“În Duh şi în Adevăr” – un articol despre credinta si problemele de astazi (de Bogdan Munteanu)

Lumea din jurul nostru se secularizează într-un ritm accelerat. Creştinismul de asemenea, iar nici Biserica Ortodoxă nu face excepţie. În loc să conştientizeze imensele resurse spirituale pe care le au la dispoziţie şi să purceadă la o căutare a autenticităţii, ortodocşii noştri îşi dispută întâietatea pe mai multe linii, care de fapt nu sunt altceva decât linii ideologice. Ambele străbătute de duhul lumesc, al secularizării. E vorba aici de ecumenismul instituţional şi de “tradiţionalismul” literei, al dogmelor şi al canoanelor. Două extreme subţiri între care se situează milioane de simpli credincioşi. Sunt două ideologii care se bat cap în cap: “ortodoxismul” şi “ecumenismul”. Două ideologii lipsite de duh, care se combat reciproc cu cerbicie. Peste tot răsună numai sloganuri, dar nici o vorbă izvorâtă din propria experienţă şi trăire, puţină, multă, atâta câtă este. Vorbe meşteşugite, formulări abile, sau cuvinte bolovănoase, ameninţătoare – nici unele nu conving cu adevărat, pentru că le lipseşte autoritatea. Iar aceasta poate veni numai dintr-o experienţă duhovnicească autentică.

Cei care nu o au, încearcă să se ascundă în spatele autorităţii altora, încercând să-i înregimenteze propriei ideologii. Cum riscă să devină de pildă Pr. Iustin Pârvu, sau “sfinţii închisorilor”. Aceştia ar trebui să fie nişte repere pentru a ne învăţa virtutea smereniei, a dobândirii harului, a trăirii în duh şi nu pentru a legitima marotele unora sau ale altora. Ceea ce, după cum dovedeşte următoarea întâmplare, nici “nu ţine” întotdeauna. Nişte tineri veniţi la Părintele Iustin să-i ia un interviu, au încercat să-i smulgă o declaraţie de “condamnare” a ecumenismului. Părintele a intuit imediat că aceştia nu caută folos duhovnicesc, ci au alte scopuri, şi nu a căzut în cursa întinsă de aceşti “vânători de declaraţii”. Le-a spus chiar că, într-un fel, este pentru … “ecumenism”. Fireşte că a explicat: să fie ca pe vremea tinereţii sale, când fiecare era în credinţa lui, era respect reciproc, încredere şi armonie între feluritele confesiuni. Cu alte cuvinte, nu amestecăm cele ce nu se pot amesteca, dar nu ideologizăm diferenţele, ci rămânem la planul bunului simţ şi al dragostei creştineşti.

Ei bine, o istorisire ca aceasta, auzită de la un ucenic foarte apropiat al Părintelui Iustin, spune mult mai multe decât o sută de imprecaţii “antiecumeniste”. Ea ne spune ceva despre trăirea în Duh şi în Adevăr, care ar trebui să fie principalul ţel al oricărei vieţi creştine. Când vine vorba de apărarea temeliilor credinţei ortodoxe, părintele Iustin devine vifor – aşa cum a arătat-o dintotdeauna, inclusiv recent. Dar n-ar strica dacă unii şi-ar da osteneala să cunoască şi alte faţete sufleteşti ale părintelui, aşa cum arată întâmplarea de mai sus. Căci altfel, cuvintele sale, mânuite de o grupare sau alta, riscă să devină “muniţie ideologică”, cu toate că părintele Iustin este şi rămâne în primul rând un mare trăitor, plin de blândeţe şi de dragoste, dincolo de orice ideologie. Citiţi cartea lui Ioan Ianolide, “Întoarcerea la Hristos” şi veţi găsi din plin descrirea unor experienţe lăuntrice similare, care prin suferinţă şi rugăciune au dus la dobândirea curăţiei sufleteşti şi a luminii harului. Nu veţi găsi atacuri la adresa altor credinţe, prigonite şi ele la rândul lor de Antihristul comunist.

