Ideea de a intra în mânăstire a crescut treptat în sufletul lui Ivan Ivanovici. În timp ce încă trăia în lume, el își asumase de bunăvoie împlinirea unor fapte în numele Domnului. Există în tradiție convingerea că făcea o mie de metanii, în fiecare zi, la rugăciune. Chiar și în zilele de dulce, nu mânca din carne, dar trecea neobservat de membrii familiei. Dragostea față de sfintele lăcașuri și închinare, sădită în el de bunicul său evlavios, a stârnit interesul pentru cântarea bisericească. Ivan Ivanovici cânta în cor, aduna coriștii acasă, de sărbători, pregatea întâłniri pentru cântări, studia partituri și, mai târziu, unii dintre aceia chiar au mers cu el la mânăstire.
Unul dintre obstacolele în calea deciziei de a părăsi lumea, a fost faptul că Ivan Ivanovici era cel pe care tatăl său îl vedea ca succesor, căruia îi transferase treptat conducerea tuturor afacerilor Antimonovilor. Nu ar fi fost de acord să renunțe la fiul în care își pusese atâta speranță. Între timp, unul dintre fiii săi mai mari, Mihail Ivanovici, a intrat în monahism în Pustia Optinei. Ivan Ivanovici vizita adesea Optina, vizitându-l și pe fratele său. Exemplul aceluia a avut o mare influență asupra lui Ivan Ivanovici, într-o zi adresându-se fratelui său, cu rugămintea de a-i da sfaturi privind intrarea în mânăstire. Mihail Ivanovici a refuzat cu hotărâre să îi dea astfel de sfaturi, considerând că în acea chestiune trebuia să decidă singur.
În acea perioadă, Ivan Ivanovici apelase în repetate rânduri la Bătrânii Optinei, pentru ajutor, și era convins de puterea duhovnicească a sfaturilor lor. Amintirea lui Ivan despre prima sa întâlnire cu Bătrânul Leonid s-a păstrat și ea:
“Când eram încă om din lume, am ajuns pentru prima dată la Pustia Optinei și voiam să primesc binecuvântare de la Părintele Leonid. Am mers la Bătrân dimineața, devreme. Nu avea încă oameni. Doar o femeie îngenunchea în fața lui. Însoțitorul de chilie i-a zis: ‘Ivan Ivanovici Antimonov a venit’. ‘Lasă-l să aștepte’, a spus Bătrânul, cu voce tare.
M-am așezat pe o bancă din hol. Eliberând femeia, Bătrânul a strigat, cu voce tare: "Vaniușca!". Fără să mă gândesc în vreun fel că acel cuvânt se referea la mine, am rămas liniștit. Și însoțitorul, zâmbind, a spus: ‘Te cheamă preotul’. Mi s-a părut foarte neașteptată o astfel de adresare patriarhală. Dar nu am fost deloc jignit de asta. Dimpotrivă, o asemenea abordare a marelui Bătrân m-a mulțumit și m-a mângâiat foarte tare; și încă îmi amintesc de ea cu bucurie duhovnicească.
‘Vania! Vino aici’, a continuat Bătrânul, chemându-mă la el. ‘Iată-mă!’... Am mers la Bătrân, am luat binecuvântarea și, îngenunchind, i-am explicat cele ce mă frământau. Bătrânul, ascultând totul cu dragoste părintească, m-a mângâiat foarte mult cu vorbele lui și, lăsându-mă să plec, mi-a zis că în timp voi deveni călugăr. Șapte ani mai târziu, această prezicere s-a împlinit".
Interesant este că Bătrânul i se adresase lui Ivan Ivanovici în același mod în care i se adresa odată iubitul său bunic. După mutarea la Domnul a Bătrânului Leonid, Ivan Ivanovici, vizitând Optina, a apelat la sfaturile Bătrânului Macarie.
în REPLICĂ…
… Fiindcă „în lume necazuri veți avea!” (Ioan 16, 33), oamenii se confruntă cu diferite încercări, iar Biserica, de fiecare dată, le este alături. Ea, prin slujitorii săi, este singura prezentă în fiecare localitate și locuință.
Doar ea mai cunoaște și aduce mângâiere celor uitați de autoritățile lumești, abandonați de familie.
Doar preoții mai trec pragul celor singuri și le amintesc acestora că Dumnezeu nu ne părăsește niciodată și, oricât de grele pot părea unele ispite, prin urmarea modelului sfinților ele pot fi depășite, ancorându-ne în realitatea concretă a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ”.
(fragment din Cuvântul de deschidere al Preasfințitului Părinte Episcop Vincențiu, rostit în ziua de joi, 28 martie 2024, la Ședința Adunării Generale a Asociației Socio-Culturale „Matei Basarab”)
În 1842, Ivan Ivanovici hotărâse deja să plece în ascuns la Optina, dar la jumătatea drumului, din cauza propriei ezitări și a gândului că mergea fără binecuvântarea Bătrânului Macarie, s-a întors la Kursk. Scrisoarea pe care a primit-o mai târziu de la Părintele Macarie, cu binecuvântarea de a intra în Optina, i-a întărit hotărârea.
La vârsta de 36 de ani, Ivan a decis, în cele din urmă, să intre în mânăstire. Tatăl său i-a spus în repetate rânduri să se căsătorească, dar de fiecare dată, dintr-un motiv sau altul, încercările de a porni o viață de familie au eșuat.
