Sfântul nou Mucenic Nazarie, Mitropolit de Kutaisi-Genati, și cei dimpreună cu dânsul

Mitropolitul Nazarie de Kutaisi-Gaenati s-a născut în anul 1872, în satul Didi Jihaiși din Imereti1. Strămoșii săi au aparținut unui șir lung de clerici, iar viitorul Mitropolit s-a adăpat din învățăturile Bisericii încă din primii ani ai tinereții sale.

Nazarie (cunoscut în lume ca Iosif) și-a primit educația la Școala Teologică Kutaisi. În 1892, a absolvit cu onoruri Seminarul din Tbilisi și a început să slujească în Biserică, mai întâi ca diacon și apoi (din 9 februarie 1893) ca preot. În anul 1904, după o serie de tragedii personale (mai întâi soția sa a murit, apoi și cele două fiice), Nazarie a fost tuns călugăr. La 4 noiembrie 1918, a fost întronizat ca Mitropolit de Kutaisi.

Anii 1922-1923 au marcat o perioadă dificilă în istoria Bisericii Georgiene2. Bolșevicii au distrus 1200 de biserici și mare parte din posesiunile acesteia, au ars multe manuscrise rare și i-au persecutat pe liderii spirituali - în special pe cei naționaliști georgieni.

La 10 februarie 1921, în urma invaziei Armatei Roșii în Georgia, comorile catedralelor Sioni și Svetitshoveli au fost duse la Kutaisi, spre păstrare. Patriarhul Leonid a acordat binecuvântarea sa, ca patru lăzi cu obiecte sfinte să fie îngropate sub pridvorul de la reședința Mitropolitului Nazarie, care se afla pe terenul Catedralei Bagrati.

După ce bolșevicii au ocupat Georgia, au descoperit unde au fost îngropate comorile și l-au arestat pe Mitropolitul Nazarie. L-au acuzat de agitație împotriva Guvernului și ascundere a bunurilor Bisericii. În timpul procedurilor judiciare, Mitropolitul a fost întrebat pentru cine ascunsese comoara, iar el a răspuns:

"Pentru Biserică și poporul Georgian!”.

Curtea l-a condamnat pe Nazarie, la cea mai severă pedeapsă - executarea de către un pluton de execuție - dar sentința a fost ulterior anulată. În cele din urmă, bolșevicii l-au închis pe Ierarh și i-au confiscat bunurile personale.

În aprilie 1924, Mitropolitul Nazarie a beneficiat de amnistie și a fost eliberat, după doi ani de închisoare. S-a întors în eparhia sa, care era supusă multor încercări. Nu i s-a mai permis să revină la propria reședință, ci a fost obligat să locuiască împreună cu fratele său, în timp ce fosta sa casă fusese transformată în depozit.

INVITAȚIE:

Cei Trei Magi veniţi să se închine Împăratului Hristos născut în Peştera din Betleem au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. Maica Domnului a păstrat aceste daruri şi, la Adormirea Sa, le-a lăsat Bisericii din Ierusalim, astăzi fiind păstrate la Mânăstirea Sfântul Pavel, în Muntele Athos.

Pentru prima oară în cei 2023 ani de la Nașterea Domnului, Darurile Magilor vor ajunge în România, la Sfânta Mânăstire Pantocrator din localitatea Drăgănești-Vlașca județul Teleorman, cu prilejul Sărbătorii Nașterii Domnului, credincioșii putând să aducă cinstire în perioada 22 decembrie - 28 decembrie 2023!

La 14 august 1924, o delegație din Satul Simoneti a venit la Mitropolit, pentru a-i cere să sfințească biserica locală. La ora stabilită, Mitropolitul a ajuns la Simoneti, cu alaiul său, și a sfințit Biserica. În acea noapte, un grup de cekiști (agenți de securitate sovietici) au intrat în casa în care se aflau Mitropolitul Nazarie și cei dimpreună cu dânsul, i-au legat și i-au bătut, apoi i-au târât la Consiliul Satului. Fără vreo anchetă, troica (un consiliu extraordinar sovietic format din trei judecători) i-a condamnat la moarte pe Mitropolitul Nazarie și pe alți patru clerici: preotul Gherman Jajanițe, preotul Ieroteu Nicolațe, preotul Simon Cedlițe și arhidiaconul Visarion Cuhianițe. Un laic, Axalmoțameni, a fost, de asemenea, condamnat la moarte. Au fost împușcați în Pădurea Sapicihia.

În anul 1994, cu binecuvântarea Patriarhului Ilia al II-lea, Consiliul Ecleziastic al Bisericii Ortodoxe Georgiene a decis, în unanimitate, să-i canonizeze pe Mitropolitul Nazarie și pe clericii care au fost martirizați împreună cu dânsul, stabilind ca dată de cinstire specială ziua de 14 august. În același timp, Consiliul i-a canonizat pe toți creștinii ortodocși care, pentru credința și independența patriei lor, au devenit victime ale regimului totalitar. Ei au fost proclamați "Noii Martiri ai Bisericii Georgiene”.

Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, o lucrare realizată în noiembrie 2023.1La sfârșitul secolului al XV-lea, ca urmare a împărțirii feudale intensificată după invazia lui Tamerlan, ținutul Imereti a fost separat de Statul Georgian, într-un stat feudal independent: Regatul Imereti (împreună cu Kartli și Kaheti) - cu capitala Kutaisi.

La sfârșitul secolului al XVI-lea, Regatul Imeretian se limita la teritoriul Imereti.

Conform Păcii Iraniano-Turce din 1555, Regatul Imeretian a fost subordonat Turciei otomane și plătea tribut în sclavi, bani și natură. Istoria sa a fost plină de necazuri și marcată de comerțul cu sclavi. Feudele s-au înmulțit, în special în secolul al XVII-lea.

Abia Țarul Solomon I (1752-1784) a reușit să consolideze puterea regală. El a interzis comerțul cu sclavi, a căutat să unească întreaga Georgie de Vest. Războiul îndelungat al lui Solomon I cu turcii a fost marcat de o victorie, în 1757, și de o alianță militară cu Regele Iraclie al II-lea de Kartli, în 1758.

În secolul al XVIII-lea, regii Regatului Imereti au apelat în mod repetat la Rusia pentru ajutor, dar cererile au fost respinse, pentru a se evita complicarea relațiilor cu Turcia. În cele din urmă, în 1769, Ecaterina a II-a l-a trimis pe generalul Totleben în Georgia (mai târziu, cu puțin timp înainte de retragerea trupelor rusești, a fost înlocuit de generalul Suhotin). Totleben a reușit să preia cetățile din Imereti și să ocupe Kutaisi. De asemenea, a asediat orașul și fortăreața Poti. În ciuda duratei scurte a șederii trupelor rusești, aceste succese militare au influențat negocierile de pace ulterioare cu Turcia: conform Tratatului Ruso-Turc Kucuk-Kaynardji din 1774, tributul Regatului Imereti al Turciei a fost anulat, iar cetățile preluate de Totleben nu au mai fost returnate turcilor.

2În primăvara anului 1920, trupele Armatei Roșii ocupau Azerbaidjanul și proclamau puterea sovietică în el. Cu toate acestea, intențiile lor de a avansa în Georgia au fost împiedicate de o serie de factori: răscoala bolșevică din Georgia rapid suprimată de forțele guvernului cu sprijinul Antantei; situația bolșevicilor de pe frontul polonez devenise mai complicată. Pacea cu Georgia era, totodată, necesară bolșevicilor, pentru a stabili relații cu Anglia, rupând astfel izolarea internațională a Rusiei Sovietice. Drept urmare, trupele sovietice au fost retrase de la granițele Georgiei. La 7 mai 1920, la Moscova a fost semnat un tratat de pace cu Republica Democrată Georgiană. Conform termenilor acestuia, Rusia Sovietică recunoștea independența Georgiei și promitea să nu se amestece în treburile sale interne, iar Georgia, în special, legaliza poziția Partidului Comunist. Părțile au făcut schimb de reprezentanți diplomatici.

În toamna anului 1920, ca urmare a războiului armeano-turc, Armenia a fost "sovietizată". Astfel, Georgia era înconjurată. Între timp, Kirov (trimisul sovietic în Georgia) și revoluționarul georgian bolșevic Orjonikițe făceau campanie în sânul conducerii sovietice pentru "sovietizarea" Georgiei. Deci, pe 12 decembrie, într-un mesaj către Lenin și Stalin, Orjonikițe afirmă:

"Situația din Georgia este de așa natură încât îi vom pune capăt fără prea multe dificultăți: se vor desfășura răscoale în regiunile Borceali, Abhazia, Adjara, Dusheti. Încă o dată, vă aduc acest lucru în atenție și vă cer instrucțiuni.

Cu toate acestea, el nu a așteptat instrucțiuni și deja pe 15 decembrie Biroul Caucazian al Partidului Comunist ordona Armatei a 11-a să treacă granița Georgiei. Cu toate acestea, două zile mai târziu, pe 17 decembrie, Plenul Comitetului Central al Partidului confirma "decizia Comitetului Central privind direcția pașnică a politicii în Caucaz", iar operațiunea a fost anulată. Cei doi au apelat din nou la Moscova, cu o propunere de ocupare a Georgiei. La 12 ianuarie 1921, Plenul Comitetului Central respingea din nou propunerea. Lenin se opunea încă operațiunii, îndoindu-se de perspectivele sale.

La 6 februarie, Orjonikițe trimitea o altă telegramă lui Lenin, Stalin și Troțki:

Georgia s-a transformat, până la urmă, în sediu al contrarevoluției mondiale din Orientul Mijlociu. Francezii operează aici, britanicii operează aici, Kazim Bey, reprezentantul guvernului din Angora [Ankara], operează aici. Sunt create bande prădătoare în zona noastră de frontieră, atacând posturile de grăniceri... Consider că este necesar să subliniez încă o dată pericolul de moarte care se profilează în regiunea Baku, și care poate fi prevenit doar prin concentrarea imediată a unor forțe suficiente pentru sovietizarea Georgiei.

Cu toate acestea, Biroul Politic, la sugestia lui Lenin, a decis să continue negocierile de pace cu guvernul Georgiei. Orjonikițe a răspuns, spunând că în noaptea de 12 februarie 1921, comuniștii locali din Borceali și Ahalkalaki din Georgia au pornit o revoltă coordonată de Armata a 11-a. Bolșevicii au ocupat Gori, Dușeti și întregul district Borcealinsky. Văzând acest succes, pe 15 februarie, Lenin a dat ordin de avansare în poziții, iar la 16 februarie 1921, se proclama "Republica Sovietică Georgiană", solicitându-se asistență militară bolșevică rusească. Pe 24 februarie, Guvernul a fost evacuat din Kutaisi.

25 februarie 1921 - Armata Roșie în TbilisiPe 25 februarie, situația din Tbilisi, ținta ultimă a atacurilor bolșevice, devenise critică: Armata Roșie a depășit de mai multe ori rândurile apărătorilor orașului; pe câmpul de luptă inițiativa a trecut la cavalerie, care putea deja să înconjoare cu adevărat unitățile georgiene. În aceste condiții, comanda georgiană a decis să părăsească Tbilisi, pentru a salva armata și a evita victimele civile și pentru a continua ostilitățile. Astfel s-a încheiat apărarea Tbilisi-ului de o săptămână, în 1921. Forțele georgiene au primit ordin de retragere. Armata Georgiană trebuia să câștige un punct de sprijin la Mtskheta, dar după predarea Tbilisi-ului, moralul soldaților a scăzut, iar rezistența organizată a forțelor armate georgiene a încetat.

În paralel, forțele Armatei a 9-a Kuban sub comanda lui V. Cernișev conduceau o ofensivă în Abhazia, cu crearea unei unități proprii locale, pe 17 februarie. Aici, succesul a fost relativ (de exemplu, pe 28 februarie, trupele georgiene, cu sprijinul flotei franceze, au eliminat unitățile sovietice din Gagra, dar a doua zi bolșevicii au reocupat poziția). La 4 martie 1921, era ocupat Suhumi, unde a fost proclamată puterea sovietică. Zugdidi a fost ocupat pe 9 martie, Poti pe 14 martie. Guvernul Georgian și Aarmata, demoralizate de pierderea Tbilisi-ului, au încercat să organizeze apărarea Kutaisi, dar avansul neașteptat al unităților Armatei Roșii din Caucazul de nord, prin Pasul Mamisoni, care era considerat impracticabil, nu le-a mai permis o astfel de oportunitate. La 10 martie, bolșevicii au intrat în Kutaisi-ul abandonat. O parte din forțele georgiene s-a retras în munți și a continuat să lupte, dar principalele unități ale Armatei și Gărzii Populare, precum și Guvernul s-au retras în importantul port Batumi de la Marea Neagră.

De parcă nu era totul destul... la 23 februarie, Kazim Karabekir, care comanda trupele turcești din vestul Armeniei, trimitea și el un ultimatum Georgiei, cerând abandonarea orașelor Ardahan și Artvin. Fiind atacat din ambele părți, Guvernul Georgian a fost nevoit să cedeze, iar turcii au intrat și ei în Georgia, ocupând zonele de frontieră și aflându-se lângă Batumi, care rămăsese în mâinile georgienilor, de care se apropia Divizia A 18-a de Cavalerie a Armatei Roșii. Se prefigura posibilitatea unei ciocniri militare. Sperând să se folosească de această circumstanță, georgienii au ajuns la un acord oral cu Karabekir, pe 7 martie, potrivit căruia trupele turcești puteau intra în oraș, păstrând în același timp controlul asupra administrației civile, pentru autoritățile georgiene. La 8 martie, turcii sub comanda lui Kazim Bey, au ocupat pozițiile defensive din jurul orașului, ceea ce a dus la o criză în relațiile lor cu Rusia Sovietică. Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe, Cicerin, a înmânat o notă de protest reprezentantului turc la Moscova; acesta din urmă a răspuns cu două note, care declarau că Armata Turcă asigura, doar, populația musulmană locală, care era amenințată de operațiunea militară sovietică.

Străduindu-se să înceteze lupta, în condițiile militare dificile din Caucaz (Armenia, Daghestan, rezistența continuă din Georgia), Lenin a declarat necesitatea unui compromis cu georgienii. La 8 martie, a permis crearea unui guvern de coaliție, dar social-democrații au refuzat acest lucru.

Cu toate acestea, când autoritățile turce au anunțat anexarea Batumi pe 16 martie, conducerea georgiană a fost forțată să facă o alegere. Speranța intervenției franceze sau britanice dispăruse deja; mai mult, pe 16 martie, s-a semnat un acord comercial între Marea Britanie și ruși, potrivit căruia britanicii promiteau să se abțină de la orice activitate antisovietică în tot fostul Imperiu Rus. În aceeași zi, la Moscova s-a semnat un tratat de prietenie între Rusia Sovietică și Marea Adunare Națională a Turciei, condusă de Kemal Ataturk. Conform acestui Acord, Ardahan și Artvin treceau la turci, care, la rândul lor, renunțau la pretențiile față de Batumi. Cu toate acestea, turcii nu au părăsit orașul. Liderii georgieni au preferat puterea bolșevicilor, ocupației turcești și, pentru a preveni pierderea finală a Batumi de către Georgia, au mers la negocieri cu bolșevicii.

O parte din teritoriul Republicii Democrate Georgiene a fost, însă, cedată Turciei. Ulterior, în 1945-1953, URSS a prezentat pretenții teritoriale Turciei, cu privire la teritoriile armene și georgiene care i-au fost cedate în 1921, dar apoi a abandonat aceste pretenții.

La 17 martie, Ministrul Georgian al Apărării, Grigol Lordkipanițe și plenipotențiarul sovietic Avel Ienukițe au semnat un armistițiu la Kutaisi, iar la 18 martie, un acord care permitea Armatei Roșii să ocupe Batumi. Armistițiul cu georgienii le-a permis bolșevicilor să acționeze indirect. Consultările sovieto-turce au continuat la Moscova, în timp ce câteva mii de soldați ai Armatei Georgiene și ai Gărzii Populare stăteau la periferia orașului Batumi, gata să lupte pentru oraș. La 18 martie, georgienii sub comanda generalului Giorgi Mazniașvili au început bătălii de stradă cu garnizoana turcă. Între timp, guvernul georgian s-a îmbarcat pe o navă italiană și a părăsit țara, sub escorta navelor de război franceze. Luptele s-au încheiat pe 19 martie, când portul și cea mai mare parte a orașului erau în mâinile georgienilor. În aceeași zi, Mazniașvili a predat Batumi, Comitetului Revoluționar, cavaleria roșie a intrat în el și puterea sovietică s-a stabilit acolo.

Conform Tratatului Kars încheiat între Republicile Sovietice și Turcia la 13 octombrie 1921, Georgia a păstrat Batumi, dar a pierdut o parte din terenurile de la sud de acesta, cu orașul Artvin în favoarea Turciei. Restul teritoriului Georgiei, populat în principal de georgieni musulmani, urma să primească autonomie (Adjara).

În ciuda emigrării Guvernului Georgian și a demobilizării Armatei, grupările de rezistență au rămas în munți și în mai multe zone rurale (de exemplu, în 1922 a avut loc o revoltă în Kaheti și Hevsureti). Invazia Georgiei a dus la dezacorduri semnificative chiar și între bolșevicii înșiși. Noul guvern comunist al Republicii, înființat de aceștia, a oferit inițial condiții neașteptat de blânde foștilor săi adversari rămași în țară. Lenin a fost, de asemenea, un susținător al politicii de reconciliere. În 1922, opoziția societății față de sovietizarea forțată s-a reflectat în faptul că liderii sovietici din Georgia s-au opus politicii de centralizare.

Rezistența opusă regimului bolșevic din Georgia și izbucnirile periodice de luptă partizană s-au dezvoltat în cele din urmă într-o mare revoltă antisovietică, în august 1924. Eșecul revoltei și valul represiunilor la scară largă au demoralizat societatea georgiană, iar partea din aceasta care susținuse cel mai activ independența țării a fost reprimată (sau dusă în exil). După aceea, nu au mai existat încercări majore de a confrunta guvernul sovietic, din partea Georgiei, până la apariția unei noi generații a mișcării antisovietice din anii 1970.