Dacă vă întrebaţi unde este “ecumenismul”, deschideţi atunci “Jurnalul Fericirii” al lui Nicolae Steinhardt. Iată descrierea scenei botezului său, un eveniment de o profunzime extraordinară, care i-a marcat întreaga existenţă:

“Cei trei preoţi se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără şovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugarul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez şi ca un omagiu pentru credinţa lor şi ca o dovadă că înţelegem cu toţii a da viaţă ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenicităţii şi să făgăduiesc a lupta dacă-mi va fi dat să ies din închisoare pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima”. (N.Steinhardt)

O afirmaţie care pe mulţi i-ar putea şoca, pe unii i-ar scandaliza, alţii s-ar apleca să răsfoiască Pidalionul să vadă sub incidenţa cărui canon ar cădea o asemenea mărturie, în vreme ce alţii ar încerca să transforme acest citat în slogan propagandistic. De fapt, mai simplu şi mai rodnic ar fi să-l privim ca pe o experienţă a lui Dumnezeu, în Duh şi în Adevăr.

Să ne amintim de unde vin aceste cuvinte: de la întâlnirea lui Iisus cu femeia samarineancă, descrisă în evanghelia lui Ioan. Samarinenii erau “ereticii” acelor vremuri. Canoanele şi legile timpului interziceau cu stricteţe orice fel de contact al evreilor cu aceştia, care au lepădat sau au “murdărit” credinţa comună moştenită de la Moise şi Iacob. Şi totuşi, în multe cazuri, acest neam se comportă mult mai “creştineşte” decât experţii în păstrarea Legii din rândurile “poporului ales”. De omul jefuit şi bătut de tâlhari, nu preotul nici levitul, ci tocmai … samarineanul a fost cel care s-a milostivit şi l-a ajutat. Din cei zece leproşi vindecaţi, numai unul singur, cel samarinean, s-a întors să-I mulţumească şi să-I dea slavă lui Dumnezeu.

Iată că şi Mântuitorul trece peste barierele formale ale canoanelor vremii sale şi intră în discuţie cu femeia samarineancă lângă fântâna lui Iacob. Ei i se revelează direct, fără ascunzişuri, ca fiind cu adevărat Mesia, purtătorul apei celei vii. “Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan, 4:14).

E adevărat, Mesia a venit din rândurile poporului ales, cel care a păstrat Legea cu sfinţenie şi cu habotnicie. Dar dincolo de litera ei, găsim altceva: “Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevar, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.” (Ioan 4:22,23)

Această parabolă s-ar putea aplica ca o mănuşă şi ortodoxiei zilelor noastre. Avem o tradiţie bogată, dar pe care de cele mai multe ori n-o cunoaştem şi nu o valorificăm, închipuindu-ne că a o păstra înseamnă a rămâne în litera ei, sub formă de “copy& paste”. Iată că Mântuitorul ne arată că numai atât nu ajunge, ba uneori trebuie chiar să trecem peste aspectele legaliste, dacă o facem în Duh şi în Adevăr. Evocarea unei simple litere, a unei tradiţii devenită anchilozată prin nevrednicia noastră, nu are nicio autoritate pentru cel care are o altă credinţă. Ca ortodocşi, nu vom converti pe nimeni cu “dogmatica” sub braţ, aşa cum Iisus nu a venit cu tablele legii, ci cu apa cea vie. Oare câţi dintre “ceilalţi” nu sunt de fapt însetaţi după apa aceasta vie? Iar unii ca aceştia, asemeni femeii samarinence, ar recunoaşte imediat ţelul căutărilor lor în Duhul şi în Adevărul care li se revelează înainte, prin cei care le sunt purtători. Aşa cum a fost Hristos însuşi şi apoi cei care L-au urmat cu adevărat.

În veacul trecut nu era vreme de formalisme, mai ales în faţa ameninţării comuniste. Duhul era viu şi adevărul era în sufletele tuturor celor care-L mărturiseau pe Hristos în faţa puternicilor lumii. Mucenici ortodocşi au ajuns să-şi dea viaţa pentru Cruce în ţări catolice, misticii ortodocşi din închisori au ajuns la nivelul trăirii părinţilor din veacul de aur al Bisericii nedespărţite. Preoţii catolici sau greco-catolici au avut la rândul lor vocaţia martirică şi mărturisitoare, refuzând cu orice chip lepădarea de Hristos şi compromisul înşelător şi satanic al comuniştilor, care le-au oferit alternativa trecerii la “ortodoxie”. Adică la “dreapta credinţă”, nu? Ei bine, aceşti greco-catolici au rămas cu adevărat cu Hristos, prin refuzul lor de a trece de partea satanei ce purta mască ortodoxă. Au rămas acolo, în închisoare, alături de sfinţii ortodocşilor, închinându-se împreună lui Hristos în Duh şi în Adevăr, dincolo de barierele confesionale. Iată aşadar adevărata explicaţie a botezului lui Nicolae Steinhardt.

