Si eu mi-am zis odata: astia vor sa te prosteasca!

… si, mi-am dat seama ca nu eram eu!

Autor: KSLCatalin

Profesorul se aseaza linistit la catedra, hotarat “sa-si faca ora”. Se face oarecum liniste, desi copiii stiu ca este o ora care nu te oboseste si iti confera o oarecare libertate. Nu stiu daca este mai frumoasa, dar sunt curiosi sa auda macar cum incepe ea si astazi. O au saptamanal si unii sunt chiar incantati, altii, insa… ca in viata.

“- Dumnezeu este frumusete, bunatate. Cine nu crede, se departeaza pana si de adevaratele valori morale… Astazi, avem religie si ar trebui sa vorbim despre… Stati sa deschid manualul. Ba nu, propun sa discutam liber. Aveti intrebari?” – face introducerea profesorul.

Majoritatea se arata bucuroasa, unul incearca sa puna o intrebare, pe jumatate zambind sfios si doar acolo, in barba lui… Nu se aude mai nimic, aproape ca in biserica. Si-au strans totul de pe banca si vreo doi dintre ei chiar isi lasa capul usor, jos, pe palul melaminat pe care ar fi urmat sa-si aseze caietul de notite. O fi si de la oscilatiile astea de temperatura, de toamna…

Cateva intrebari, nu foarte importante – desi ar fi putut fi, odata ce vorbim despre clasa a XII-a – incep sa se auda, dar tot printre elevi. Profesorul raspunde, pe un ton la fel de moderat, spre deliciul celor care mai sunt credinciosi sau macar superstitiosi. “Ti-am spus eu!”, se mai aude pe undeva, sau vreun “Aha, deci asta insemna?”.

Parea a fi pace, dar nu intotdeauna linistea si inseamna asta. Oricum, de la discutie si pana la fapta, stim cu totii… cat o fi de important ce facem aici?

Cineva dintre tineri se ridica brusc in picioare, in sfarsit cu o atitudine si un ton care pareau sa trezeasca din letargie: “Eu plec! Nu sunt de acord sa ne prosteasca toti, doar fiindca suntem la varsta asta!”. Paraseste clasa. Lipsa de respect si reactia lui nu uimesc pe nimeni. Inca, la aceasta varsta, judecatile se fac mai greu. Nimeni nu judeca pe nimeni. Ceilalti isi vad de ora. Profesorul, uimit oarecum, incearca sa isi tina firul povestirii incepute. Totusi, unora le mai rasuna in cap: “Toti vor sa ne prosteasca!”. La alta varsta, ar fi existat, poate, vreo reactie la asta. Prietenii sunt prieteni, colegii sunt, insa, adevarati colegi. Lipsesc inca multe dintre elementele care, mai tarziu, vor pune bariere intre ei: un loc de munca mai bun, bani, case, masini… Acum, nu prea au ce imparti, iar fiecare este liber sa creada ce vrea. La urma urmei, poate el era si singurul treaz dintre noi, remarca cineva. Macar era atent, gandeste si profesorul, exclamand asta evident iritat, de pe pozitia unei alte varste.

S-a intamplat in realitate, pe undeva pe aproape, si se intampla peste tot. Varsta cunoasterii isi spune cuvantul, iar tineretea presupune cautare, cercetare. Sper doar ca acest tanar sa nu se rezume la aceasta concluzie, si sa “puna” totusi, de acum, “mana serios pe carte”… – amintind aici un indemn sec si didactic, destul de des auzit prin familiile si scolile noastre.

Asta ma face sa-mi amintesc ca am trecut prin aceleasi stari. Poate tot prin aceeasi clasa, desi intr-un alt loc si intr-un cu totul alt timp. Liceul, pe atunci, nu avea ora de religie in programa scolara. Daca vroiai sa afli, trebuia sa cercetezi singur. Concluzia tanarului din povestirea amintita, poate fi una destul de grabita si mai mult nervoasa, de razvratire generala… impotriva a orice – doar s-a nimerit sa fie religie… – odata ce cautarea si cercetarea presupun un studiu serios. O concluzie atat de categorica, nu putea fi si reala, decat daca, sa zicem, ai fi ajuns la ea si ti-ai fi demonstrat-o singur.

Incepusem sa caut sa-mi demonstrez, tot singur, cum Biblia este scrisa de mana umana. Teoria mea nu cred nici acum ca ar fi fost una prea inteligenta, dar la acea varsta s-a trasnformat, totusi, intr-un adevarat “motor de cautare”. Faptul ramane interesant, pentru mine, si in ziua de astazi: nu am citit Biblia pentru “a afla”, ci pentru a ma lupta cu ea, pentru a gasi acele fisuri care mi-ar fi demonstrat – mie! – ca nu era nicio lucrare dumnezeiasca, asa cum sustineau multi prin jurul meu – mai ales ca nu-i auzisem vreodata sa o fi citit sau macar sa fi mers pe la slujbele Bisericii. Si acum cred ca repetau asta in mod automat, sau din respect…

