publicat în: Arhivă

Despre Postul Craciunului – dincolo de constrangeri

Postul, in presa vremii, un chin…

Sfantul Leon cel Mare spunea: “Patru perioade ale anului au fost desemnate ca perioade de abstinenta, astfel încât pe parcursul anului sa putem recunoaște că avem nevoie constanta de curatire, și că, în toiul distragerilor acestei vieți, ar trebui să ne straduim mereu, prin post și milostivire, sa extirpam pacatul – păcat care se înmulțește în trupul nostru trecător și prin dorințele noastre necurate”.

Astazi, incepe postul sfant al Craciunului, pentru toti cei botezati ortodox. Deja, pana la aceasta ora, toate ziarele si televiziunile interesate de regulă să lovească in preoti si Biserică, au solicitat interviuri pe aceasta tema unor “profesionisti” in domeniu, care mai de care mai “de sus”. Bucurosi si ei de faptul ca in sfarsit sunt bagati in seama si ca le este apreciata “valoarea” in “domeniu”, s-au grabit sa lumineze mintile jurnalistilor. Din pacate, dupa cum ne-am obisnuit de destul de multi ani, invariabil, spre mijlocul sau sfarsitul acestui post – despre care mai mult se afla, decat se si tine – vor aparea cu siguranta noi articole despre “cat de mult mint preotii si Biserica”, sau despre “pacatele” unora dintre feţele bisericesti. Atunci si astfel, nu doar jurnalistul in cauza, ci chiar si credinciosii ortodocsi care nu prea au reusit sa tina postul pana la acea data, isi vor manifesta bucuria si satisfactia, scuzandu-si “ne-postirea”, cu respectivele exemple descoperite prin “investigatii jurnalistice de anvergura”.

– Un articol scris de: KSLCatalin

Omul va incerca intotdeauna sa isi scuze propriile pacate, acuzand sau scuzandu-se prin faptele altor persoane: “uite, vezi ca nici popii nu tin asta? Nu-i vezi cum sunt?”. Paradoxal, e ca si cand ti-ar fi luat foc casa, dar, fiindca vezi ca arde si cea a vecinului, te culci linistit. Nu stiu cum se face, dar multi simt ca pacatele proprii “dispar” brusc, atunci cand vad ca ele sunt infaptuite si de altii. Aceasta “bucurie”, practic a suferintei in grup, ar trebui sa ne spuna mai multe despre calitatea persoanei in cauza.

La randul lor, in marea lor majoritate, cei intervievati, incantati de faptul ca a sosit odata si ziua in care presa de top doreste sa “ii afirme” – desi intentia nu este alta, nici macar acum, decat ca subiectul actual sa nu lipseasca din paginile proprii, pentru vanzare buna – isi iau fața deja cernita, reduc tonul agresiv cu care mai inainte raspundeau nervos atacurilor acelorasi jurnalisti, si prezinta postul ca pe… un adevarat chin. Astfel, ceea ce pentru intervievatul in cauza devine eventual subiect de lauda, subintelegandu-se imediat cat de puternic este acesta odata ce se poate abtine de la o atat de mare lista de lucruri, devine subiect de spaima pentru cititorul de rand, majoritar, care parca-parca ar fi vrut si el sa incerce postul din acest an. Este posibil ca acesta sa fie singurul caz in care, brusc, nimeni nu mai vrea sa vorbeasca despre vreun castig, adica despre sensul si rezultatul adevarat al postului. Brusc, pare ca nimeni nu mai vrea sa mai aminteasca despre trairile reale ale sfintilor care au postit, si despre dragul cu care acestia ne recomandau postirea, nicidecum spre chinuirea, ci spre binele si bucuria noastra.

Postul… placere si deplina libertate

Toti stim că, orice copil, atunci cand are o prajitura buna, impodobita cu frisca, ii mananca mai intai continutul nu prea grozav, pastrandu-si cea mai dulce parte a acesteia, frisca, la sfarsit. El vede dulceata aceasta permanent in fata lui, dar o ocoleste in mod voit. Mananca intreaga prajitura cu gandul ca, la sfarsitul ei, va gusta dulceata suprema pe care i-o pastreaza frisca. Practic, intregul proces este echivalent, in mintea acestuia, cu gustarea sau pre-gustarea dulcetii finale. In tot timpul in care consuma restul prajiturii, pregusta in imaginatia si gandul sau dulceata din final. Toata concentrarea sa este deja pe aceasta, si risca, efectiv, sa nu mai simta gustul nu prea placut al restului. Toata prajitura lui se transforma in… acea gustoasa si ravnita frisca.

Acesta este secretul oricarui copil, pe care il simte si-l experimenteaza inca de mic, fara ca altcineva sa-i propuna, sa-l invete sau sa-i explice asta. Exact la fel se intampla si in cazul postului. Copilul “posteste” de placeri secundare, neimportante, pentru a se bucura pe deplin de dulceata finala. Postitorul se bucura si pregusta, asemenea acestui copil, sarbatoarea finala, pe tot parcursul postirii sale. Ba, mai mult, el apeleaza la tot felul de “tertipuri”, care sa il faca sa simta mult mai bine gustul final, amplificadu-si capacitatile “senzoriale” pentru “atunci”: prin curatie, rugaciune, slujbe mai dese si parcurgerea unor carti de suflet, din care sa inteleaga cat mai mult bucuria sarbatorii in cauza, prin insotirea mai mare si partasia cu Dumnezeu si ceilalti oameni.

In contrast, postul prezentat astazi in mass-media, se rezuma la partea de “chin”: “tu nu poti tine, dar uite cate tin eu…”. Nimeni nu mai vorbeste despre bucurie si placere. Este ca atunci cand copilul ar deveni concentrat mai mult pe restul prajiturii, decat pe frisca. Copilul nu se lauda cu asta, ci el isi pastreaza intacta placerea de a gusta frisca. El nu se lauda ca “posteste”, pana la momentul dulcetii, ci chiar se ascunde, de cele mai multe ori, pentru a se bucura de dulceata finala. Surprins de cei din jur ca face asta: “De ce nu mananci toata prajitura?”, el le va raspunde, invariabil: “Fiindca vreau sa-mi las frisca la sfarsit!”.

Postul nu insemna nicidecum o suma de renuntari ci, ca rod al iubirii, inseamna in primul rand un imens castig: bucuria de a gusta, pe deplin, cu o pofta enorma, dulceata care ii urmeaza si care, in aceasta perioada, se transpune in bucuria Nasterii Domnului. El este un castig, prin rugaciune si meditatie asupra celor sfinte, prin slujbe mai dese si cantari bucuroase de colinde, care ne pregatesc si amplifica – chiar si in randul celor necredinciosi – bucuria cea mare a Craciunului. In interviurile din presa, din ultimele ore, niciunul dintre aceste lucruri nu este amintit, si nimeni nu pare sa mai tina cont de responsabilitatea enorma si importanta marturisirii in fata celor mai putin credinciosi, care, la urma urmei, sunt si cei mai multi dintre cititorii interesati de un astfel de articol, care poate ca intentionau, macar de aceasta data, sa experimenteze asta. Oare, cine si-ar mai dori sa posteasca, odata ce postul ii este prezentat ca o lista de renuntari: sa nu faci, sa nu manaci, sa nu zici; sau ca o lista de noi indatoriri: sa mergi la, sa daruiesti, sa ajuti, sa cercetezi etc etc? Acestea reprezinta si ele, intr-adevar, o cale, dar nu sunt un scop. Ele nu reprezinta postul, ci sunt cai ale acestuia. Cine s-ar mai apuca vreodata sa-si ridice o casa, daca ar avea in fata o lista doar cu greutatile muncii pe care aceasta o presupune? Insa, cu toate acestea, bucuria ridicarii uneia exista la fiecare om.

