VIATA MONAHALA – Raspunsul depinde de noi; dar chemarea este un act al lui Dumnezeu

Interviu cu Mitroplitul Antonie Bloom de Suroj, (6 iunie 1914 – 4 august 2003), fost episcop al Episcopiei de Suroj, al Bisericii Ortodoxe Ruse din Marea Britanie şi Irlanda.

“Primul lucru în viața monahală este chemarea, vocația. O vocație este ceva care nu depinde de noi. Răspunsul depinde de noi; dar chemarea este un act al lui Dumnezeu.”

– un articol, tradus si interpretat, in exclusivitate pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, de: KSLCatalin

“Am fost rugat să spun câteva cuvinte despre mine, ca introducere in tema vieții monahale. Voi sări peste prima parte a biografiei – o perioadă în care am fost complet necredincios, și peste faptul că Dumnezeu mi-a permis să-L întâlnesc brusc intr-un moment in care încercam, cât de tare puteam, să mă conving ca nu exista și că Hristos poate fi respins și Evanghelia disprețuita și ignorata.

Prefer să vorbesc cu dumneavoastra despre căutarea monahala, care ne-a condus, pe unii dintre noi, sa ne facem profesia în condiții care, probabil, vi se vor parea ciudate. Viața monahală obisnuita, de manastire si schit, este, desigur, viața monahală așa cum o vedem în istorie, după triumful Creștinismului. Dar, in momentul in care Creștinismul a ajuns să fie persecutat-violent, conștient, științific și cu totala determinare în anumite țări, ne-am trezit împrăștiati în întreaga lume, fără sustinere materiala și, uneori, fara posibilitatea morală de a crea comunitati monastice, trebuind să reconsideram problema voturilor monahale și a vocației și modul în care acestea trebuia să fie exprimate în viețile noastre.

Aceste circumstanțe materiale sunt foarte simple și prea evidente pentru a insista asupra lor: o Biserica emigranta, în special în primii douăzeci de ani, fara comunitati. O comunitate poate trăi, fie prin activitatea sa, fie prin caritate in Biserica. Ambele căi au fost, pentru o lungă perioadă de timp, imposibile pentru noi. Dar au existat, de asemenea, si motive pentru care mulți dintre noi, în ciuda dorințelor noastre, ne aflam în imposibilitatea de a intra în mănăstire. Unii au mers la Muntele Athos, alții la mănăstiri din Grecia, altii în Balcani, în momentul în care Balcanii erau încă de această parte a Cortinei de Fier. Dar, mulți dintre noi a trebuit să renunțe la această speranță, fiindca ne-am confruntat cu nevoile Bisericii. Trei dintre noi, între 1931 și sfârșitul războiului, am căutat, împreună, sa găsim viața monahală. Toți trei ne-am hotărât să ducem o viața de călugăr și sa nu devenim preoți. Și, toți trei am ajuns sa sfarsim rau, ca să spunem așa, toți trei devenind preoti. De fiecare dată când unul dintre noi isi facea treaba, mai devreme sau mai târziu, a fost convocat de către episcopul său și i s-a spus: “Poti rămâne călugăr, dacă doresti. Dar am zece parohii fără preoți. Poți lăsa fără Taine, fara Împărtășanie, fără Botez, persoane pe care le-ai putea sluji?”. Și, noi, toți trei, mai devreme sau mai târziu, am decis să facem pasul.

Cu toate acestea, aș dori să va spun ceva despre care căutarea monahismului în condiții anormale, si despre legatura pe care am descoperit-o între preoție și viața noastră monahală. Vi se poate părea ciudat, că vorbesc ca un călugăr. Eu locuiesc în afara oricărei mănăstiri. Mi-am respectat “profesia” în 1939 și nu am mai avut ocazia (cu excepția unor perioade scurte) sa ma aflu într-o comunitate. Și totuși, cei doi tovarăși și eu ne simtim profund legati de tradiția si taina monastică.

Primul lucru, în viața monahală, este chemarea, o vocație. O vocație este ceva care nu depinde de noi. Răspunsul depinde de noi; dar apelul este un act al lui Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu cheamă, nu se poate spune să-I spui: “Doamne, circumstanțele vieții de astăzi sunt de așa natură, încât nu pot face ceea ce imi spui să fac”. O chemare de la Dumnezeu este o certitudine că ceea ce El ne cheamă să facem este si posibil. Singura întrebare este: “Cum?”. Eram trei care se simțeau chemați la o viață de renunțare evanghelica, dar nu ne-am întrebat dacă era posibil. Ne-am întrebat, doar, cum vrea Dumnezeu să realizam aceasta vocatie. În realitate, problema a fost parțial artificiala. În prima perioadă de incercare, a noastra, ne-am întrebat cum am putea forma o comunitate. Am petrecut o lungă perioadă de timp în căutarea de mijloace și am constatat că nu le aveam. Apoi, ne-am întrebat ce sa facem, ca si calugari? Sa ducem o viață de obste? Sa traim dupa o regulă comună, fixata? Sa traim inchisi? Am apelat la Părinții pustiei, pentru că în vremea lor s-au aflat într-o situație similară cu a noastră. Ei nu se puteau lega de nimic precedent, de nimic din trecut. Primii oameni care au plecat in desert, chemati de Dumnezeu la o viață monahală, nu au putut imita, fie in bine sau in rau, nimic din ce ar fi avut inainte. Ei a trebuit să inventeze tot, pe baza voii lui Dumnezeu și a unei chemari clare și foarte exigente.

Am început, apoi, să ne punem întrebăm întrebări despre statornicia (stabilitate, staruinta, hotarare) monahala, în căutarea sensului său în forul interior. În forul exterior, stabilitatea clasica în monahismul ortodox este o stabilitate de incintă. Există o linie, un spațiu, dincolo de care nu se trece. Dar, faptul de a fi limitat de o linie trasată dintr-un motiv, poate face ca ceva sa fie mai stabil? Ce înseamnă si in ce consta statornicia? Am descoperit că, în centrul statorniciei, există certitudinea că Dumnezeu este pretutindeni, că nu avem nevoie să-l cautam pe Dumnezeu în altă parte, că, dacă nu-L pot găsi pe Dumnezeu aici, eu nu-L voi găsi nicăieri, pentru că Împărăția lui Dumnezeu începe în noi. Prin urmare, primul lucru despre statornicie este certitudinea că pot sta în fața lui Dumnezeu ori de câte ori vreau; și că este indeajuns pentru mine să stau înaintea lui Dumnezeu, cu totul, fara sa ma misc, ca să spunem așa, fiindca locul abia contează. Locul contează, pentru că ajută sau împiedică. Este mai ușor să stai în fața lui Dumnezeu, în tăcerea unei chilii sau in părtășia unui act de rugăciune, într-o capelă mănăstireasca, decât în condiții de război sau in piață. Cu toate acestea, aceste condiții pot servi ca criteriu al stabilitatii noastre. Sa fii stabil, atunci cand nu există nimic care sa te împiedice, este ușor; să fii stabil, atunci când totul te împiedică, iti dă certitudinea că ti-ai găsit centrul de greutate.

Așa că am început să caut acest centru de greutate. Am descoperit că, dacă nu lăsam lumea sa pătrunda în noi, există suficient loc în noi pentru ca noi să stam, tăcuti și adoratori, înaintea Dumnezeului celui Viu. Unul dintre Părinții Bisericii vechi a spus că trebuie să învățăm să trăim cu totul în pielea noastră: să nu lasam dorința și curiozitatea noastră sa iasa afară; să fim complet stransi laolalta in propriul nostru centru, in noi insine. Dacă nu facem asta, stabilitatea geografică este imposibila. Sunt un capelan de închisoare. Teoretic, celula închisorii este condiția ideală pentru stabilitate interioara. Faptul că unul este pus în închisoare este, probabil, o stare chiar mai ideala decât ar fi într-o chilie prin propria alegere, pentru că atunci acesta este sigur că, chiar și în momentul ispitei, nu va putea să iasă. Dar, știti perfect de bine ca imaginația este suficienta pentru a vă demonstra că, a fi în închisoare este foarte diferit de a fi stabil. Inima prizonierului este în afara celulei sale. Toate interesele sale sunt în afara zidurilor închisorii. Toată viața lui este în afara. Numai trupul său este păstrat prizonier.

Deci, am privit catre starea de stabilitate, cautand o formă de rugăciune, care ar fi ea însăși o formă de stabilitate; si, de asemenea, detașarea de lumea exterioară. Eu nu am timp să vorbesc despre rugăciune si stabilitate. De la început, am folosit o rugăciune tradițională a Bisericii Ortodoxe, denumita în mod obișnuit “Rugăciunea lui Iisus”, pentru că este centrată pe numele Cuvântului făcut Trup: “Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, păcătosul”. Într-un fel, aceasta este simpla. Detașarea de lumea exterioară este ceva mult mai complex. Daca te retragi in desert sau intr-o chilie de mănăstire, lumea exterioară este redusă, dar ea nu dispare. Trebuie doar să fie doi sau trei adunați, și nu numai ca Domnul nu mai este în mijlocul nostru, dar primele probleme privind relațiile personale si apar. Trebuie doar sa avem un loc de muncă de care sa ne ingrijim, si deja suntem prizonieri ai lui, nu ne mai putem desprinde de el.

Așa că am căutat un mod de a fi în lume, angajati într-un loc de muncă (și era necesar, pur și simplu, pentru a trăi – a mânca, a ne îmbrăca, pentru a hrăni și îmbrăca alte persoane), fără a-i apartine. Am descoperit că doar ascultarea, o ascultare radicala, precum cea a Părinților pustiei, ne poate desprinde de dependența de acțiune, de dependența de munca noastră. Daca iti faci munca, precum o lucrare de ascultare, numai ascultarea contează. Lucrarea nu mai contează, în sine. Conteaza prea putin daca este un succes sau un eșec, cu condiția sa o realizezi cat de perfect esti capabil.

Acest lucru a fost ceva ce am descoperit sub conducerea a doi părinți duhovnicești, care ne-au învățat foarte mult. Ca sa vorbesc doar despre propriul meu parinte duhovnicesc, el a fost un om de o simplitate și de o libertate interioară pe care nu am întâlnit-o în altă parte. Dar, el a fost, de asemenea, absolut de exigent. În momentul în care am vrut să devin monah, după ce am stat sub conducerea lui aproximativ zece ani, l-am întrebat și el a răspuns:

“- Da, poti face asta, în ziua în care vei veni și-mi vei spune: “Iată-mă”, fără a mai pune alte întrebări despre viitor”.

“- Da, dar Parinte, îți dai seama că mama mea este bolnavă și bunica mea foarte batrana…”.

“- Atâta timp cât iti faci griji pentru mama și bunica ta, nu vorbi despre profesia monahală. Nu te încrede nici în Dumnezeu, sau în ascultare”.

Mi-a luat câțiva ani să învaț că cerințele lui Dumnezeu sunt absolute. De fiecare dată când L-am întrebat pe Dumnezeu, El a răspuns: “Eu te chem și vreau sa-mi raspunzi, fără condiții”. Am ajuns, in acest punct, la lupta împotriva alternativei intre voința lui Dumnezeu și propria mea lipsă de bunăvoință, întelegand clar ca trebuia sa fac o alegere. Ori spuneam “Da”, ori trebuia să încetez să mă mai consider un membru al Bisericii, încetand sa mai merg la biserică, încetand sa ma mai impartasesc, pentru că a merge și a primi Impartasania și apoi a spune “Nu”, Domnului, este lipsit de sens. Este lipsit de sens să fii un membru al Trupului lui Hristos și sa refuzi să faci voia lui Hristos. Aceasta lupta a durat aproximativ o jumătate de an. Într-o zi, am ajuns în punctul în care nu am mai putut lupta. În acel moment predam intr-o școală independentă, pur și simplu pentru a supraviețui. Imi amintesc ca am plecat de acasă, fără să știu ce imi va aduce ziua, și în mijlocul uneia dintre lecțiile mele am înțeles, dintr-o dată, că alegerea trebuia să fie făcuta în acea zi, atunci. După ultimul curs, m-am dus să-l văd pe parintele meu duhovnicesc. I-am spus:

” – Parinte, am venit.”

” – Ești gata să te abandonezi complet, fără condiții?”

” – Da.”

” – Bine. Vei fii monah, de saptamana viitoare”. Și, apoi, a început să-mi spună ce mai trebuia, întrebările cele mai banale pe care ti le-ai putea imagina:

” – Ai vreo sanda?”

” – Nu.”

” – Unde putem găsi niște sandale pentru tine? Ai o curea?”

” – Nu.”

” – Oh, putem ruga pe cineva să-ți dea o curea veche”. – si, toate acestea, in modul cel mai practic, fără a se deranja catusi de puțin despre adevărata problemă, care pentru mine era: ce se va intampla cu viata mea, după aceasta?

La sfârșitul conversației, ma așteptam să-mi spună: “Acum, există un loc pe podea unde se poate dormi” – pentru că era, cu siguranță, tot ce putea sa-mi ofere și “Iată-te”. Eram sigur ca-mi va pune macar o întrebare legata de viitorul mamei și al bunicii mele, de viitorul muncii mele. Ajunsesem, într-adevăr, in punctul în care puteam spune: “Eu mi-am pus viața în mâinile tale, restul nu există”. Cu toate acestea, când totul s-a incheiat, el a spus:

” – Corect, asta-i tot”.

” – Da, unde trebuie să dorm eu?”.

” – Acasa. Ce sa-ti fac eu? Continua-ti viața ta”.

Am fost destul de uimit. El imi explica, de aceasta data, că puteam sa ma întorc la fosta mea viață, pentru că renunțasem complet, eram în mâinile lui, și în orice moment ma putea scoate din ea sau să mă arunce înapoi în ea.

Apoi, l-am întrebat: “dar cum pot trai o viață de ascultare?”. El mi-a răspuns: “Este foarte simplu. Considera-ti mama drept stareț și toată lumea care are nevoie de tine si iti cere ceva, drept superior al tău, și să te supui necondiționat”. Ar părea foarte simplu. Într-un fel este, insa, mult mai putin simplu. Oamenii pot cere lucruri mari. Și, cu un superior sau un duhovnic, știi dinainte că, chiar dacă el nu are prea multe motive, cel puțin are dreptul să-ți dea ordine. Aici, esti la mila abandonarii complete în mâinile lui Dumnezeu (în cazul în care crezi că Dumnezeu este cu adevărat Maestrul a toate) sau a oricui vrea ceva de la tine.

Cu toate acestea, atunci treburile au devenit mult mai ușoare. O săptămână mai târziu, am fost mobilizat în armata franceză și acolo am avut un superior absolut minunat: caporalul meu. Am început să descopar ascultarea monahală, așa cum o descoperisera Părinții pustiei: o ascultare absolută, necondiționată, care mergea la limitele absurditatii perfecte, și cu sentiment minunat de eliberare, pe care acest tip de ascultare ti-l dă. Am experimentat acest fel de ascultare, nu numai sub caporalul meu, ci, totodata, sub parintele meu duhovnicesc, de mai multe ori. El credea, așa cum cred si eu, de asemenea, că ascultarea începe în momentul în care accepti ceea ce este dincolo de înțelegerea ta, dincolo de ceea ce voia ta este capabila sa accepte în mod liber. Sa asculti de cineva a cărui intenție o înțelegi, nu este un act de ascultare, ci acesta este un mod de a face voia ta în momentul în care aceasta coincide cu voința altuia. Sa faci un act, atunci când nu ai înțeles nici motivul lui, atunci când nu este acceptat de propria convingere, este foarte dificil. Dar este singura modalitate de a te desprinde, în măsura în care este posibil, de propria voință, și sa înveti ascultarea voinței altuia. Nu numai sa asculti cuvintele pronunțate, ci să cauti dincolo de ordinul formal, să cresti la măsura înțelegerii, pentru a te lasa sa fii rupt și reformat dupa voia lui Dumnezeu. Eu sunt tare convins că nu există nicio altă cale de ascultare. Ea trebuie să ajungă la punctul absurditatii complete, ca sa fie o detașare și o eliberare. Și, este eliberarea pe care Evanghelia ne cheamă să o găsim. Este imposibil sa asculti Evanghelia sau glasul lui Dumnezeu, cu toata ființa, dacă nu ai învățat mai întâi să asculti vocea unei ființe, o voce umană clara, simpla, directa. Fiindca problema ascultarii evanghelice constă, în esență, în faptul că toate căile lui Dumnezeu sunt infinit mai sus decat căile noastre, și ca ceea ce Dumnezeu ne cere este întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, absurd in raport cu standardele înțelepciunii omenesti. Daca nu suntem capabili sa fim perfect ascultători în inimă, în trup, în ființa noastră, în tot lucrurile mici ale vieții, este imposibil să ascultăm o Evanghelie, care este în contradicție cu tot bunul simț și logica umană.