Nu putem şti dacă nu cumva astfel de întâmplări din închisorile comuniste nu prefigurează alte evenimente care vor afecta nu peste mult timp întreaga lume. În vremuri de urgie, nu mai contează subtilităţile dogmatice. Ceea ce contează este doar forţa spirituală pe care poţi s-o arunci în balanţă. Iar mulţi ortodocşi, din păcate, în loc să realizeze faptul că orice creştin, oricine îl mărturiseşte pe Hristos şi Biserica Sa, ar trebui să fie de aceeaşi parte a baricadei, ajung să se certe între ei sau cu cei de alte credinţe. Acesta e cu adevărat planul lui Antihrist: să stârnească zâzanie şi conflicte interconfesionale, să formeze falii chiar în sânul Bisericii Ortodoxe, între aşa-zişii “traditionalişti” şi “modernişti”. Să facă orice, numai să zădărnicească apariţia unei atmosfere de Duh şi Adevăr. Să reducă credinţa în Dumnezeu la enclave tot mai mici, care se mai şi răfuiesc între ele.

Încă nu am ajuns acolo, iar mărturisitori vii ai celor petrecute în veacul trecut -asemeni părintelui Iustin Pârvu- sunt tot mai puţini şi nu peste multă vreme se vor muta şi aceştia la Dumnezeu, lăsându-ne singuri. Ceea ce ne paşte acum, la fel cum s-a mai întâmplat în alte epoci istorice, este tocmai o perioadă de dispute între cele două tendinţe din Biserică, în fond ambele lipsite de autenticitatea reperelor de care am mai amintit înainte.

Când se întâmpla aşa ceva în perioada Vechiului Testament, Dumnezeu îşi trimitea profeţii Săi pentru a zdruncina încremenirea poporului ales în clişee şi forme goale. La fel s-a întâmplat în perioada de aur a creştinătăţii (încă) nedespărţite, exact cu un mileniu în urmă. Într-un Bizanţ osificat în formalisme şi-a făcut apariţia un puternic suflu al trăirii autentice, în Duh şi în Adevăr, în persoana Sf. Simeon Noul Teolog. Vremurile erau tulburi iar cuvintele pline de har şi de foc ale sfântului au şocat şi au scandalizat pe mulţi. Partida “tradiţionaliştilor” şi a “formaliştilor” nu a fost defel încântată de cel care-i zdruncina suficienţa şi certitudinile. L-au supus pe Simeon unor “sancţiuni administrative”, dar până la urmă conştiinţa Bisericii a triumfat şi l-a aşezat la locul de cinste cuvenit.

Iată o mostră de polemică la adresa unor teologi ai vremii sale, ale căror principale păcate erau -ca şi în ziua de azi- slava deşartă şi părerea de sine. Aceasta indiferent din “partidele” din care fac parte:

“…câţi rostesc pe de rost şi cercetează cu curiozitate cele grăite odinioară şi aşternute în scris împotriva ereticilor de către dumnezeieştii teologi din vechime, nu ca să rodească de aici un folos duhovnicesc, ci ca să fie admiraţi de către cei ce îi ascultă la banchete şi reuniuni şi să li se atribuie renumele de “teologi”. Lucru care mă întristează şi mă nelinişteşte încă şi mai mult atunci când mă gândesc la caracterul înfricoşător al întreprinderii lor şi la judecata care îi aşteaptă pe îndrăzneţii aceştia.” (Sf. Simeon Noul Teolog)

Sfântul Simeon purcede cu hotărâre împotriva unor discursuri teologice care nu aduc nimic sau unor sentinţe date de cei neaveniţi, care nu izvorăsc dintr-o trăire autentică. În lipsa acesteia, totul nu e decât vorbă goală, lipsită de orice autoritate – indiferent la câte citate patristice s-ar face referire. Cei care nu au experienţa trăirii în Duh şi Adevăr ar trebui să se ocupe mai întâi de desăvârşirea lor personală şi apoi să discute chestiuni teologice de mare subtilitate, cum ar fi aceea dacă sfinţii se vor cunoaşte (şi în ce fel) unii pe alţii în împărăţia cerurilor, sau nu. Răspunsul la întrebare nu este la îndemâna oricui, ci doar a celor a căror experienţă duhovnicească le permite aflarea nemijlocită a adevărului. Ceilalţi ar fi bine să lase asemenea preocupări. La fel şi în zilele noastre. Mulţi creştini îşi pun probleme legate mai degrabă de curiozităţi gratuite decât de propria desăvârşire (cum ar fi explicaţiile ortodox-ultimative asupra creaţiei lumii, a stării sufletului după moarte, asupra fenomenelor “paranormale”, OZN, etc. ) Sunt lucruri la care de fapt nu se pot da răspunsuri complete şi ultimative. Revelaţia nu ne spune aici decât atât cât e nevoie pentru mântuirea noastră, lăsând pe mai departe vălul tainei acoperind aceste lucruri. Căutarea unei explicaţii exhaustive, fie şi “ortodoxe” nu indică altceva decât aceeaşi boală pozitivistă, care tinde să destrame orice mister al existenţei. Alţii văd peste tot închipuite “pericole” şi se erijează tocmai ei, în lipsa oricărei pregătiri spirituale suficiente, în vajnici apărători ai credinţei. Aceştia confundă însă planurile: credinţa se apără în primul rând prin trăire. Iar atunci când aceasta e cu adevărat ameninţată, fie de pericole exterioare, fie de indolenţă şi osificare, Dumnezeu trimite oamenilor sfinţii de care au nevoie ca să-i călăuzească în Duh şi în Adevăr. Cândva au fost părinţii pustiei, altădată marii teologi şi luptători împotriva ereziilor – Sf. Grigorie Teologul sau Sf. Vasile cel Mare. Sau sfinţi mărturisitori, sau trăitori în pustia temniţei, cum a fost în cadrul prigoanei comuniste. Sfântul Simeon a fost iarăşi “omul potrivit la locul potrivit”. A fost un trăitor ardent, dar un “mistic urban”, trăind în mijlocul cetăţii şi a frământărilor ei. Erau vremuri oarecum asemănătoare celor de azi, în care nevoia de autenticitate era mai acută decât oricând.

Iată de ce o reîntoarcere la izvoarele patristice, la o însuşire a îndemnurilor la trăire ale unuia ca Sf. Simeon, e mai actuală astăzi ca oricând. Cei care ar ridica aici întrebări ar face mai bine să meargă întâi să citească. Iar dacă au sufletul curat şi deschis, se vor molipsi cu siguranţă de elanul mistic şi energia duhovnicească a sfântului, care de multe ori îi punea în dificultate pe contemporanii săi versaţi în ale teologiei “legaliste”.

Aducem aici doar câteva mici mostre de discurs. S-a tot vorbit de “autenticitate”, de “trăire”. Nu e oare o trufie să afirmi despre tine aşa ceva, că simţi în tine lucrarea harului? La care Sfântul Simeon răspunde scurt: “numai morţii nu simt nimic!” Orice credincios poate, în special prin sfânta împărtăşanie, simţi în sufletul său lucrarea duhovnicească a harului necreat al lui Dumnezeu. “Dacă nu simţim în noi mai mult decât hrana simţită, şi nici nu primim în chip conştient altă viaţă, atunci ne împărtăşim cu o simplă pâine, nu cu Dumnezeu. Nu se poate spune că lucrarea harului după împărtăşanie are loc în suflet în chip neştiut şi nesimţit.” Dacă nu recunoaştem în noi unirea cu Dumnezeu, prin harul necreat, suntem neînsufleţiţi şi neroditori, asemeni unor lemne uscate. Mai departe, la întrebarea “cine îl poate vedea pe Dumnezeu”, Sfântul Simeon ne aduce aminte, simplu, de cuvintele Evangheliei: “cei curaţi cu inima!”. O inimă curată înseamnă deja o trăire a lui Dumnezeu! (Greu de găsit aşa ceva în patimile înfruntărilor ideologice ale zilelor noastre …) Şi încă o pildă: mulţi se consideră, cu falsă smerenie, drept prea păcătoşi pentru a fi vrednici de o trăire a lui Dumnezeu. E o mare greşeală să spui, de pildă, că noi nu ne vom putea ridica niciodată la înălţimea trăirii spirituale a sfinţilor din vechime. Pe aceştia, Sfântul Simeon îi asemuieşte de-a dreptul cu … ereticii! “Vorbesc despre aceia, şi-i numesc “eretici” pe cei care zic că nu există cineva în timpurile noastre şi în mijlocul nostru care să poată păzi poruncile evanghelice şi să devină asemenea Sfinţilor Părinţi”. O asemenea atitudine sceptică privind propria persoană duce la tăierea oricărui elan duhovnicesc înspre desăvârşire. Dimpotrivă, Sfântul Simeon insuflă acest elan -care zace poate în fiecare dintre noi- cu noi puteri, spunând că însuşi Sfântul Pavel se ruga lui Dumnezeu să-i mântuiască pe toţi păcătoşii, dintre care cel dintâi este el! Dacă Pavel este cel dintâi dintre păcătoşii mântuiţi, spune Sfântul Simeon, atunci fii tu al doilea, al treilea, al zecelea, unul dintre zecile de mii de păcătoşi mântuiţi. Căci în împărăţia cerurilor ordinea nu contează, nu există concurenţă privind locurile mai de frunte. Între sfinţi nu poate exista invidie. Mai mult, dacă vrem să-l cinstim cu adevărat pe Sfântul Apostol Pavel, atunci să nu o facem doar din vârful buzelor, ci imitându-l: “Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos” (I. Cor, 11:1). Iată încă o chemare directă la trăire, la căutarea Duhului cu puterea credinţei. “Fiindcă multe sunt piedicile care stau în calea smereniei, dar în calea credinţei nu se poate găsi nici un obstacol”, spune Sfântul, amintind psalmii: “Crezut-am numai, şi m-a primit Domnul” şi ” Eu însă nici n-am postit, nici n-am privegheat, nici nu m-am culcat pe pământ, ci m-am smerit şi m-a mântuit degrabă Domnul”.

Cuvintele de mai sus nu sunt nicidecum o alunecare înspre “protestantism”, ci un impuls, un “şoc iniţial” pentru trezirea în noi a râvnei lucrătoare, ori de câte ori tindem să disperăm în faţa nevredniciilor noastre. Totuşi, există nişte limite, asupra cărora ni-se atrage atenţia. Trăirea nu poate fi haotică şi individualistă. Experienţa Duhului Sfânt e una înaltă şi greu de dobândit, fiind imposibilă fără o îndrumare spirituală în cadrul Tradiţiei. Harul necreat lucrează doar în Biserica Ortodoxă şi nu în celelalte, care nici nu îl recunosc. Orice experienţe harismatice în afara Tradiţiei nu pot fi echivalate cu dobândirea sau cu o lucrare a harului Duhului Sfânt.

Majoritatea creştinilor zilelor noastre nu sunt însă în măsură să vorbească nemijlocit despre lucruri care îi depăşesc. Inclusiv autorul acestor rânduri. Aşa că cea mai înţeleaptă atitudine şi conduită, în lipsa “înaltei trăiri”, este cea a căutării Duhului şi Adevărului atât cât ne este dat să le găsim şi să le ducem. Să lăsăm polemicile dogmatice deoparte, rămânând la planul bunului simţ şi al iubirii de aproape, chiar al îndrăznelii duhovniceşti – dar nu la suficienţă sau închistare. Deşi multe din spusele Sf. Simeon par a fi paradoxuri care se bat cap în cap, toate se leagă, dacă rămânem în Duh şi în Adevăr. Dacă nu avem decât o înţelegere livrescă sau inerţială a profunzimilor dogmatice, să acţionăm în măsura în care simţim că Duhul lucrează în sufletul nostru. În fond, în Biserica noastră Ortodoxă nu ar trebui să existe partide şi rivalităţi. Toţi ar trebui să fim una, în acelaşi Duh şi în acelaşi Adevăr, renunţând la încercarea de a impune “ideologia” noastră în faţa “ideologiei” celorlalţi. Căci nici una dintre ideologii nu poate fi de la Hristos.

(IDOLI DE PIATRA / Lacasuri Ortodoxe)

Să ne ajute Dumnezeu, deschizându-ne tuturor ochii sufleteşti, pentru a pricepe mai bine pe ce lume trăim şi cum să acţionăm în ea în Duh şi în Adevăr!

Bogdan Munteanu / iunie 2008


© Copyright 2004-2009 JFG Networks – Tous droits réservés Lacasuri Ortodoxe – 2009


Lăcașuri Ortodoxe
Din decembrie 2006, Ortodoxie, Tradiție și Meșteșug: informări, articole, dezbateri, traduceri, transmisiuni live. Organizație non-profit care inițiază proiecte în sprijinul credincioșilor.
Puteți citi paginile rețelei web Lăcașuri Ortodoxe în sistem gratuit privat, accesul fiind destinat EXCLUSIV abonaților prin email.