Postul, o mare iubire

Postul ramane in sine o masura si un rezultat al iubirii, o eliberare deplina – fara a fi, aici, nimic complicat sau fortat. Totul este absolut firesc. Cu siguranta iti poti aminti momentul marii tale iubiri. Atunci cand, impreuna cu iubita sau cu iubitul tau, stransi mana de mana, nedespartiti, va plimbati pe aleile unui parc sau stateati pur si simplu pe o banca. Atunci, te simteai cu totul rupt de ceea ce se intampla in jurul tau, si toate orele ti se pareau secunde. Atunci, tot ce era urat in jur disparea, iar atentia iti ramanea, de buna voie(!), atintita asupra ei sau a lui. Desi nimic nu te obliga sa faci asta, desi nu exista legi scrise pentru asta, desi nici mancare nu iti mai trebuia, vroiai cat mai mult sa faci asta. Ai fi vrut, chiar, ca nicio alta grija sau om sa nu va mai intrerupa vreodata, iar totul sa se transforme in vesnicie. Bucuria si placerea erau ridicate – cu cat mai mare le parea, celor din jur, “izolarea” sau “constrangerea” ta – la cote supreme, iar totul decurgea de la sine. Ceea ce pentru altii parea constrangere sau renuntare la tot ce altadata faceai si credeai ca te bucura, pentru tine se transforma in cea mai mare si reala bucurie sau placere. Acesta este si postul… e marea ta iubire.

Prin post, ne îndreptam atenția, de la noi înșine, spre altii si spre Dumnezeu, petrecem mai puțin timp cu grijile (ce mananc?, cat de mult castig?, ce o sa ma fac?), si mai mult timp, frumos, cu ceilalti si cu Dumnezeu. Fiindca prin post, suntem provocați să postim de păcat, de bârfă, gelozie, mânie și de alte lucruri, carora le permitem de prea multe ori să ne controleze. Nimic nu este greu, exact ca atunci cand esti indragostit, traind postul ca pe un gand permanent de iubire, spre bucurie.

Un preot ortodox din America raspundea la intrebarea unui credincios, referindu-se la post: “totul este exact asa, ca atunci cand refuzi sa mai mananci ceva acasa, inainte de a lua cina la un restaurant bun. Nu iti doresti sub niciun chip sa-ti strici apetitul, pentru a te bucura pe deplin de el”.

Acum, asteptam bucuria Nasterii Domnului. Bucurati-va deja de ea, incercand sa postiti chiar de astazi.

Niciodata nu este prea tarziu…

Cineva imi spunea odata: “Vai, dar am pierdut deja o ora, o zi, sau mai multe zile din post. Ce n-as da sa fi stiut mai din timp… Mai pot eu sa postesc de acum? Mai are aceeasi valoare?”.

Niciodata nu este prea tarziu sa incepi un post daca te referi la trecut, dar poate fi prea tarziu, daca ti-l rezervi pentru viitor. Nu este deloc tarziu sa incepi postul “abia” de astazi, si nu de ieri, sau chiar din prima lui ora, dar poate fi intotdeauna prea tarziu sa iti spui: il voi incepe eu, dar… de maine.

Daca vrei sa vezi ce valoare are postul, atunci ar trebui sa nu mai intarzii nicio clipa si sa probezi asta, fiindca nimeni nu iti poate povesti prea bine ce gust are si cat de dulce este frisca. Trebuie sa o gusti singur.

Traim astazi, cu totii, intr-o societate în care oamenii nu mai stiu sa se bucure singuri, in mod liber, ajungand pana acolo incat trebuie sa-si si cumpere toate placerile si sa depinda de bani pentru asta. Fara bani, prin “abstinenta”, nimeni nu mai intelege si crede bucuria. Dar, poate ca asa va fi intotdeauna: omul va astepta sa vina o criza, ca sa isi dea seama de risipa prin care a provocat-o si pe care o facea inainte de ea.

Cineva spunea: ne tinem de diete si de regimuri ordonate de medici si de consultanti mari in domeniu, si de tot felul de recomandari de pretutindeni, de cele mai multe ori contra unor sume foarte mari de bani. Iar sfatul acestora, de regula este: să ne abținem de la consumul de carne, de unt – si le multumim de mii de ori, imbratisandu-i si fiind bucurosi să le platim orice suma pentru asta, iar cand Biserica vine la noi cu acelasi sfat… Dar, sa nu dezvaluim totul. Vom vedea si singuri articolele despre care va vorbeam la inceput, cat de curand, semnate de aceiasi piosi jurnalisti…

“16. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.

17. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală,

18. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”. (Matei, 6)

Autor articol: KSLCatalin