Intoarcerea Acasa – de Pr. Daniel Ivan

Trecuse destula vreme…multe rasarituri si apusuri de soare, de cand Casa primitoare si calda a Parintelui era mai pustie ca niciodata. Batranul Tata, nu-si reprosa faptul ca impartise averea sau ca se lasase induplecat de fiul cel mic si ii lasase libertatea de a pleca in lume. Alta grija il macina acum, dupa atata amar de vreme.

Ce mai facea acesta?

Pe unde umbla?

Era sanatos si bine?

Oare se prapadise, prin cine stie ce strainatati?

Singura dorinta a Tatalui, era sa isi vada fiul intorcandu-se iar Acasa. Dorea sa ii vada iar chipul si sa il imbratiseze cu dragoste Parinteasca. Sa nu-l certe pentru nebunia de moment, sau pentru averea risipita. Voia sa-i deschida larga Portile Casei si sa ii spuna ca este Iertat!

Si, iata ca rabdarea si rugaciunile, i-au fost in cele din urma ascultate.

Era spre apus, cand undeva in zare, Tatal vazu silueta fiului. Nu ii venea sa creada ca se intampla aievea. Ochii i se umplura de lacrimi cand, dupa putin timp, chiar si cu privirea-i slabita de vreme, ii deslusi chipul.

Era el!

Parea atat de schimbat! Si… ce haine avea pe el. Toate rupte, toate ponosite, iar el parea chiar putin aplecat de spate. Parea un strain. Nu mai aducea cu fiul lui, dar era El!

Tatal alearga intr-un suflet, cu bratele deschise, sa-si imbratiseze copilul, dar acesta, cand isi vazu Tatal venind spre el, nici macar nu indrazni sa isi imbratiseze Parintele. Izbucnind in lacrimi de cainta, isi ceru iertare, suspinand:

– Tata, iarta-ma! Iarta-ma, caci am gresit inaintea Cerului si inaintea Ta! Iarta-ma, pentru toate cate Ti-am pricinuit! Iarta-ma, pentru toata durerea si pentru toata rusinea ce Ti-au albit tamplele! Iarta-ma, Tata, ca am gresit, si te rog sa ma primesti in Casa Ta, nu ca pe un fiu, caci nu mai merit acest lucru, ci ca pe o sluga. Nu mai vreu sa plec de langa Tine! Vreau sa ma bucur, asemeni slugilor, de prezenta si ocrotirea Ta.

Tatal il ridica de la pamant si, imbratisandu-l duios, ii saruta obrajii.

Doamne, ce bucurie!

Cata fericire era, acum, in inima Parintelui, care nu mai nadajduia sa-si mai vada fiul. De acum, nimic nu mai conta. Fiul cel ratacit isi venise in simtiri si, iata-l, in bratele Lui.

– Fiule, bucurie s-a facut in Cer si in inima mea, prin intoarcerea ta! Toate cate ai facut pana acum, sa le lasam in spate, caci cainta ta sincera, lacrimile tale si tot suspinul tau, pe toate cele rele le-a spalat. Sa intram in Casa, din care singur ai plecat si nu ai fost alungat. Sa intram in Casa Ta si a tuturor celor care vor sa fie cu mine!

Si, bucurie mare s-a facut acelei Case!

Vitelul cel ingrasat a fost junghiat. Cu straie noi si curate, a fost imbracat fiul; haine ale bucuriei, de acum. Toata lumea era fericita de fericirea Tatalui si, chiar si fratele cel mare al feciorului ratacit, chit ca a cartit inaintea Parintelui sau, pentru toata aceasta primire fastuoasa, a fost dojenit cu dragoste si chemat si el la bucuria revenirii celui care, mort a fost si a inviat, pierdut a fost si s-a aflat.

Chiar daca stiti povestea de mai sus, din Scriptura, am incercat sa o imbrac in alta haina, tocmai pentru a intelege cu totii, un lucru de o insemnatate capitala pentru noi.

Toti suntem rataciti! TOTI!

Toti suntem plecati de la Casa Tatalui Ceresc!

Sa nu uitati ca, dupa toti, Tatal priveste in zare. Pe toti ne astepta, ingrijorat. El nu vrea sa ratacim drumul. Ne vrea in Casa Lui.

Asa ca, acum si aici, este momentul sa ne caim si sa ne venim in simtiri! Sa ne intoarcem, de pe calea cea larga a pierzaniei, si sa revenim pe drumul cel stramt, dar virtuos, al impacarii cu noi insine; spre Acasa.

Asa cum suntem! Murdari de pacate, cu straiul Botezului sfasiat pe noi, imbatraniti si garbovi sufleteste, de rautati si patimi, sa pasim spre Tatal.

Sa ne intoarcem Acasa!