publicat în: Arhivă

“Rugaciunea cea necunoscută” – pr. Sever Negrescu

Sfinţii cunosc regulile prin care sufletul se ridică la starea de mântuire. La Sfântul Antonie cel Mare a venit diavolul Zerefer ispitindu-l, prin cumplită întrebare: poate fi primit el, diavolul, la pocăinţă? Ce zice Dumnezeu de aceasta? Sf. Antonie, având cuvioasele mâini şi gânduri ridicate la cer, aproape atingându-l în rugăciune, a aflat răspunsul. Da.

Pocăinţa diavolului va fi primită de către Bunul Dumnezeu, cu o singură condiţie. Trei ani să rostească, de o sută de ori pe zi, această rugăciune:

Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche, urâciunea pustiirii şi înşelăciunea cea întunecată! Diavolul Zerefer a refuzat, râzând de Bătrânul Antonie.

Cât de dulce trebuie să fie răutatea cea veche; ce lipicioasă devine urâciunea pustiirii şi cât de amăgitoare înşelăciunea cea întunecată, să poţi refuza o astfel de şansă!

Într-o lume plină de Zereferi, această rugăciune treimică ar deschide cerurile, ar împământeni Raiul şi L-ar face pe Dumnezeu să lăcrimeze strângându-ne în bucurie. Noi, oameni mari, oameni învăţaţi, oameni înţelepţi, refuzăm.

Sensibilitatea nu se mai exprimă de mult prin măreţie, ştiinţă, înţelepciune.

Sfântul Antonie rezolvă această ecuaţie. Cu adevărat, răutatea cea veche nu poate fi bunătate nouă. Şi totuşi, la 17 ianuarie am fi putut începe Rugăciunea cea necunoscută. Poate, la anul!

Preot Sever Negrescu