Așa că, asta a fost ceea ce am învățat despre ascultare; și a fost o eliberare reală pentru fiecare dintre noi. De peste treizeci de ani, tot timpul am fost miscat de ceea ce am facut. In primii cinci ani a fost războiul, apoi am fost medic timp de cinci ani, apoi am devenit preot. În tot acest ansamblu de relații, am facut cate ceva întotdeauna, o lucrare de un fel sau de altfel. Și, în toți acești ani, ceea ce am învățat de la început m-a protejat, m-a învățat să fac cât de bine am putut, orice, dar să rămân complet indiferent vizavi de rezultatul obținut. Pur și simplu, sa fac un lucru, iar restul sa-l las lui Dumnezeu.

O altă problemă care a aparut, a fost votul sărăciei. Sărăcia mi s-a părut ceva infinit de ușor, pentru că, în primii ani ai emigrației, am fost extrem de săraci. Mi se părea că, a face un jurământ de sărăcie, insemna a spune: “Sunt de acord cu ceea ce există, oricum”. Dar, am descoperit o angajare în interior, într-un mod mult mai mare. A face față sărăciei, cu bucurie, nu este dificil. Nu voi spune că este întotdeauna ușor; există momente când foamea, frigul, lipsa locuintei, sunt dificultăți majore. Dar, pe un anumit plan, pot fi acceptate întotdeauna.

Testul jurământului meu de saracie a venit într-un mod atât de absurd, încât mi-a arătat, într-adevăr, măsura mea. Era la Crăciun, 1939, eram în camera mea, în spatele unei mese mari, citind. Lângă mine era un ciot mic mic de creion, ascuțit la un capăt și mestecat la celălalt. Dintr-o dată, un gand a venit la mine, că acum, cand am făcut un jurământ al sărăciei, niciodata, pentru eternitate, nu aș mai putea spune: “Asta-i creionul meu”. Și m-am simțit dintr-o dată rapus de disperare. Acest creion mic a fost, pentru mine, o ispită mult mai mare decât “lumea”, în ghilimele. “Lumea”, la care renunțam atunci când ajungeam monah, abia ca a existat pentru mine. În toată viața mea, nu am fost de zece sau cincisprezece ori la cinema. Am fost o dată la un concert și de două ori la teatru și, probabil, de trei ori la circ, și acesta a cam fost gradul experimentarii mele fata de tentațiile lumii. Au existat alte ispite, ale alimentelor, de exemplu, care au fost mult mai elementare. Am descoperit, atunci când am fost mobilizat în armata, brânza; brânza a fost întotdeauna prea scumpa pentru noi, ca sa o cumparam acasa. Am descoperit tot felul de lucruri bune. Dar mi-am dat seama că se poate trăi fără ele.

Deci, la lumea, la lumea care ne atrage și face prizonieri din noi, fusese destul de usor să renunț. Dar, la restul de creion! Acesta era al meu, carne din carnea mea, os din oasele mele. Nu știu dacă vă puteți imagina, dar mi-a luat câteva ore să mă detașez de acel creion, ca sa pot spune: “Da, am renunțat la creion, acesta nu este al meu și nu il voi mai atinge vreodata”. Iar asta a fost momentul în care m-am trezit liber.

Am descoperit, de asemenea, că fecioria, castitatea pe care o promit, este in interior, nu o stare exterioara. Este o întreagă lume de relații, mult mai mult decât un fapt fizic sau un mod de a te comporta. Este un mod de a-i vedea pe alții. De a-l vedea pe celălalt, independent de sine, în afara de sine, ca un absolut, la o valoare infinită, cineva care era atat de iubit de Dumnezeu, înca din timpul in care el nu exista, pe care El l-a chemat la existență, pentru a-i fi Însoțitor pentru eternitate. Cineva care prezinta atât de mare importanță, incat Dumnezeu sa devina om, sa trăiasca și sa moara. Cineva pe care Dumnezeu l-a pus în calea mea, astfel încât să fiu slujitorul lui, și ca, prin protejarea lui, in orice fel pot, sa-i dau posibilitatea sa ajunga la această vocație umana. Asta este ceva care merge mult mai departe decât o relație între persoane de sex diferit. Este un act de venerație. Părinții pustiei obisnuiau sa spuna: “Cel care l-a văzut pe aproapele său, L-a văzut pe Dumnezeul sau”. Aceasta este atitudinea pe care se bazeaza virginitatea, castitatea. Este ceva mai mult interior, decât un jurământ contextual.

Pentru a face o digresiune un pic, exista o nuvela germana, în care are loc următorul dialog:

” – Domnule Kelmer, ce faci atunci când iubești pe cineva?”

” – Ei bine, imi fac un plan, și fac totul pentru ca planul și persoana să coincidă”.

” – Care dintre ele trebuie sa ajunga sa coincida cu cealalta?”.

” – Persoana, desigur”.

Asta e una dintre atitudinile pe care le poate avea o ființă umană. Și, din păcate, acesta este utilizata de foarte multe ori, de catre superiori cu inferiorii lor. Unul are o idee prestabilită despre cum trebuie sa fie cineva, și va incerca sa il faca sa devina asa. Într-un fel, este in ordine; în educație, inclusiv educația ascetică, este, evident, exista o seama intreagă de lucruri pe care o persoană trebuie să le invete sau de care sa se dezvețe. Dar, există o limită. Sa faci un program pentru o persoana, sa faci un plan pentru ea, presupune sa știi tot ce se poate ști despre ea, și că este doar o chestiune de remodelare a ei. Ea are totul, dar pus gresit. Ea are capul în nori si s-a departat de realitate. Deci, hotarasti o remodelare a ei, fără sa presupui ca ar avea mai mult, in ea, decat are de fapt. Este o atitudine care nu include nicio incredere în persoana însăși. Ea trebuie să fie refăcuta, remodelata; dar nu vei lasa acea persoană să se schimbe, pentru că știi că el nu va deveni ceea ce vrei tu să fie. El va deveni ceea ce el poate fi, ceea ce, poate, Dumnezeu vrea ca el să fie, dar nu ceea ce caporalul vrea ca el să fie. Aici, nu există nicio speranță, în aceasta atitudine, pentru persoana.

Mai exista insa si o altă atitudine față de persoana, care constă în a spune: “Eu știu foarte puțin despre tine. Știu că există în tine un haos de lucruri, care nu au dobândit încă nicio orientare, sau armonie, sau formă; dar am încredere în dinamica posibilităților acestui haos, pentru că Dumnezeu lucreaza în mijlocul lui”. Atunci te-am recunoscut, pentru ceea ce esti. Te-am acceptat, nu așa cum esti, ci așa cum ești plus tot haosul interior. Eu intreprind un act de credință, și am să te ajut să iesi din propriul haos, pentru a ajunge ce trebuie să fii, fără să știu ce vei deveni. Aceasta este atitudinea unui indrumator duhovnicesc adevarat. El nu încearcă să facă din ființe propria sa imagine, ci încearcă, asemenea exorcizarii, sa faca sa rasara din acest haos tot ceea ce este divin, tot ceea ce este uman, tot ceea ce este capabil sa intre în armonia Impărăției lui Dumnezeu. Acesta este modul în care Dumnezeu tratează haosul. El ne creează cu o lume de lucruri nerezolvate și El ne cheamă. El ne arată omul în perfecțiunea lui, în persoana lui Hristos sau a Maicii Domnului, și El ne arată calea prin poruncile pe care El ni le dă. Ele nu sunt ordine care sa fie respectate, ci măsuri care sa fie implinite. El acționează cu putere în acest haos, si doar prin Sfintele Taine – acele acte divine care aduc har – prezența Duhului Sfânt și forța dinamică a lui Dumnezeu Însuși pătrunde în noi.

Și, la fel se intampla si in cazul lui Dumnezeu si al omului. Misticii folosesc două expresii, fie o lumină atat de puternica incat e orbitoare, fie întunericul divin. La fel sunt două moduri de a vorbi, de asemenea, despre “haos”. În ceea ce ne privește, este ceva impenetrabil, ceva a carui dinamica si structura nu pot fi intelese, este Dumnezeu în Taina Sa, total de neînțeles. Suntem două realități ale vieții, un Dumnezeu viu și o ființă umană, care sunt față în față: ambele cu o infatisare foarte sensibila, care este deja aranjata și cunoscuta, deși în sine exista o mișcare neîncetată, cum ar fi imaginile unui caleidoscop, dincolo de care se afla o infinitate haotica și necunoscută. Nu putem avea o confruntare cu Dumnezeu, pe planul a două lucruri deja cunoscute și formate. Sfantul Grigorie de Nazianz spune că, dacă noi am aduna laolalta tot ceea ce Apocalipsa în sine ne spune despre Dumnezeu, și ne imaginam ca acesta este Dumnezeu, am făcut deja un idol. Pentru că tot ceea ce Dumnezeu ne descoperă despre Sine, este doar un plan pentru întâlnirea noastră cu El; aceasta nu este o revelație exhaustivă.

Pentru a reveni la jurăminte (voturile) monahale: acesta este modul în care mi s-a prezentat problema – ni s-a prezentat noua; Statornicia propriei persoane în fata lui Dumnezeu; Ascultarea, despre cred că este condiția absolută a unei vieți monahale și, mai presus de toate, a unei vieti monahale lipsite de ajutor din afara; si sărăcia și castitatea. Toate acestea au fost, pentru mine, o fericire perfectă, pentru aproximativ zece ani. Și apoi, brusc, un gând a venit la mine, pe care nu l-am avut înainte, ceva ce mi-a atins inima. Acesta a fost, că am renunțat la “tot”, dar că “totul” nu fusese într-adevăr ceva care sa însemne ceva pentru mine. Eu va spusesem , “lumea” abia ca existase pentru mine. Singurul lucru la care nu renunțasem, a fost o intimitate pastrata, cu Domnul. Chiar am făcut, într-adevăr, un jurământ și un vot al sărăciei, când am păstrat, am ținut la loc prețios, am protejat împotriva tuturor amestecurilor, ceea ce pentru mine fusese o perla prețioasa? Nu trebuia, eu, sa gasesc un mod de a-I aparține lui Dumnezeu, fără ca Dumnezeu sa-mi aparțina mie?

Mi-am pus această întrebare, o lungă perioadă de timp. Și, într-o zi, Dumnezeu mi-a răspuns. Am citit cartea lui Isaia, și în capitolul cincizeci și opt am citit fraza: da pâinea ta celui flămând şi satura sufletul amărât. Am fost transfigurat. Am citit-o din nou și din nou. Apoi am reflectat și am continuat să lucrez. Apoi iar am revenit pe acel pasaj. În cele din urmă, am realizat că acesta era raspunsul. Există oameni carora le este foame, foame de Dumnezeu. Și tu încerci să-L ții in secret, sa trăiesti prin El și cu El. Nu! Deschide-ti sufletul tău, fa din el un loc de piață. Ca, oricine sa vină și să ia tot ce vrea să găsească acolo, și lasa-l pe Dumnezeu să ii hrănească, dacă au nevoie de mâncare. Acum, nu iti mai trebuie niciun drept la nimic – nici la viata ta, sau a lui Dumnezeu.

Mai târziu, m-am uitat la acel pasaj din nou. Am descoperit că, în niciunul dintre limbajele accesibile mie, Isaia nu a mai zis nimic de acest gen. Ceea ce spune el, este: “Hrănește sufletul flămând”, care inseamna, da mâncare celui care îi este foame. Dar, dupa cum citim si în multe alte pasaje ale Scripturii, “ochii lor s-au închis”, astfel si ochii mei fusesera închisi, la ceea ce s-a scris și ceea ce vroia Dumnezeu ca ei să vadă.

Am așteptat ca, ceva concret să se întâmple. Din întâmplare, am fost invitat să merg la o conferință, în Anglia, și m-am întâlnit cu un preot bătrân, pe care l-am cunoscut când aveam șaptesprezece ani. L-am văzut, atunci, pentru câteva ore, dar el m-a impresionat foarte mult, prin Duhul lui Dumnezeu, care salasluia în el. Deîndată ce m-a observat, din depărtare, s-a repezit spre mine și a spus: “Am nevoie de tine aici. Renunta la medicină și fa-te preot”.

I-am spus: “Parinte, mai gandeste-te un minut și, apoi, spune-mi dacă ești serios sau daca glumesti. Pentru că, dacă ești serios, o voi face”.

El a spus: “Da, vorbesc serios”.

Așa că, am făcut-o. Asta e toată povestea. Eu v-am spus asta, în primul rând, pentru a încerca să va fac să înțelegeti că vocația monahală este un act al lui Dumnezeu, din care nu există nicio scăpare. Nu este o problema care tine de vocatie, în sensul că nu te poți întreba: “Este vocația mea adevarata?”. Te poti doar intreba: “M-a chemat Dumnezeu?”. Nu există niciun criteriu extern, care sa poata face pe cineva sa spuna că nu am niciun drept sa fiu rugator, dacă eu sunt conștient de faptul că Dumnezeu mi-a rânduit sa fiu rugator. Acest lucru este ceva foarte important în zilele noastre, când există crize comunitare ale vocației. Intotdeauna, vor exista crize vocationale personale. Dar avem dreptul sa fim rugatori, sau orice altceva ce Dumnezeu ne-a poruncit să fim, iar judecata umană nu ne poate interzice.

În al doilea rând, am vrut să încerc să va fac sa intelegeti că, în ciuda ciudățeniei vieții mele si a tovarășilor mei, lipsiti de viața de obste și de regularitatea slujbelor, este încă posibil ca noi sa fim în întregime monahi, în cel mai puternic sens al cuvântului și într-un mod foarte profund. Nu pot sustine, deloc, că eu însumi sunt, dar știu că alții sunt. Și, eu știu un om din Rusia, care este unul dintre cei mai mari specialiști în cibernetică, si care este, in secret, un călugăr, și care este o revelație a vieții monahale. El face o zi întreagă lucru științific, și are un canon de rugăciune de douăsprezece ore, care ii ocupa aproape toată noaptea. Și el trăiește. Iar canonul de rugăciune, în aceste condiții, în mod evident, la fel ca la toți ceilalți, depinde de ascultare.

A fost o vreme (în timpul războiului, și în primii cinci ani de după război, când am lucrat), atunci când am avut un canon de rugăciune care varia între opt și cinci ore pe zi. Apoi, la un moment dat, parintele meu duhovnicesc mi-a interzis să mai am orice canon fix de rugăciune și mi-a zis: “Acum, să înveți să te rogi neîncetat. Ia rugăciunea liturgică, drept sprijin al tau, dar sa nu depinzi de ea”. Și apoi, desigur, alte probleme au apărut, din circumstanțele în care trăim. Dar, dacă luați Părinții pustiei, din secolul al patrulea, atunci când acestia nu aveau încă bogățiile liturgice pe care le avem: întreaga rugăciune a lor consta într-un strigăt, o izbucnire scurta, și totuși ei au fost complet mantuiti in Dumnezeu. Putem inalta rugăciuni de acest fel, catre Dumnezeu, neîncetat, la fiecare ora, oricare ar fi ocupația noastră, fie intelectuala sau fizica.

Asta este tot ce pot să vă spun. Iertati-ma că am spus-o în atât de multe cuvinte.

– un articol, tradus si interpretat, in exclusivitate pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, de: KSLCatalin