Ce sa ma fac, cu starea mea de pacat?
– traducere si interpretare, pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, dupa o predica tinuta in data de 12 august 1984 de Mitropolitul Antonie de Suroj, de: KSLCatalin
“De multe ori ne punem, noua insine si unul altuia, o intrebare foarte chinuitoare: Ce ma fac, cu starea mea păcătoasă? Ce pot să fac? Nu pot evita comiterea păcatelor; Hristos, Singur, este fără de păcat. Nu pot, din lipsa de determinare, sau de curaj, sau din lipsa capacitatii de a ma pocai cu adevărat atunci când comit un păcat, sau, în general, de starea mea păcătoasă. Ce mi-a mai rămas? Sunt chinuit, lupt ca unul care se ineaca, și nu văd nicio soluție.
Exista, insa, un cuvant, care a fost spus odată de un staret rus, unul dintre ultimii cuviosi ai Optinei. El i-a spus unui vizitator al sau: “Nimeni nu poate trăi fără sa păcatuiasca, dar puțini știu cum să se pocăiască, în așa fel încât păcatele lor sa fie spălate si albite ca lana. Dincolo de acestea, insa, ramane un lucru pe care toti il putem face… Cand nu putem evita păcatul, cand nici nu ne putem pocăi cu adevărat, atunci putem suporta povara păcatului. Sa o purtam cu răbdare, să o purtam cu durere, sa suportam asta, fără a face nimic pentru a evita durerea și agonia; sa o purtam, ca si cand am purta si suporta o cruce; nu o cruce, nu crucea lui Hristos, a unui adevărat ucenic, ci crucea hoțului care a fost răstignit alături de El. Nu a hoțului care se crede tovarășul Său, care face blasfemie față de Domnul: Suferim, pentru ca am comis crime. Fiindca, El îndură fără păcat… Ci a celui care a acceptat pedeapsa, durerea, agonia, consecințele răului comis, pentru a fi cel caruia Hristos ii va zice: Tu vei fi cu mine, azi, în Rai”…
Îmi amintesc din viața unui sfant, povestea unuia care a venit la el și i-a spus că intreaga lui viata se purtase rău, necurat, nevrednic, atât fata de Dumnezeu cat și fata de el însuși; și, apoi, s-a pocăit, a respins orice rău pe care l-a făcut; și totuși, el se simtea inca sub puterea acelui rau. Iar sfantul i-a zis: A fost o vreme când te infruptai din toate aceste mizerii cu bucurie; acum le percepi ca pe o mizerie și simți că te îneci în ea, cu groază, cu dezgust. Ia acest lucru ca pe o recompensa pentru trecutul tău, si îndura-l…
Acest lucru este ceva ce fiecare dintre noi putem face: să înduram consecințele, să înduram înrobirea noastra, cu răbdare, cu umilință, cu o inimă frântă; nu cu indiferență, nu cu un sentiment că, pe măsură ce suntem abandonați de către Dumnezeu, atunci, de ce nu am mai păcătui? Ci sa luam totul ca pe o vindecare a ceea ce inseamna păcatul, a ceea ce a facut din noi, a ororii sale. Și, dacă vom îndura cu răbdare, va veni o zi când respingerea noastră interioară, a păcatului, va da roade; cand vom primi, in dar, libertatea.
Deci, dacă putem, prin toate modalitățile prin care se poate, să evitam păcatul în toate formele sale, chiar și acele păcate care par a fi atât de lipsite de importanță, pentru că cea mai mică fisură într-un baraj, mai devreme sau mai târziu, duce la ruperea acestuia. Dacă putem – să ne pocăim cu adevărat, să ne rupem de trecutul nostru, într-un act eroic, determinat; dar, dacă nu putem face niciunul dintre aceste lucruri – atunci să ne ducem cu umilință și cu răbdare toate durerile și toate consecințele. Și, acest lucru va face ca, intr-o zi, Domnul sa ne raspunda, asa cum i-a raspuns prin ingerii Sai lui Moise: “Cât de mult vei mai indura pacatele lor?” – păcatele evreilor în pustie. “Eu ii voi indeparta, atunci când măsura păcatelor lor va depăși măsura suferinței lor”…
Să ne acceptăm durerea, ca pe o durere de răscumpărare, odata ce nu putem oferi durerea spalarii pacatelor. Amin.
– traducere si interpretare, pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, dupa o predica tinuta in data de 12 august 1984 de Mitropolitul Antonie de Suroj, de: KSLCatalin
