Rasimnicea – satul unor oameni care chiar au o problema cu… vremurile!

Miros de plante și de var proaspat… Mașinile trec rar, așa încât liniștea dureroasă pentru orășeni este tăiată, din când în când, de un muget, un cotcodăcit sau un lătrat îndepărtat. Ascuns printre lanuri și coline rebele, la marginea Eparhiei Sloboziei și Călărașilor, undeva spre râul Prahova, Răsimnicea pare un sat care sfidează vremurile.

Ultima dată când am trecut pe aici, mi-am făcut un nou prieten. La una din porți, două fetițe de vreo 10 – 12 ani, cu cozi împletite, atârnându-le greu pe umeri, săreau coarda cântând cate ceva cu propriul lor glas, fara a flutura – așa cum vezi astazi frecvent – un telefon mobil care să facă asta în locul lor. Se jucau în liniște, lăsându-se libere, fără să își dorească să fie altcineva decât sunt – un exemplu bun de urmat pentru cei care se cred astăzi maturi. Un băiețel de vreo 5-6 anișori, apare fugind din curte, imediat ce mă vede:

– Ce ai în mână? mâ întreabă el.

– O tabletă – îi răspund.

– E urâtă – imi zice sec. Eu am o minge frumoasă. Vrei să te joci?

N-apuc să răspund ceva, că apare o femeie tânără, probabil mama puștiului. Întreb de biserică și îl trimite pe băiețel să mă conducă.

– Eu te cunosc – mă abordează el, pe drum.

– De unde? mă mir eu.

– Ai stat cu mine în bancă, când erai la școală! răspunde cu candoare, fără să i se pară ceva anormal, odată ce eu aveam, în mod evident, cel puțin vârsta mamei lui…

Fără cuvinte, cu un zâmbet care cu greu îmi mai putea fi șters de pe față, în urma remarcii lui – oamenii ăștia chiar au o problemă cu timpurile! – abia că realizez că ajunseserăm la biserică. Mă învață:

– Aici mă ridici pe mine în brațe, să sărut pe Domnul.

Îl ridic în brațe și sărută icoana cu zgomot puternic: “Țoc!” – Acuma tu! imi spune el cu același ton sfătos, sfidând din nou experiența pe care aș fi putut-o avea, dată fiind diferența de vârstă.

Abia apuc să mă închin, că mă trage tare de mână:

– Acum aici! La «Mama Lui»! apoi, arătând spre Ușile Împărătești: Și acolo te duci când «iei pe Domnul». Dar trebuie să fii cuminte.

Eram cuminte. Ascultam toate explicațiile băiețelului, mă lăsam în voia gândurilor lui sincere și tumultoase: “Uite pe Sfântu’ «Gorghe»! Vezi acolo o oiță pe pictură? Noi avem și lumânări! Uite, de-aici «cântă» clopotul! Vezi ce frumos e la noi?”

Era totul splendid, gen “acasă”, și încerc să trag asta în poză, dar nu cred c-am reușit prea bine…

Din curtea bisericii se iese printr-o clopotniță generoasă, construită de curând, iar în grădină se mai găsesc cruci vechi, cu sculpturi în piatră, de acum două secole. Trecem pe lângă o intrare laterală – un portic – spre casa părintelui. Merg puțin pe vârfuri, fiindcă n-aș vrea să atrag atenția asupra mea. Interesant: o vreme locurile au fost ale Mănăstirii Căldărușani, biserica de astăzi fiind constrită în 1816, în locul alteia, din lemn, ctitorită de monahul Gherasim. Se mai păstrează și acum, datând tot din 1816, Sfânta Cruce a Mântuitorului, de la catapeteasmă, pictura și acoperișul fiind refăcute în mai multe rânduri.

Îl zăresc cu coada ochiul și pe “părintele”, care mi se pare parcă prea tânar, vesel și foarte energic, săpând în gradinița casei parohiale. Zăresc atelierul de tâmplărie, la care îl văd că deja apelează nu știu pentru ce problemă, în mod clar familiarizat cu el. Mai are o mica plantație de ceapă și în dreapta bisericii. Omul gospodar, care cinstește darul lui Dumnezeu, nu lasă pârloagă nicio palmă de pământ dăruită lui. Este un om pus pe treabă și muncitor – îmi dezvăluie imediat uneltele pe care le are acolo și între care caută ceva, grăbit – exact acel tip de preot pe care l-am apreciat dintotdeauna, “mai mănăstiresc”, chiar dacă are familie, într-un halat asemănător reverendei. Nu lasă pe nimeni să-i facă “ascultarea”… de Dumnezeu. O face singur, așa încât mă strecor pe nevăzute, să nu deranjez.

L-am dus acasă pe puști, am mulțumit și am plecat din lumea lor, cu grădini și mingi frumoase, către lumea în care chiar nu stiu de ce, dar eu am ales să trăiesc – cu flori înghesuite în ghivece și tablete atât de întunecate și de “urâte”. Locul este păstorit de Preasfințitul Părinte VINCENTIU, Episcopul ținuturilor Sloboziei și Călărașilor. Rămân cu ochii blocați în oglinda retrovizoare, către comunitatea unor oameni atât de calmi, dar plini de viață, de energie și de credință: Răsimnicea – o mărturie a CANDELEI mereu APRINSE, păstrată cu-ndârjire dincolo de vremuri, în BARAGAN.

Un articol de: Carmen-Ana Ion – Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe