza slujba!

Ce ne facem cu copiii nostri? Biserica ne invata sa-i aducem la slujbe, sa incercam sa-i tinem la Sfanta Liturghie, sa ii impartasim cat mai des, dar de cele mai multe ori ei deranjeaza: ba plang, ba tipa, ba se foiesc si nu au stare. Slujba dureaza destul de mult, iar cei din jur incep sa vocifereze nemultumiti: “ia-l si dumneata si mergi mai in spate! De ce nu vii cu el mai tarziu, ca slujba dureaza mult; mai ai vreo ora-doua pana incepe preotul sa-i impartaseasca, nu stiai asta? Asa ca, mai bine mergi sa aprinzi niste lumanari!”. Un articol de: KSLCatalin – Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe

Probabil ca ati trecut prin aceste framantari, la randul dumneavoastra, sau.. poate chiar v-ati situat de cealalta parte, a comentatorilor. Pornind de la aceasta problema si confruntandu-ma cu ea in mod direct – intrucat problema a parut a fi deranjanta pentru unii, chiar si in timpul transmisiunilor in direct pe care Agentia noastra le efectueaza la duminici si sarbatori, din biserici – am gasit de cuviinta sa vin cu unele explicatii in acest sens, pornind bineinteles de la cuvintele Sfintei Evanghelii (Marcu, 10):

“13. Şi aduceau la El copii, ca să-Şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii certau pe cei ce-i aduceau. 14. Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. 15. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. 16. Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei”.

Prin urmare, ceea ce se intampla astazi in biserici, nu este nimic nou sub soare. Cuvintele Mantuitorului nostru sunt extrem de clare: “Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi”! El nu ne porunceste: “Aduceti copiii la mine!”, ci ne roaga: “Lasati-i sa vina la mIne!”, lasati-i sa-si urmeze calea si vointa fireasca, si “Nu-i opriti!”. Parintii care nu-si aduc copiii la impartasit si ii tin departe de slujbele Bisericii si toti ceilalti care nu se simt confortabil in preajma acestor prunci cand ii vad alaturi in biserica, sunt exact persoanele carora li se adreseaza direct Mantuitorul Hristos. Toti cei care gasesc de cuviinta ca mai bine si-ar tine copiii acasa “decat sa deranjeze slujba”, sau toti ceilalti care simt brusc nevoia sa dea un astfel de sfat, atunci cand tipetele sau plansetul unui copil se mai aud prin biserica, ar trebui sa-si aminteasca instantaneu aceste cuvinte puternice si sa incerce sa se bucure de prezenta in rugaciunea comuna dumnezeiasca a acestor modele vrednice de “Imparatia lui Dumnezeu”. Nu-L “mahniti” pe Hristos!

Poate ca tocmai de aceea, multi dintre preotii mai induhovnicti au gasit de cuviinta sa stabileasca chiar si un termen special pentru definirea acestui “zgomot” facut de copiii mai putini linistiti din biserica, drept: “zgomotul sfant” – mai exact “larmă sfanta” sau “freamatul sfant” – explicandu-l prin prisma cuvintelor Mantuitorului, bineinteles, dar si din perspectiva credintei proprii lucratoare, ca pe un semn al bucuriei manifestate in viata Bisericii.

Pentru acestia, “freamatul sfant” al copilului reprezinta “pelerinajul, marsul prin timp al Bisericii”, este sunetul care, alaturi de cântarile răspunsurilor liturgice și de imnurile intonate in biserica, desavaraseste, pentru adevaratul credincios, comuniunea si cantarea deplina – care este pana la urma si sensul Sfintei Liturghii, ofranda colectivă de inchinare in fata lui Dumnezeu, in mod vazut si nevazut, printre nenumarati sfinti si ingeri, in continuarea lucrarii Domnului nostru Iisus Hristos. Si, ce alta dovada mai mare a acestei continuari a marturisirii poate exista, decat freamatul sfant al pruncilor acestor parinti credinciosi?

Bineinteles, asta nu inseamna ca neaparat un parinte cu un copil mai nelinistit intr-un anumit moment, nu poate incerca sa-l “struneasca”, sa-l multumesca printr-un gest dragostos, un zambet cald sau chiar printr-o jucarioara care stie ca ii este mai draga, ori sa evite sa ajunga neaparat in pozitii mai putin confortabile, inclusiv pentru copil, in jurul stranei cantaretilor sau in apropierea microfoanelor amplasate prin biserica. Dar, problema cea mai importanta ramane tot la noi: sa incercam sa ii vedem pe cei de langa noi, din biserica, asemenea fratilor nostri, fiindca tocmai pentru aceea Hristos ne cheama acolo. Sa fim o mare familie. Liturghia nu este locul in care fiecare dintre noi incearca sa-si gaseasca “linistea” pentru a face o rugaciune “mai personala” sau “in secret”, incat sa se simta deranjat imediat de catre oricare alt ins, care i se nimereste prin preajma. Liturghia, cu ochii si gandul, cu inima la Dumnezeu, este pur si simplu “actiunea comuna”, “comuniunea”, “impartasirea credinciosilor”, este familia persoanelor alese și chemate sa indeplineasca o sarcina comuna – cum citisem pe undeva, in comentariul unui parinte – acea sarcina deosebita de a ne aduna cu îngerii și sfinții (pe care, probabil, ca “strigatele” noastre de maturi i-ar deranja cel mai tare), care înconjoară Tronul lui Dumnezeu, pentru a-I aduce mulțumiri COLECTIVE, pentru tot ce a facut de dragul și pentru mântuirea noastră. Si, asta nu doar in biserica… Caci, asa cum unii au spus: Liturghia se încheie cu adevărat, abia atunci când începe următoarea Liturghie.

Un articol scris de: KSLCatalin – Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe