Albesti (de Ialomita):  in stanga biserica, in dreapta mamaita…

Ce să-i faci, câteodată se mai întâmplă şi din astea. Nori ameninţători de ploaie la orizont, exact în drumul meu, chiar acum, când mă grăbesc. Opresc şi cobor din maşină să reglez puţin, un ştergător mai şubred. Vizavi, o femeie în vârstă (peste şaptezeci de ani), îmi face semn cu mâna să merg până la ea, spunând ceva în acest timp, dar nu aud nimic – un tractor tocmai trecea zgomotos. Privesc în jur… nimeni prin zonă… da, e clar că pe mine mă cheamă…

Trec şoseaua şi în acelaşi timp observ că era oarecum îmbrăcată “de sărbătoare” – fustă, geantă şi pantofi negri, o broboadă înflorată legată la ceafă, iar pe sub vesta gri, purta o frumoasă ie ţărănească.

– Vă rog din suflet, «făceţi-mi» şi mie o poză… nu ştiu cum să fac, abia ştiu să răspund când sună… şi-mi întinde un mobil ceva mai bun decât al meu, cu touch-screen şi tot felul de îmbunătăţiri.

Se aşează cât mai “de poză” şi, până reuşesc eu să descopăr cum să procedez, aflu cam tot ce s-a petrecut în ultimii cinci ani: că fiica, de la care are telefonul mobil, ginerele şi nepoata sunt la muncă, undeva prin Italia, că le merge bine, că ea a rămas cu nepotul de care are grijă, fiindcă e încă la şcoală, că mai are un fiu, şi el plecat prin lume, iar familia lui stă la “centru” (bănuiesc că e vorba de Slobozia, căci eram la doar câţiva kilometri) şi că le va trimite nepoţelul poza, prin «internotul ăla, ştii matale».

În sfârşit, reuşesc să fac fotografia, în care o prind chiar foarte bine şi i-o arăt. Se uită, mijindu-şi un pic, ochii, şi-mi spune politicos:

– Nu e bine, te rog, stai mata mai încolo şi mai fă o dată.

Mă chinui să-mi păstrez calmul şi mă dau mai în spate, să potrivesc din nou aparatul, că mămăiţa vrea să iasă cât mai bine. Tot nu e cum trebuie – constată ea. Înca un pic mai în spate şi încerc din nou, în timp ce nu mă pot abţine să nu mă gândesc că îmi cam testa răbdarea:

– Matale chiar nu înţelegi – mă apostrofează femeia – mă ţii aici, cu spatele la Dumnezeu, ţine mai la dreapta, să iasă mai întâi biserica şi p’ormă eu, care nu-s decât o fărâmă de pământ!

Iar eu – o altă fărâmă, cel puţin teoretic, căci de fapt mereu mă cred mai mult de-atât – nici măcar nu observasem că în spatele ei era o biserică din lemn, pe care voia să o trimită pe “internotul ăla” odată cu ea.

“Rabdari, rabdari, rabdari (aşa, moldoveneşte, fără «ă»)” – exact ce eu nu avusesem – mă certau, în minte, cuvintele cu intonaţia Părintelui Cleopa, care şi el se considera doar… “un putregai”.

Reglez din nou aparatul – ce să fac? în stânga biserica, în dreapta mămăiţa – şi fac în grabă o poză, ca să nu o mai ţin pe femeie, în cuminţenia şi smerenia ei, “cu spatele la Dumnezeu”. Nu ştiu cum, însă o rază de lumină, căzută pe crucea bisericii, ori de altundeva, s-a răsfrânt pe chipul mămăiţei. Străluceau amândouă: şi crucea şi femeia.

– Mulţumesc din suflet şi iertaţi-mă, vă rog! se arată ea dispusă să mă lase să plec, numai că eu nu mai voiam asta (de ce mă grăbeam aşa, mai devreme?) şi aflu mai multe: că ia din pânză topită pe care o purta a cusut-o singură, că de fapt cosea mult în tinereţe “pentru «coperativă», le trimiteau în «străinătăţuri» şi la «shop-uri»”, că se vor întoarce cât de curând copiii, de cum li se termină «contracturile». “Au de toate acolo, dar părinţi şi biserică n-au”, iar aici trebuia să rămână cineva să îngrijească mormintele alor lor. Biserica pe care o au aici e şi ea mai specială, pentru că era construită “pe crucile oamenilor”.

Mă gândesc că era ceva la figurat, mai departe de înţelegerea mea, însă aveam să aflu mai târziu, că odată cu strămutarea satului, oamenii şi-au adus propria biserică – cioplită manual, din lemn trainic, de stejar, bârnele fiind îmbinate în coadă de rândunică şi cuie din lemn – şi… mormintele, iar crucile foarte vechi au reprezentat, la propriu, fundaţia acesteia.

În interior, biserica a fost pictată, iar pe una din icoanele mai vechi, reprezentând “Întâmpinarea Domnului” se putea citi explicaţia închipuirii, în stilul începutului de secol trecut: “Priimirea în braţie”.

Am pornit din nou la drum… Acum, nici urmă de nori de ploaie. În faţa mea – semnul rutier de ieşire din Albeşti (de Ialomiţa) – aflat în Protopopiatul Slobozia – Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, sub păstorirea Preasfinţitului Părinte Episcop Vincenţiu – satul care şi-a construit biserica “pe crucile oamenilor” şi ai cărui fii, deşi “au de toate” în alte părţi ale lumii, abia aşteaptă se se întoarcă la moşii şi biserica lor. CANDELELE sunt păstrate mereu APRINSE, de câte cineva, în inima asta, a BĂRĂGANULUI… Un articol de Carmen-Ana Ion – Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe