Sfântul Grigorie al V-lea, Patriarhul Constantinopolului

Sfântul Grigorie al V-lea, Patriarhul ConstantinopoluluiDupă Ieromonahul Macarie, din Simonos Petra:

Născut în anul 1745, în sânul unei familii sărace din Dimiţana, în Peloponez, Sfântul Grigorie a primit educaţia de la unchiul său, care era ieromonah, apoi a mers să vieţuiască împreună cu el, în Smirna. Devenind călugăr într-o mânăstire din Insulele Strofade, şi-a încheiat studiile teologice în Patmos. La întoarcerea în Smirna, Mitropolitul Procopie, care îi arăta o afecţiune de tată, l-a făcut Arhidiacon şi apoi l-a hirotonit preot. Când Procopie a fost ridicat la rang de Patriarh, în 1788, l-a sfinţit pe Grigorie în locul său.

Timp de doisprezece ani, Sfântul Ierarh a guvernat marele şi bogatul oraş Smirna, metropola elenismului din Asia Mică, cu înţelepciune şi sârg apostolic. El a reconstruit mai multe biserici acolo, a întemeiat şcoli şi a organizat un sistem de caritate pentru cei neajutoraţi. În anul 1797, a fost ales Patriarh Ecumenic şi s-a angajat imediat în restaurarea demnităţii patriarhale, prin reconstruirea Palatului din Fanar. De asemenea, a fondat o editură în care a editat cărţi în dialect local, fapt care a contribuit foarte mult la trezirea culturală şi spirituală a poporului grec. Sfântul Ierarh a fost atent la respectarea strictă a canoanelor ecleziastice şi a corectitudinii morale a clerului. 

În acele vremi tulburi, când grecii, care fuseseră ţinuţi sub jugul otoman timp de aproape patru secole, se pregăteau pentru o revoltă generală, Patriarhul, conştient de responsabilităţile sale pastorale, a făcut totul pentru a tempera spiritele războinice, hrănind în secret sentimentul naţional.

După doar un an şi jumătate, a fost denunţat sultanului de către unii episcopi pe care îi mustrase pentru conduita lor şi a fost exilat în Calcedon, iar apoi la Mânăstirea Iveron, pe Sfântul Munte. În timpul acestei şederi forţate în Athos, Sfântul a vizitat toate mânăstirile, a predicat Cuvântul lui Dumnezeu şi le-a fost tuturor un model de viaţă monahală. El a fost cel care dădea, mai apoi, binecuvântarea sa, Sfântului Eftimie (22 martie) să meargă să se dăruiască muceniciei, exprimându-şi, de asemenea, bucuria şi mândria la vestea martiriului Sfântului Agatanghel (19 aprilie), arătând astfel credinţa sa că moartea pentru dragostea lui Hristos era obiectivul suprem şi cununa vieţii creştine.

Rechemat la tronul de Patriarh, în 1806, el a fost primit cu entuziasm de către poporul creştin al Constantinopolului şi şi-a reluat cu curaj munca pastorală şi de ridicare a standardelor morale în rândul clerului. Dar, în 1808, o lovitură de stat îl aducea la putere pe sultanul Mehmed al II-lea. El l-a forţat pe Grigorie să se retragă şi să se mute pe Insula Prinkipos, apoi din nou în Muntele Athos, unde şi-a reluat studiile patristice şi viaţa sa ascetică, menţinându-se informat, între timp, despre situaţia din Biserică şi despre starea oamenilor.

În 1818, el a fost contactat de membrii „Societăţii Prietenilor” (Filiki Eteria), o societate secretă care se pregătea pentru revoluţie, încercând să reunească şi să coordoneze diferite forţe împrăştiate. Grigorie şi-a arătat sprijinul pentru cauza libertăţii, cu entuziasm. Dar, judecând că timpul nu era încă potrivit, a îndemnat la răbdare. În foarte scurt timp după aceea, el a fost reaşezat, pentru a treia oară, pe Tronul Ecumenic şi şi-a reluat activitatea, încurajînd în special înfiinţarea de şcoli în care elevii să poată avea parte de o formare elenă. El a organizat, de asemenea, „Fondul Milei”, care primea ajutoare de la grecii bogaţi, în sprijinul creştinilor nevoiaşi.

Îndată cu începerea unei insurecţii foarte dezorganizate a grecilor, la Dunăre, din 1 februarie 1821, au apărut represalii teribile şi sângeroase în Constantinopol şi în marile centre ale Imperiului Otoman. Turcii i-au masacrat pe toţi bărbaţii de vază care aveau legături cu principatele şi au arestat patru episcopi. Când guvernul a dat ordin ca toate familiile greceşti de vază din Constantinopol să se adune în Fanar, Patriarhul, în speranţa că un masacru va fi evitat, a intervenit în apărarea lor, la Poartă. Nemulţumit cu aceasta, sultanul l-a obligat pe Sfântul Grigorie să semneze excluderea din Biserică a liderului insurecţiei, Alexandru Ipsilanti, şi a tovarăşilor săi.

Pe 31 martie, a fost proclamată o revoltă generală în Peloponez, iar cu trei zile mai târziu, în Lunea din Săptămâna Sfântă, marele reprezentant al comunităţii greceşti la Curtea Sultanului a fost executat împreună cu alţi cetăţeni de vază. Prevăzând care va fi soarta sa şi refuzând sugestia de a fugi, Patriarhul a spus: „Cum aş putea să-mi părăsesc turma? Dacă sunt Patriarh, trebuie să-mi salvez poporul, să nu îl las săbiilor ienicerilor. Moartea mea va fi mai de folos decât viaţa, pentru că prin ea grecii vor lupta cu energia disperării, care duce adesea la biruinţă. Nu, nu voi deveni subiect de râs în lume fugind, astfel încât să mă poată arăta cu degetul spunând: 'Uite Patriarhul ucigaş!'".

În ziua de Paşte, 10 aprilie, Sfântul Grigorie a oficiat cu calm Sfânta Liturghie a Învierii şi cu mare solemnitate, întreruptă doar de lacrimile sale. La sfârşitul slujbei, vestea revoluţiei din Peloponez a fost confirmată. El a răspuns, apoi: „Facă-se, pururea, voia Domnului!”. Câteva ore mai târziu, au venit să-i vestească îndepărtarea sa din Scaun, iar ienicerii l-au dus la închisoare, fără nicio urmă de consideraţie pentru persoana sa. Supus interogatoriului şi chinurilor, el a păstrat o tăcere înălţătoare, întreruptă doar atunci când, îndemnat să renunţe la credinţa sa, a zis: „Patriarhul creştinilor trebuie să moară creştin!”.

La scurt timp după aceea, de îndată ce un succesor a fost ales de Sfântul Sinod, el a fost spânzurat la poarta Patriarhiei, care a rămas de atunci închisă în amintirea acestui rău eveniment. În ultimul său moment, Sfântul Grigorie şi-a ridicat mâinile către Cer, i-a binecuvântat pe creştinii care erau prezenţi şi a spus: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte Duhul meu!”. În timp ce turcii şi evreii azvârleau cu pietre în trupul neînsufleţit al Patriarhului, vizirul care primise răspunderea de a se ocupa de execuţie, stătea fumând înaintea lor.

Au părăsit trupul, lăsându-l atârnat timp de trei zile, cu documentul, care conţinea punerea sub acuzare, în jurul gâtului. În cele din urmă, evreii au cumpărat trupul, pentru 800 de piaştri, l-au târât pe străzi, cu dansuri şi strigăte de biruinţă, şi l-au aruncat în mare.

Scena aruncării în mare - Sfântul Grigorie al V-lea, Patriarhul ConstantinopoluluiÎn ciuda pietrelor grele care fuseseră legate de el, trupul a plutit şi a fost recuperat de o navă grecească sub pavilion rusesc, care l-a dus la Odessa. Venerate de mulţime, mai multe zile, sfintele moaşte nu au arătat niciun semn de stricăciune.

Racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Grigorie al V-lea, Patriarhul ConstantinopoluluiÎn 1871, cu ocazia celor cincizeci de ani de la Revoluţia Greacă, trupul Sfântului Patriarh a fost mutat la Atena şi aşezat în Catedrala Mitropolitană, cu cea mai mare solemnitate.

Sfântul Grigorie al V-lea, Patriarhul Constantinopolulu, a fost canonizat oficial de Patriarhia Ecumenică, la 10 aprilie 1921.

/ spre slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2023, după sinaxarul "Viaţa Sfinţilor Bisericii Ortodoxe, vol. 4: Martie, Aprilie" [pornind de la o traducere a Maicii Maria (Rule) şi Maicii Ioana (Burton), din Sfânta Mânăstire a Bunei Vestiri, Ormilia, Halkidiki, 2003]