Am luat pagina cu pagina si am insistat pe fiecare “sfat” citit acolo, pe fiecare indicatie perceputa de preoti ca o noua porunca, din Noul Testament. Ma incrancenam sa descopar o formula care sa poata fi invinsa, un pacat care, desi auzisem de el ca ar fi pacat, sa poata fi totusi permis. Cu indarjire din ce in ce mai mare, ajunsesem sa caut in sute de pagini, ceva la care sa pot reactiona cu simplul raspuns: “Aha, deci asta nu este permis, dar daca o fac in alt fel, nu mai este tot aia, deci mi se permite!”. Eram sigur ca trebuie sa descopar o astfel de fisura, o astfel de “greseala” care sa ma lamureasca in mod clar ca lucrarea era facuta de mana omeneasca. Nu puteau fi cuprinse toate cazurile, nu si cazul meu! Stiam ca, odata descoperita o astfel de “scapare”, dumnezeirea lucrarii ar fi fost, in mintea mea, daramata.

Cum sa nu stiu ca fiecare persoana are identitatea sa proprie? Mi se demonstrase stiintific, la anatomie, ca o fiinta nu seamana intru totul cu alta, asa incat fiecare dintre noi suntem caracterizati de niste atribute unice. Pe acest atribut mizam. Eram mare, eram o persoana, iar cu persoana mea, vroiam sa infrang dumnezeirea. Nu se putea ca intreaga multime de oameni, care au trait pana la mine si au “lucrat” la Biblie, sa nu scape vreun punct care sa-mi fi fost specific doar mie, fie el si doar o alta viziune, interpretare sau pervertire a unui pacat. (Rusinoasa cautare…) Fiecare are ideile sale si viziunile proprii, asa incat, stiu sigur ca, daca as vrea sa scriu o carte cu o lista de sfaturi si indicatii, atunci in mod clar fiecare dintre cititori ar avea ce comenta sau ce combate sau macar completa la lista mea. Modelul este valabil si se demonstra deja foarte bine si pe legile laice. Acum, avem ocazia sa vedem mii de dezbateri, ani de zile, pe marginea unui singur punct. Orice lege laica poate fi comentata si combatuta, si macar completata de fiecare dintre noi, in stilul nostru propriu, cu viziunile si interpretarile noastre. Cautam, deci, acel element unic din viata mea, acea caracteristica personala, proprie, care sa nu fie cuprinsa in aceasta Carte. Eram sigur: lipsa ei doar eu as fi putut-o gasi si identifica, acum, la timpul meu, dupa atatea mii de ani, fiindca nu avea cum sa faca referire la mine. Caci, c(C)ine oare putea gandi ca mine sau ma putea cunoaste atunci, inainte de a ma naste, incat sa stie ca, in momentul in care voi deschide Cartea, ma voi gasi si regasi neaparat in ea? Am cautat ambitios acest semn nepotrivit, aceasta absenta. Aveam sa ma opresc infrant si ingrozit de cautarea mea, care de atunci ramanea sa mi se para o adevarata obraznicie si lipsa de respect: absolut nimic de acest gen. Imi amintesc si astazi, la orice ora, atunci cand discut cu altii sau sunt martor al unor atitudini precum cea din povestirea de inceput: nimic care sa poata fi combatatut, comentat (in sensul de “neinteles”) sau mai ales completat de mine. Orice mic pacat, explicat ca pacat si greseala, lasa o deschidere mai mare de intelegere decat as fi putut intelege eu. Complexitatea sfatului si a indrumarilor este atot-cuprinzatoare. In nicun fel nu ai putea scapa. De nimic nu te-ai putea plange ca nu ai inteles sau n-ai stiut, si nimic nu ai fi putut perverti si sa nu fie evident ca ai pervertit, sau nimic nu ai putea comite si sa nu fie cumva inclus in aceeasi categorie. Nu mai sunt mare. Sunt si am ramas mic, de atunci.

Si eu mi-am zis odata: astia vor sa te prosteasca!

Auzisem si despre alte religii, iar cautarile au continuat. Stiind deja despre Scripturile (scrierile ramase) de capatai ale Crestinismului, celelalte religii m-au dezamagit. Aruncasem, anterior, cateva priviri si mi se pareau interesante, exotice si chiar, unele dintre ele, sanatoase de practicat: o viata religioasa vie si palpabila, o sanatate trupeasca de multe ori controlata la amanunt. Dar, nimic dumnezeiesc. Parcurg, in vreun an(!), intreaga Istorie a Religiilor, a lui Mircea Eliade, si ajung chiar sa fac fise din fiecare pagina(!), cu cate ceva, dupa care ma opresc; si, acum stiu foarte bine ca le-am aruncat pe toate…

Nimic important, decat spre sfarsit…

Acolo, cand omul, odata ajutat prin proorociri si vise, ajunge sa fie ajutat aievea in cautarile sale divine. Crestinismul avea sa rastoarne toate religiile omenesti. Exact asta a fost Crestinismul: un STOP spus de Dumnezeu, Care S-a facut pe El Om, oamenilor, pentru religiile inventate de ei. O intoarcere brusca a omului, catre Dumnezeu, odata cu intoarcerea milostiva a lui Dumnezeu, catre propria Sa creatie. “Gata, de acum ati terminat cu toti zeii inventati de voi!”. Revelatiile si viziunile, inventiile si imaginatiile omenesti, ale tuturor celorlalte religii, erau spulberate de Dumnezeu Insusi, venit pe pamant, aievea, inaintea oamenilor, El Insusi, facandu-Se pe Sine Om. “Gata cu inventiile si cu imaginatia, cu povestile si conceptiile gandirii voastre omenesti!”. Avem ceva concret, demonstrat aievea, in spatiul meu si in modul meu real. Istoria ii demonstreaza, si ea, timpul. Daca Vechiul Testament si credinta iudaica ramasesera in natura lor “visatoare”, in acea vesnica asteptare, astazi aveam sa percepem “realul” – Adevarul.

Bineinteles, totul a dus imediat mai departe. Cautarile devin mai ample, dar de natura putin difertita, legate de fidelitatea si de increderea ca omenirea intregii istorii ar fi putut pastra neatinsa aceasta Carte. Atingerea omului, de regula, lasa urme clare. Refuzam si eram nefericit sa accept ca a fost atinsa de mana de om. As fi vrut ca Biblia sa fi fost ceva de genul Tablelor Legii, pe undeva tinuta intr-un loc ascuns, din care cineva, candva, sa mai iasa si sa ne citeasca si noua, cate ceva; sigilata si pazita cu strasnicie, si nicidecum in milioane de copii, la indemana tuturor. Am ajuns asa, inevitabil, la teama de modificarile si interpretarile sectare, care m-a condus insa, mai puternic, catre radacinile cele mai adanci si sigure ale Crestinismului: Ortodoxia. Stiam clar ca nu imi permiteam sa-mi irosesc timpul pe ceva schimbat, modificat, interpretat, ci vroiam siguranta lucrului original si vechi. Daca vrei sa bei apa curata, du-te cat mai spre izvoare.

Asta a fost cautarea, care, dupa mine si dupa multi, nu inseamna inca nimic, fara “aplicare”; asemenea cercetatorilor care, odata descoperind o teorie, se grabesc sa o si puna in practica, aplicand-o pentru om. Descoperirea dumnezeiasca asupra lumii trebuie si are sensul sa ne calauzeasca in calatoria noastra. Daca nu credem de bun ce ne zic altii, atunci, chiar daca vreodata ajungem revoltati sa trantim usa, totusi, atunci cand ramanem singuri, sa ne intrebam macar daca stim sigur ca am avut dreptate. Daca omul care ma invata nu mi se pare de incredere, atunci am macar datoria sa cercetez singur atat cat imi este posbil. Daca ma opun unei teorii cu o alta teorie, atunci trebuie sa ma asigur ca macar in teoria mea pot avea, de acum, incredere. Ajuta la stabilitate. Altfel, raman mereu pierdut intre ele, vesnic imatur, intr-o lume in care, recunoscandu-te pe tine astfel, te simti vulnerabil in fata “intentiei tuturor de a te prosti”.

Si eu mi-am zis odata: astia vor sa te prosteasca!

S-a nimerit, doar sa fie… religie. Iar daca ar fi fost fizica, sau matematica, nimic mai simplu, as fi procedat la fel cu profesorul meu: trasam cercul, si luam o sfoara. As fi stat pe marginea cercului si o asezam cu cat mai mare fidelitate pe circumferinta lui, pana cand il cuprindeam; il cuprindeam, insa, perfect; cu exactitate maxima. Atentie: punctul de pornire trebuie sa fie exact si cel de oprire.

Apoi, linistit, ridicam si departam sfoara de cerc si o intindeam fara sa o tensionez mai mult decat imi este data voie. Stateam asa, linistit si… o masuram.

Nu-mi ramanea – cand vroiam eu – decat sa o impart la distanta dublata, care s-a creat intre mine si centrul acestui cerc, care credeam ca este al meu. Intodeauna, oricat de mare as fi creat eu cercul… as fi descoperit, nu doar ca nimeni nu m-a prostit vreodata, ci si ca, printr-o constanta vesnica (de 3,14…), acest cerc nu fusese, nici macar vreodata, un simplu cerc al meu.

1. Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.

2. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.

3. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?

4. Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău?

5. Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.

6. Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.

7. Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.

8. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide. (Matei 7, 1-8)

Afla cine te opreste!

Si eu mi-am zis odata: astia vor sa te prosteasca!

… si, mi-am dat seama ca nu eram eu!

Autor: KSLCatalin

Lăcașuri Ortodoxe
Din decembrie 2006, Ortodoxie, Tradiție și Meșteșug: informări, articole, dezbateri, traduceri, transmisiuni live. Organizație non-profit care inițiază proiecte în sprijinul credincioșilor.
Puteți citi paginile rețelei web Lăcașuri Ortodoxe în sistem gratuit privat, accesul fiind destinat EXCLUSIV abonaților prin email.