publicat în: Arhivă

Omul, fiinta liturgica. Auto -exilat din Liturghia Paradisului sau – Liturghia de dupa Liturghie

Traducere si interpretare dupa un cuvant (publicat in 1979) al Arhimandritului Gheorghe Kapsanis, starețul Mănăstirii Grigoriu, din Muntele Athos, pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, de: KSLCatalin

Noi, de obicei, ii caracterizam pe oameni ca fiind ființe raționale și independente. Aceste atribute sunt destul de corecte, dar nu transmitem natura umană în integralitatea sa.

Prin experiența liturgică, consideram ca, mai mult decât orice, oamenii sunt ființe liturgice. Acestea au fost create pentru a sluji, oferindu-se lor înșiși și întregii lumi, lui Dumnezeu, cu recunoștință, laudă și închinare, unindu-se cu Dumnezeu, vrand sa fie sfințiti, să trăiască, prin această jertfa, prin acest sacrificiu, prin slujire continua.

Raționalitatea, independența și celelalte atribute care ni s-au oferit pentru aceasta, trebuie sa ne ajute sa fim in această relație liturgică cu Dumnezeul Treimic. În această ascensiune liturgica, oamenii acționează ca fiind in “imagine” și sunt ridicati pentru a fi “în asemănare”.

Viața în Paradis a fost o Liturghie. Împreună cu îngerii, Adam și Eva au slujit Sfânta Treime. Odată cu căderea în egocentrism, au pierdut posibilitatea de a se oferi pe ei înșiși și lumii lui Dumnezeu într-o manieră euharistică și, astfel, sa ia parte la lucrarea comună din Paradis.

Auto-exilati de la Liturghia din Paradis, ei s-au trezit pe pământ fără funcția Liturghiei. ‘Imaginea” nu mai era activa. Unele ramasite și scântei, din funcția de slujire, au mai ramas, insa, în ei. Acestea i-au determinat sa construiasca altare și sa-I aduca sacrificii (jertfe) lui Dumnezeu.

În cel mai bun caz, acest cult reprezenta un rest, o umbră, un mod. El nu i-a adus pe oameni în comuniunea perfectă și unirea cu Dumnezeu. El nu le-a dat Duh Sfânt. Nu i-a salvat de la moarte. El a reusit, totuși, să încurajeze setea dupa adevărata Liturghie mesianica. Această dorință și viziune le-a dat speranță oamenilor care zaceau în întuneric și în umbra morții.

Iubirea Tatălui Ceresc nu ne-a putut lăsa fără slujirea liturgica. Prin providența Sa, Cuvântul Sau S-a făcut Trup. Iisus Hristos, Marele Preot, a început slujirea comuna a Noului Testament.

Liturghia Noului Testament putea fi instituită numai de Hristos, pentru că numai Hristos a fost capabil să se ofere complet întregii lumi, Dumnezeului Treimic. Desigur, au existat oameni care au adus jertfe în Vechiul Testament. Nu au existat victime de sacrificiu. Iisus Hristos a fost jertfa perfectă și, în același timp, persoana perfecta pentru a efectua sacrificiul. Sacrificiul impecabil. Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii…

Oamenii și lumea, fără funcție liturgica, fiind “ne-liturgizati”, au căzut în puterea diavolului și a morții. Cu moartea Sa de pe Cruce și Învierea Sa, Hristos ne-a răscumpărat din această sclavie, ne-a eliberat și ne-a dat șansa participarii la lucrarea comună a Noului Testament. Asta inseamna, să ne oferim lui Dumnezeu, să-I mulțumim lui Dumnezeu și să-L laudam. Oferindu-ne si oferind totul cu Hristos Dumnezeu, vom sluji oamenilor. Aceasta inseamna “chipul lui Dumnezeu”. Am devenit oameni reali.

Liturghia Noului Testament este mult superioară Liturghiei din Paradis. Acum, Marele Preot este Fiul lui Dumnezeu Însuși. Maica lui Dumnezeu și Sfinții concelebreaza și laudă impreuna Prea Sfanta Treime, cu glas nesfârșit și lauda neintrerupta.

Fiecare creștin ortodox botezat, care moare pentru a trăi, ia parte la această lucrare comună. În aceasta Liturghie impartasita (comuna), oamenii isi găsesc adevărata lor natură și odihna adevărata, adevăratul lor “chip al lui Dumnezeu”, in sine. În afara acestei Liturghii comune, oamenii pot fi Homo Sapiens sau Homo Economicus, in societati Socialiste sau Capitaliste, dar nu conducatori ai creației, nu un punct intre lumea creată și necreata și nu “asemenea chipului lui Dumnezeu”.

Sfânta Liturghie a Noului Testament a început cu întruparea Cuvântului și este continuată, în viitor, departe, de catre Marele Preot. Fiecare Liturghie oficiată in Altarele de pe pământ, reprezinta o participare in timp la această Liturghie atemporala, veșnică. “Noi, păcătoșii, de asemenea, strigam cu voce tare cu Puterile Binecuvântate, Invatatorului și Iubitorului de Omenire:” Tu, Sfinte si Prea Sfinte…”.

Fiecare preot și episcop care oficiaza slujbe la Altarele pământești “îndeplinește funcția preoțească a lui Hristos în Biserică” (canonul din Cartagina). El nu are propria sa preoție. El ia parte la preoția unică a lui Hristos.

Cel mai mare păcat al nostru, de astăzi, este că nu avem o funcție liturgica. Noi nu ne oferim și nu oferim lui Dumnezeu și semenilor nostri.

Odata, era considerată o insultă să spui că cineva era “ne-liturgizat” (aliturgic). Astăzi, cu toate acestea, din cauza necredinței și împietririi inimii noastre, acest lucru este considerat normal, în timp ce a devenit nefiresc și ciudat pentru oameni sa exercite o funcție liturgica.

Chiar și atunci când oamenii de astăzi “merg la biserică”, e greu să știi dacă ei într-adevăr exercita o funcție liturgică, dacă ei iau parte la Taina Universală a Euharistiei și a Bisericii, daca înțeleg Sfânta Liturghie, nu doar ca pe o datorie religioasă și socială, ci ca pe un prinos și o jertfă adresate lui Dumnezeu, în Hristos. Este posibil, chiar și pentru cineva care oficiaza Sfânta Liturghie ca preot, totuși, în fapt, sa fie în afara Liturghiei, pentru că nu se ofera pe el si nu ofera toate lucrurile, lui Dumnezeu.

Acești creștini din afara Liturghiei, clerici și laici, în principiu, nu trăiesc. În conformitate cu Apocalipsa, “ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (3, 1).

Oamenii care se ofera “pe ei insisi, din ei insisi”, în toate lucrurile și pentru toate lucrurile, slujesc pe Dumnezeu cu adevărat și in mod plăcut. Acestia sunt oamenii care recunosc că, tot ceea ce au este un dar de la Dumnezeu. Ei cred că nu au nimic de-al lor, pe care sa-l poata oferi. Totul este de la Dumnezeu și il oferă lui Dumnezeu, împreună cu ei înșiși, cu lumea lor și relațiile lor cu lumea. Ei nu țin nimic în mod egoist, pentru ei înșiși. Ei se oferă, fără rezerve. Ei dau totul, pentru a primi totul. Ei mor, pentru a trăi. Și, ei oferă totul în Hristos și pentru Hristos – in toate lucrurile (întotdeauna) și pentru toate lucrurile (pentru toate darurile de la Dumnezeu).

Deci, toată viața oamenilor (chiar și după Sfânta Liturghie și în afara bisericii) devine slujire, oferire, relație, sacrificiu, comuniune și mulțumire. Întreaga viață se transformă într-o viață “divino-umana” (teantropica).

Liturghia de duminica, de doua ore, devine una de douăzeci și patru de ore, Liturghia de zi cu zi. Ca ortodocsi, atunci când vorbim despre o viață liturgică, nu ne referim la oferirea noastra scurta, liturgica, din biserică, ci la toată viața noastră, care, începând cu acțiunile liturgice din biserică, devine liturghie și închinare.

Creștinii ortodocși nu sunt schizofrenici. Ei nu trăiesc o viață liturgică în interiorul bisericii și o alta viață aliturgica (neliturgizata) in afara bisericii. Ei petrec cat de mult timp pot în biserică (la Liturghie și slujbe), astfel încât sa fie in masura să trăiască în afara bisericii într-un mod cât mai aproape de spiritul, climatul și etosul Sfintei Liturghii.

Prin închinare în biserică, viața teantropica devine înrădăcinată în ei și este, apoi, capabila sa transforme toate aspectele vieții lor de fiecare zi.

Deci, creștinii patrund prin Liturghie direct în unitatea de credință și viață, divinul și umanul, creatul și necreatul, viii si cei plecati, veacul prezent si viitorul, propria lor persoana si alții.

Această unitate a fost, de asemenea, experimentata de greci, oameni ortodocși atunci când și atâta timp cât au avut o viață ecleziastică. Există încă, în Grecia, oameni tradiționali, ortodocși și comunități care trăiesc în această unitate. Centrul intregii vieti a așezărilor tradiționale ortodoxe (sate și cartiere), a fost biserica parohială, precum “katholiko” în mănăstiri. În satele de pe Evia [Eubeea], biserica parohială de astazi se numeste Katholiki (adică Katholiki Ekklisia).

Nașterea, moartea, botezul, căsătoria, școala, locul de muncă, relațiile sociale, bucuriile și necazurile, toate expresii ale vieții sociale, au fost legate de Liturghie și de Biserica. În cele din urmă, au devenit Biserica. Astfel încât, funcțiile de zi cu zi ale vieții si-au găsit unitatea și ordinea prioritara în cadrul Sfintei Liturghii.

Ulterior, poporul grec s-a distantat de rădăcinile sale ortodoxe, de cele dătătoare de viață, de tradiția teantropica, din ce in ce mai puțin diferitele funcții ale vieții ramanand legate organic de Sfânta Liturghie, motiv pentru care nu mai funcționează în mod corespunzător, neputand sa ii mai uneasca pe oameni sau sa ii ajute să trăiască asemenea unor “imagini” ale lui Dumnezeu.

Diversele funcții din afara Sfintei Liturghii de-construiesc persoana umana, o distrug.

Mănăstirile ortodoxe (de obste) cenobitice sunt modele despre cum ar trebui să funcționeze oamenii și comunitățile lor. Centrul este biserica principală (katholiko). Clădirile și ascultările sunt toate organizate în jurul bisericii principale. Punctul de plecare al vieții comune (in partasie) este oficierea zilnică a Sfintei Liturghii. Scopul, este adorarea lui Dumnezeu și oferirea întregii vieți in Hristos. Acesta este modul în care viața poate fi comuna, credința și dragostea universale, moartea învinsa.

Când duhul liturgic al obstii – care este spiritul liturgic al Ortodoxiei – devine înrădăcinat în Biserica Ortodoxă, aceasta este puternic pastrata și neafectata de tendința secularismului. În fapt, secularismul este o încercare de a organiza viața în afara Liturghiei și a Bisericii.

Creștinii ortodocși nu pot fi ortodocsi, decat daca trăiesc liturgic. Sfanta Liturghie și cultul divin nu reprezinta doar “ocazii” sau o parte din programul lor, ci pe ele este altoita viata lor, din ele isi trag viata și prin ele se transforma – centrul, baza, începutul și sfârșitul. Doar acesti oameni, care se ofera in Sfanta Liturghie, “pe ei insisi, din ei insisi”, devin cu adevărat ei înșiși, adica acea “imagine” a lui Dumnezeu.

Traducere si interpretare dupa un cuvant (publicat in 1979) al Arhimandritului Gheorghe Kapsanis, starețul Mănăstirii Grigoriu, din Muntele Athos: pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, de KSLCatalin