Sfântul Pasarie

Sfinții asceți din PalestinaSfântul Pasarie, cinstit pe 11 august, a urmat calea ascetismului, în prima jumătate a secolului al V-lea. A întemeiat o mânăstire în Ierusalim. El a fost Episcop Vicar (Chorepiskopos) de Palestina, iar sinaxarele amintesc că purta discuții despre credință cu Sfântul Eftimie cel Mare (20 ianuarie).

În alte surse vechi, Sfântul Pasarie apare, de asemenea, amintit ca fiind o figură importantă în istoria timpurie a monahismului palestinian. În "Pomenirea Morții lui Teodosie și Romano" a lui Ioan Rufus1, citim că el a fost ucenic al Sfântului Romano, care a întemeiat o mânăstire la 25 Km sud de Ierusalim, în care viețuiau 600 de călugări.

La fel, Chiril din Scythopolis, în "Viața lui Eftimie", îl numește "Sfântul Pasarie, mai apoi Episcop de țară și Arhimandrit al călugărilor". Un Episcop de țară (rural), sau "chorepiscopos", era numit să-l ajute pe Episcopul unei eparhii mari sau proeminente în îndatoririle sale, în timp ce Arhimandritul era supraveghetor al unei mânăstiri mari sau al unui grup de mânăstiri. Prin urmare, se pare că Sfântul Pasarie moștenise darurile duhovnicești și sfințenia Părintelui său duhovnicesc Romano și devenise el însuși lider al monahismului palestinian timpuriu.

Mai mult, în "Viața lui Petru Iberianul" de Ioan Rufus, descoperim următoarele, despre Sfântul Pasarie:

"Binecuvântatul Pasarie, acel mare iubitor de săraci și iubitor al străinilor, pe lângă celelalte virtuți ale evlaviei și fapte drepte ale sale, a construit o casă pentru săraci în afara porților de Est ale orașului [Ierusalimului], pentru odihna și mângâierea celor ale căror trupuri erau nenorocite de slăbiciune.

De asemenea, el a ridicat în interiorul zidurilor Sfântului Sion o mânăstire mare și frumoasă, pentru slujire și pentru cântarea celor care Îl laudă continuu, fără încetare, pe Domnul. Când Petru a văzut acest lucru, a dorit să devină următor al acestei fapte bune. El s-a hotărât, cu ajutorul Domnului, să construiască o casă și să așeze acolo un număr de călugări sfinți pentru a-L lăuda pe Domnul".

Sfântul Pasarie a lăsat o moștenire durabilă monahismului palestinian, servind drept model nu numai lui Petru Ibericul, ci și altora mulți, precedându-i pe mulți dintre marii părinți monahi ai Palestinei, precum Eftimie și Sava, care au petrecut un an în Mânăstirea Sfântului Pasarie, sub succesorul său. Succesorii săi imediați au fost Elpidie și Gherontie, care au împărțit funcția de stareț al călugărilor palestinieni. În mânăstirea sa era și un călugăr, pe nume Anastasie, care era păstrătorul Sfintelor Vase ale Marii Biserici a Învierii Domnului, din Ierusalim.

Citim, de asemenea, în "Cronica lui Teofan Mărturisitorul" de la începutul secolului al IX-lea, următoarele::

"În acest an [5920 sau 421 după Hristos], la îndemnul binecuvântatei Pulcheria2, evlaviosul Teodosie [al II-lea] a trimis mulți bani Episcopului Ierusalimului [Iuvenalie], pentru a fi împărțiți celor nevoiași, și o cruce de aur împodobită cu pietre [scumpe], pentru a fi ridicată pe Locul Căpățânii.

Sfânta PulcheriaLa schimb, Arhiepiscopul i-a trimis relicva mâinii drepte a Întâiului Mucenic Ștefan, prin Sfântul Pasarie. Când a ajuns la Calcedon, în acea noapte, fericita Pulcheria l-a văzut pe Sfântul Ștefan într-un vis spunându-i: 'Iată, rugăciunea ta a fost ascultată, cererea ta a fost împlinită, și am venit în Calcedon’. Luându-și fratele cu ea, s-au ridicat și au mers să întâmpine Sfintele Moaște. Le-au primit la palat și au construit o casă slăvită în cinstea Sfântului Întâi Mucenic, în care au așezat sfânta relicvă".

Sfântul Pasarie s-a mutat cu pace la Domnul, "pe 25 al celui de-al doilea Teshrin", adică în noiembrie, în anul 428. Deși ziua sa de sărbătorire specială a fost inițial 25 noiembrie, împreună cu Sfântul Romano, care se mutase la Domnul cu câțiva ani înainte de Sfântul Pasarie, el este acum sărbătorit aparte pe 11 august.

Spre slava lui Dumnezeu - o cercetare, traducere și adaptare Lăcașuri Ortodoxe, realizată în septembrie 2023.1Ioan Rufus, Ioan de Beth Rufina (numit și direct "Rufina"), sau Ioan de Maiuma, s-a născut în anul 450 după Hristos, fiind un preot anti-calcedonian din Antiohia, ucenic al lui Petru Ibericul și istoric bisericesc care a și slujit, cel mai probabil, ca Episcop de Maiuma. El a scris "Pleroforia" - această lucrare, din cauza polemicii sale virulente împotriva Sinodului din Calcedon, nu a supraviețuit în greacă, dar există într-o traducere completă în siriacă păstrată în două manuscrise; este compusă din 89 de capitole, însemnând tot atâtea istorisiri menite să arate, cu minuni și viziuni, că Sinodul din Calcedon era o erezie a nestorianismului - , "Viața lui Petru Iberianul" și "Pomenirea morții lui Teodosie".

Aproape tot ce știm despre Ioan Rufus își are originea în propria sa lucrare, cu câteva detalii din "Viața lui Sever", de Zaharia Scolasticul. Numele lui Ioan derivă din faptul că era călugăr în Mânăstirea Beth Rufina.

Ioan s-a născut în provincia Arabia (vezi Pleroforia, 22) în jurul anului 450 după Hristos și a studiat jurisprudența la Facultatea de Drept exclusivă din Berit (Beirutul de astăzi), unde colegul său, Teodor din Ascalon, l-a adus în contact cu viitorul său îndrumător duhovnicesc, Petru Ibericul. Evgarie, fratele mai mic al lui Rufus, a studiat și el Dreptul la Berit, arătând mult interes pentru valorile religiei și monahismului.

Școala de Drept din Berit - Locația exactă a școlii este incertă, dar poate fi la nord de Piața Nejmeh (foto), lângă Catedrala Ortodoxă Greacă Sfântul Gheorghe.

Catedrala Sfântul GheorgheIoan a devenit călugăr și a plecat în Antiohia, unde a fost hirotonit preot de către Patriarhul anti-calcedonian al cetății, Petru Knafei, în timpul domniei împăratului Vasilisc (ianuarie 475 – august 476). După întoarcerea la putere a împăratului Zenon și expulzarea lui Petru Knafei în 477, Ioan s-a mutat în Palestina, în 479, unde a devenit ucenic al lui Petru Ibericul și s-a alăturat obștii sale monahale așezate între Gaza și Maiuma. Aici a devenit unul dintre învățăceii apropiați ai lui Petru, ceea ce i-a permis să dețină informații direct legate de ultimii doisprezece ani din viața învățătorului său.

Ca originar din provincia Arabia, o regiune pe care o cunoștea în detaliu, așa cum o dovedește secțiunea din Viață, care se ocupă de călătoriile lui Petru Ibericul prin acea provincie, Ioan Rufus ar fi putut fi ghid al lui Petru. La mutarea la Domnul a lui Petru Ibericul în 491, el a transmis conducerea mânăstirii către patru dintre ucenicii săi, cel mai de frunte fiind Teodor din Ascalon, în timp ce Ioan Rufus a devenit preotul bisericii mânăstirii.

Faptul că Ioan Rufus a devenit Episcop de Maiuma - așa cum se menționează în Pleroforia - nu poate fi susținut din alte surse; el ar fi putut fi sfințit ca atare de către anti-calcedonieni după moartea lui Petru Iberianul. După moartea lui Petru, gruparea anti-calcedoniană din Palestina ar fi putut vedea în Ioan Rufus noul său lider duhovnicesc.

2Murind Arcadie împăratul grec, a lăsat pe fiul său cel mic Teodosie fiind de opt ani, și pe cele trei fiice, Pulheria, Arcadia și Marina. Pulheria era cu cinci ani mai mare decât fratele său, foarte înțeleaptă și curată. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a dăruit-o ca pe un dar împărăției grecești, spre ajutor tânărului Teodosie și spre apărarea Ortodoxiei care, în acea vreme, era tulburată de eretici. Aceasta, având o înțelegere care covârșea anii ei, a fost primită la împărăție împreună cu fratele său și a fost rânduita Augustă. Și era atunci de șaisprezece ani când, luând puterea cea împărătească, nu cu cunoștință femeiască, ci cu înțelepciune bărbătească, a început a așeza împărăția grecească; de la înțelepciunea și cunoștința ei toată lumea se minuna, pentru că de la Dumnezeu avea această dăruire pentru curăția vieții sale. Că pentru dragostea lui Dumnezeu și purtând grijă de pacea grecilor n-a vrut să se însoțească cu bărbat, ca să nu fie vreo dezbinare între bărbatul și fratele ei, ci făgăduindu-se pe sine mireasă lui Dumnezeu a vrut ca până la moarte să petreacă în feciorie. Iar spre semnul fecioriei sale celei lui Dumnezeu logodită, în soborniceasca biserică din Constantinopol a făcut un prestol dumnezeiesc din aur și din pietre scumpe, minunat și de mult preț.

Încă îndemna spre paza fecioriei și pe Arcadia și pe Marina, surorile ei, care așijderea au făgăduit lui Dumnezeu ca să-și păzească curăția lor până la sfârșitul vieții. Și viețuiau cu dânsa în post și în rugăciune, supunându-se ele acesteia nu numai ca celei mai mari surori, ci ca și maicii lor, și ca împărătesei; încă ținea loc de maică și fratelui său Teodosie, împăratul, pentru că se îngrijea de dânsul foarte mult, învățându-l pe el frica lui Dumnezeu. Și știind bine limba greacă și latină, singură i-a fost lui învățătoare, nu numai învățându-l pe el carte, ci și la bunele obiceiuri povățuindu-l pe dânsul.

Ci îl învăța pe el toate lucrurile cele bune spre o bună și cuviincioasă ocârmuire. Și cădea sămânța cea bună nu pe pământ rău, că o asculta pe ea în toate și atâta a putut învățătura ei cea bună încât atunci când a ajuns la vârsta de bărbat desăvârșit era mai mult decât alți împărați bun și blând, răbdător și nerăutăcios, înțelept și socotitor, îndurător și milostiv, pentru că, pe lângă învățătura, și rugăciunea Sfintei Pulheria i-a sporit lui în viață. Această sfântă a zidit o Biserică prea slăvită în numele Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu și a făcut în Vlaherne alte multe biserici și mânăstiri; a dat la săraci nelipsită milostenie și, prin sârguință ei, împărăția era în pace și în liniște mare, ferită de dezbinările eretice dinlăuntru.