In Gradistea, o candela arde mereu… in culorile vii ale Baraganului

Şoseaua ce şerpuieşte în sudul ţării, între Olteniţa şi Călăraşi… Din loc în loc, câte o fântână la răscruce de drumuri, invită drumeţul să se răcorească. Câteva localităţi sunt presărate printre câmpuri şi lacuri întinse, iar Grădiştea îţi apare şi ea, pe drum, cu curţi largi şi oameni muncitori, care mai scot, din când în când, la porţi, produse proaspete de vânzare. Un articol de: Carmen-Ana Ion – Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe

De pe un scăunel din lemn, cu trei picioare, cum mai vezi doar pe la vreun muzeu al satului, aşezate într-un vas de ceramică neobişnuit de mare, mi-au făcut cu ochiul culorile vii şi pure ale unor zarzavaturi care, în mod clar mărturiseau despre autenticitatea lor, sau, cum ne mai place să le catalogăm acum – ecologice, bio, organice, nemodificate genetic şi cine ştie ce expresii or mai exista. Opresc maşina şi dau puţin în spate, spre scăunelul – tarabă, cobor şi-mi delectez privirea – de fapt, parcă simțeam şi gustul – cu combinaţia veselă de verde-crud, roşu-aprins, alb şi verde închis ale salatei, ridichilor, cepei verzi şi pătrunjelului expuse, printre care, mov-liliachiul care decora marginile ceramicei se observa discret.

O bătrânică scundă, cu broboadă neagră pe cap şi vestă de lână – deşi erau cam 25 de grade (ale lui Celsius) afară, vine repede din curte şi mă abordează cu glas puternic, de parcă voia să o audă tot satul:

– Hristos a înviat!!!

Apoi mă sfredeleşte cu privirea, aşteptând, parcă cu nesaţ, să vadă ce răspuns îi dau.

– Adevărat a înviat!!! strig şi eu cât pot – gândindu-mă că mămăiţa nu prea aude şi întrebându-mă dacă şi pentru restul conversaţiei va trebui să-mi testez corzile vocale. Dar nu a fost aşa, căci în mod evident satisfăcută de răspuns, de parcă şi-ar fi dorit să audă o mărturisire, îmi spune despre preţuri (aproape derizorii), apoi, cu glas domol şi chip zâmbitor:

– Vino mata, să-ţi alegi din grădiniţă, să fie proaspete… care le vrei, alea ţi le dau. Astea de la poartă sunt de dimineaţă, să nu ţi se ofilească! La magazin sunt scumpe, maică şi sunt cu «chimice», se «bolnăveşte» lumea de la ele…

– Da – mă trezesc eu vorbind, mai mult ca să fac conversaţie – şi roşiile sunt scumpe.

– Apăi, dacă mata vrei roşii când Dumnezeu îţi dă ridichi şi o să vrei ridichi când ţi-o da roşii, atuncea plăteşte, da’ să ştii că nu numai cu bani plăteşti, că pun oamenii «câte alea toate» în pământ, ca să mănânci mata roşii la vreme de ridichi!

Grădina – impecabilă, cu straturi de legume şi flori trasând aleea – iar căsuţa – fermecătoare, cu muşcate cu frunze cărnoase şi inflorescenţe roşii, albe şi roz neobişnuit de mari, pe prispă… M-a surprins admirându-i ghivecele de pământ, decorate cu motive florale, în culori şterse.

– Ghivecele de pământ sunt ca ele, de la Dumnezeu; cele de plastic, ard florile ziua, la soare, şi le răcesc noaptea. Le ud deseară – îmi spune ea – că mâine dimineaţă [duminică – LO], gata, nu mai lucrăm, mergem la Biserică. Aşa am apucat noi şi aşa am învăţat şi pe copii. Şapte zile cerem, şi cerem lui Dumnezeu, şi să nu avem măcar două ceasuri, să mergem la Biserică să-I mulţumim? Tuşa Lena, Dumnezeu s-o ierte, mi-a zis că boierii au făcut la noi biserica pe banii lor, da’ că lumea, chiar dacă n-avea bani, a cerut la boieri să-i «lese» şi pe ei, măcar să-i muncească gratis pământu’ ca să fie şi de la dânşii un pic de osteneală pentru Casa lui Dumnezeu.

Apoi se confesează puţin:

– Dacă iei pe Domnu nost’ în rugăciune cu tine, tot răul piere, aşa ne-a zis odată «Părinţelu’». Înainte să vii matale au oprit alţi domni de la oraş şi numa’ ce le-am dat bineţe “Hristos a înviat!” că duşi au fost!

Plec de la bătrânică cu alte cuvinte ale ei in minte, rostite când încercam să o felicit, cumva, pentru grădina frumoasă şi rodnică: “Pământul nelucrat şi omu’ fără Dumnezeu sunt la fel: cresc în ei vrute şi nevrute şi greu le mai poţi smulge. Rupe-le cât sunt crude, ca să ai roadă!”

Mai merg puţin şi dau de Biserică. Se află în Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, păstorită de Preasfinţitul Părinte Episcop Vincenţiu. De-a lungul aleii de la intrare, pe partea dreaptă, vechi cruci de piatră stau în priveghere, înșirate ca un batalion de armată. Aflu că întreaga zonă a fost, cândva, moşia Mănăstirii bucureştene Arhimandritu, apoi a aparţinut lui Manuc Bei, cel care a construit vestitul Han al lui Manuc din Bucureşti. La începutul secolului, se afla în posesia boierilor Marin şi Ana Bădulescu, ctitorii lăcaşului ortodox. În mod neobişnuit, pe pardoseala bisericii este încrustat clar, anul ctitoriei: 1912.

Mă tot întrebam: ce fel de boier, cu frică de Dumnezeu, ar fi putut să-şi «vândă» din ctitorie, primind să-i muncească gratis ţăranii pământul? Însă răspunsul mi-a venit tot printr-o întrebare: ce fel de boier, cu frică de Dumnezeu, i-ar fi putut refuza pe ţărani, în neliniştea care îi măcina pe aceştia? De fapt, îi vedem şi acum, rămaşi încă de veghe, în BĂRĂGANUL lor, păstrandu-şi candela credinţei proprii… mereu APRINSĂ.

Un articol de: Carmen-Ana Ion – Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe