Sfântul Maxim Grecul

Sfântul Maxim Grecul a fost unul dintre cei mai distinşi călugări şi teologi ai secolului al XVI-lea, faimos pentru activităţile sale misionare şi realizările reformatoare din Rusia vremii sale.

S-a născut în Arta, în jurul anului 1470, din părinţi respectaţi şi prosperi, iar numele său lumesc era Mihail Trivolis. La vârstă fragedă, a mers să studieze în Italia, la centrele importante ale Renaşterii, unde a fost învăţat de savanţi greci distinşi.

La finalizarea studiilor sale în Italia, Mihail Trivolis s-a hotărât să îmbrăţişeze viaţa monahală pe Sfântul Munte, alegând ca loc de vieţuire renumita Mânăstire Vatoped. Astfel, spre sfârşitul anului 1505 sau la începutul anului 1506, a fost tuns călugăr, primind numele de Maxim şi s-a dedicat cu râvnă cercetării şi urmării vieţii duhovniceşti. El a rămas în mănăstire timp de zece ani, călugăr obişnuit, dar participând la diverse misiuni pentru mânăstire, în Macedonia şi insule, unde a predicat Cuvântul lui Dumnezeu.

Vestea despre călugărul Maxim s-a răspândit în întreaga lume ortodoxă şi, în special, printre popoarele slave, cu care Mânăstirea Vatoped a avut întotdeauna legături de prietenie. Din acest motiv, atunci când Ţarul rus Vasile Ivanovici avea să trimită o misiune specială către Muntele Athos pentru a solicita, Protosului ca, un călugăr experimentat şi învăţat să petreacă ceva timp în Rusia în vederea efectuării traducerii cărţilor bisericeşti din greacă în rusă - în urma refuzului călugărului Sava din Vatoped, care era înaintat în vârstă, având şi o sănătate precară - Protosul l-a ales pe Maxim Trivolis, un călugăr învăţat şi cu renume.

Maxim a părăsit Sfântul Munte în iunie sau iulie 1516, însoţit de ieromonahul Neofit şi de călugărul Lavrentie, care cunoştea limba rusă. După o călătorie lungă şi obositoare, trecând şi prin Constantinopol pentru a obţine binecuvântarea Patriarhului Ecumenic Teolept, a ajuns, la începutul anului 1518, în Moscova, unde a fost primit cu mari onoruri atât de Ţarul Vasile, cât şi de Mitropolitul Moscovei, Varlaam.

Sfântul Maxim a ajuns în Rusia într-o perioadă în care predomina o crasă ignoranţă în rândul oamenilor, având ca rezultat faptul că superstiţiile, magia şi astrologia erau considerate indisolubil legate de credinţa creştină ortodoxă. În afară de asta, textele Sfintei Scripturi şi ale Părinţilor fuseseră grav compromise de copişti iresponsabili, ceea ce făcea ca lucrarea Bisericii să fie şi mai dificilă.

Prima sarcină preluată de Sfântul Maxim a fost traducerea "Interpretării Psaltirii", datorită importanţei sale pentru călugări şi laici. Întrucât Sfântul Maxim Grecul nu cunoştea încă bine slavona bisericească, Ţarul i-a pus la dispoziţie doi traducători pentru a-l ajuta.

Când traducerea a fost finalizată, atât de mare a fost entuziasmul Mitropolitului şi al Sfântului Sinod, încât au descris cu toţii "Interpretarea Psaltirii", ca pe "o fântână a evlaviei". Această traducere a demonstrat că ruşii aveau multe de câştigat de pe urma acestui călugăr erudit. Astfel, Ţarul, în ciuda dorinţei puternice şi a cererilor fervente ale Sfântului Maxim de a se întoarce pe Sfântul Munte, nu i-a permis să facă acest lucru, ci l-a ţinut cu el, încredinţându-i traducerea altor scrieri patristice. În paralel cu opera sa de traducător, Sfântul Maxim Grecul a întreprins lucrarea de corectare a cărţilor liturgice, în special "Triodul", care era plin de greşeli, din cauza ignoranţei copiştilor şi traducătorilor.

Cu toate acestea, în afară de opera sa literară, Sfântul Maxim arăta o mare râvnă în ceea ce priveşte îmbunătăţirea morală şi iluminarea poporului rus, prin intermediul scrierilor şi predicilor sale trasând cu fermitate esenţa şi conţinutul profund al credinţei ortodoxe, îndepărtând superstiţiile din rândul poporului rus de la acea vreme.

Însă, după cum se întâmplă, faima şi prestigiul pe care Sfântul Maxim le-a câştigat ca urmare a învăţăturii sale, favoarea de care se bucura înaintea Ţarului şi conflictele sale cu superstiţiile prevalente şi ideile păgâneşti ale vremii erau nedorite de anumite cercuri ecleziastice care, mişcate de invidie, au aşteptat oportunitatea de a se răzbuna. Ocazia a venit odată cu ascensiunea pe Tronul Mitropolitan al Moscovei a lui Daniel, stareţul Mânăstirii Volokolamsk. Cu toate acestea, conflictul dintre Daniel şi Sfântul Maxim s-a datorat, în principal, faptului că Sfântul Maxim considera numirea lui Daniel ca Mitropolit al Moscovei fiind necanonică şi ilegală, întrucât fusese făcută fără consimţământul Patriarhului Ecumenic şi, astfel, prejudicia unitatea dintre Bisericile Rusă şi Greacă.

Într-o manieră subversivă şi rău intenţionată, Daniel a reuşit să-l întoarcă pe Ţar împotriva Sfântului Maxim, susţinând că acesta din urmă protesta împotriva divorţului şi celei de-a doua căsătorii a Ţarului şi că, împreună cu anumiţi boieri, ar conspira împotriva lui. Aceasta a dus la arestarea şi închiderea Sfântului Maxim. Acestor acuzaţii ale calomniatorilor, li s-au adăugat şi altele de natură ecleziastică - de exemplu, că ar fi fost un eretic, că pervertise cărţile ecleziastice ruseşti, că i-ar fi insultat pe Sfinţii ruşi. Astfel, Sinodul care s-a întrunit sub preşedinţia lui Daniel în aprilie 1525 l-a condamnat pe Sfântul Maxim la exil şi închisoare pe viaţă în Mânăstirea Volokolamsk, unde a fost supus unor chinuri îngrozitoare. Protestele constante ale Sfântului Maxim împotriva acestei condamnări nedrepte l-au obligat pe Daniel să convoace un al doilea Sinod (1531), care l-a condamnat din nou pe Sfântul Maxim Grecul la închisoare pe viaţă, de data aceasta în Mânăstirea Otroţ din oraşul Tver, şi la excluderea pe tot parcursul vieţii de la Sfânta Împărtăşanie.

Sfântul Maxim a rămas prizonier în această mânăstire vreme de 20 de ani, timp în care a compus o "Mărturisire a Credinţei Ortodoxe" şi două discursuri în apărarea corectării cărţilor de slujbă din Rusia. După moartea lui Vasile, el a solicitat noului Ţar, Ivan Vasilievici, permisiunea de a se întoarce la Muntele Athos, dar noul Ţar, temându-se că suferinţele Sfântului Maxim ar ajunge cunoscute în afara Rusiei, a refuzat să-i satisfacă cererea. Chiar şi atunci când Patriarhul Ecumenic Dionisie şi Patriarhul din Alexandria Ioachim au intervenit pe lângă noul Ţar, pentru a-l lăsa pe Sfântul Maxim liber astfel încât să se poată întoarce pe Muntele Sfânt, Ţarul a rămas neclintit. Tot ce au obţinut, a fost o îmbunătăţire a condiţiilor la care era suspus Sfântul Maxim şi la permisiunea de a se împărtăşi.

Sfântul Maxim a rămas încarcerat în Mânăstirea Otroţ până în 1551, când prietenul său, stareţul din Lavra Sfântului Serghie, Artemie, împreună cu unii boieri de o reputaţie bună au cerut Ţarului eliberarea acestui condamnat nevinovat. Cererea lor a fost acceptată şi Sfântul, slăbit de încercările sale şi de experienţa închisorii, a fost dus la Mânăstirea Sfântului Serghie, unde a vieţuit în sfinţenie pentru restul zilelor sale, câştigând în sfârşit, la bătrâneţe, respectul profund şi stima Ţarului Ivan Vasilievici. El s-a mutat la Domnul pe 21 ianuarie 1556, în cel de-al 86-lea an al vieţii sale pământeşti.

Treizeci şi opt din cei 86 de ani i-a petrecut în greutăţi, închisoare şi privări, nevoindu-se în folosul Bisericii Ruse şi al poporului rus. Chiar şi în singurătatea închisorii, el a folosit oportunitatea, pentru a compune o serie de scrieri şi scrisori, care vizează iluminarea poporului rus. Scrierile şi scrisorile sale tratează o varietate de subiecte: dogmatică, apologetică, hermeneutică, probleme morale şi sociale, bucurându-se de mare popularitate şi de grabnic răspuns în rândul celor din Rusia. Având în vedere realizările sale, a fost descris de savanţii moderni ca "luminătorul şi reformatorul ruşilor". Cu toate acestea, în plus trebuie subliniat faptul că imediat după mutarea sa la Domnul, mulţi l-au descris ca pe un "Sfânt", "martir", "mare învăţător" şi "profet". Cinstea şi reverenţa poporului rus au fost demonstrate oficial, la un secol după mutarea sa la Domnul, când a fost canonizat drept Sfânt al Bisericii Ruse. Această canonizare a fost recunoscută oficial atât de Patriarhia Ecumenică, cât şi de Patriarhia Moscovei, în anul 1988. Ziua sa de cinstire specială este 21 ianuarie.

Extrase din scrierile sale

• Ar trebui să ştii că singura călăuză care te determină să-ţi exersezi sfintele virtuţi este frica dumnezeiască mereu curată, prin care fiecare dintre noi este păzit departe de rău.Întotdeauna îndrumat cu stricteţe de ea, vei naviga direct către refugiu, lăcaşul ceresc. Şi să mai ştii, de asemenea, că luarea în seamă, practicarea poruncilor dumnezeieşti le vei primi prin frica Domnului.

• Trebuie să realizăm că, atâta timp cât suntem în păcat, adică cât greşim împotriva poruncilor dumnezeieşti ale lui Hristos, putem fi oricât de evlavioşi vrem, să citim toate rugăciunile Sfinţilor, diferite imnuri şi Canoane toată ziua, în fiecare zi, nu vom ajunge nicăieri.Odată ce Domnul Însuşi a spus, ca o mustrare şi plângere: "De ce-Mi ziceţi Doamne, Doamne, dar nu faceţi voia Mea?"; cu alte cuvinte: "Atâta timp cât trăieşti încălcând poruncile Mele, nu are rost să îndreptezi către Mine multe şi îndelungi rugăciuni".O singură rugăciune este plăcută Lui: aceasta este rugăciunea practică, ce constă în abandonarea, cu tot sufletul nostru şi pentru totdeauna, a oricărei încălcări a poruncilor Sale sfinte şi a deveni ferm în frica Sa, împlinind fiecare sarcină dreaptă, cu bucurie duhovnicească şi iubire adevărată.

/ spre slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2022 (după un text de George Martzelos)