În 1847, tatăl său l-a trimis pe Ivan cu negoțul, în Ucraina. După ce și-a îndeplinit misiunea, a decis să-și împlinească dorința de demult și să meargă la Pustia Optinei, fără să se mai întoarcă acasă. După ce i-a lăsat o scrisoare tatălui său, informându-l despre decizia sa, Ivan a mers la Optina. Ivan Vasilievici a fost lovit de vestea plecării fiului său la mânăstire. Potrivit amintirilor sale, aflând despre cele întâmplate, bietul tată a exclamat:
"El, barbarul, m-a ucis!".
Ivan Vasilievici nu și-a putut reveni mult timp, vărsând lacrimi pentru fiul său iubit. Cel mai dificil lucru pentru cei care decid să părăsească lumea, este să se despartă de rudele lor, să iasă din viața lor obișnuită. La urma urmei, Bătrânul Ambrozie, care mult timp nu îndrăznise să-și împlinească dorința de a părăsi lumea, mersese în cele din urmă la mânăstire, în ascuns, fără să îi anunțe pe cei dragi sau pe superiorii săi, temându-se că, ghidați de cugetul pământesc, cu cele mai bune intenții, îl vor împiedica să-și împlinească planul. În aceste situații, semnificația cuvintelor Mântuitorului devine evidentă - ceea ce poate părea prea "dur", mai ales pentru oamenii moderni: "Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui" (Sfânta Evanghelie după Matei 10, 36).
Chiar și pe drumul spre mânăstire, Ivan Ivanovici a trebuit să lupte împotriva dorinței de a se întoarce, arătându-se deosebit de puternic la ultima oprire, dar a depășit ispita și a ajuns în siguranță în Pustia Optinei.
Ivan a intrat în mânăstire în anul 1847, sub conducerea Starețului Moise și a Bătrânului Macarie. La acea vreme, fratele său fusese deja transferat în Pustia Kaluga a lui Tihon, iar mai târziu s-a mutat la Lavra Pecerska din Kiev. Dar frații au păstrat legătura, cel tânăr apelând adesea la cel mai bătrân, pentru sfaturi, apreciindu-i înțelepciunea duhovnicească.
Ivan a fost rapid repartizat să viețuiască în mânăstire. Ca de obicei, primele ascultări au fost dintre cele care contribuie în special la educarea începătorului, în smerenie și răbdare. La început, a lucrat în bucătărie - la coacerea pâinii, mai târziu a devenit bucătar și a împlinit ascultări frățești comune - cosire, recoltarea cartofilor și alte munci grele. S-a remarcat printr-o sănătate bună și forță eroică - putea ridica sarcini foarte mari. Era de înălțime medie, cu trăsături frumoase, reflectând starea sa interioară.
Bătrânul l-a preferat pe ucenic, pe care îl cunoștea bine chiar dinainte de primirea sa în mânăstire. El a văzut, în acesta, un viitor ascet. Părintele Macarie aprecia, în special, simplitatea lui Ivan, o calitate foarte importantă pentru un călugăr. Bătrânul l-a familiarizat pe ucenic cu viața de monah. La rândul său, Ivan s-a dedicat din toată inima ascultării față de Bătrân. Sporirea duhovnicească a unui călugăr nu este ușoară - lupta cu patimile este însoțită de durere "până la sudoarea cu sânge". Ascetul amintea că potrivnicul i-a frământat foarte mult sufletul cu gândul de a părăsi mânăstirea:
"Îngrijorat de astfel de gânduri, am mers odată de-a lungul cărării de lângă gardului schitului. ‘Da, strecoară-te prin gard’, m-a fulgerat gândul.
Dar, după ce și-a revenit, s-a gândit:
‘Dar, dacă vrei să pleci, porțile nu sunt închise’. Această contradicție în gândire, împreună cu chemarea ajutorului lui Dumnezeu, au făcut ca ispita să slăbească".
Bătrânul și-a smerit ucenicul, cultivând în el principala virtute monahală: ascultarea. Când fiul său duhovnicesc a comentat privind rânduiala schitului, Părintele Macarie nu l-a mai primit câteva zile. Odată, i-a mărturisit Bătrânului gândurile sale despre vocea puternică și frumoasă pe care o avea, dar Părintele Macarie l-a smerit, dându-i exemplul unui taur care, atingând note joase mult mai puternice, nu este mândru de sine.
Potrivit memoriilor sale, Bătrânul Macare a prezis de multe ori că Ivan va deveni stareț, tratându-l cu o atenție deosebită, pregătindu-l ca viitor învățător al călugărilor.
Ivan arăta râvnă în toate - participa în mod regulat la dumnezeieștile slujbe, venind primul la sfântul lăcaș și plecând ultimul, nepermițându-și nicio discuție în timpul slujbei. De asemenea, el urma cu strictețe rânduiala de chilie. Nu avea o educație școlară, dar această lipsă a fost compensată de o minte strălucită, o bogată experiență de viață, Ivan petrecând mult timp în schit citind lucrări ale Sfinților Părinți, ceea ce i-a permis să înțeleagă profund "nevoința interioară". Dar principalul său călăuzitor era sfatul Bătrânului.
Astfel, urcând treptat pe scara virtuților duhovnicești, Ivan a trecut constant prin etapele vieții monahale. La 5 octombrie 1854, a fost tuns călugăr, cu numele de Isaac. Un an mai târziu, Părintele Isaac a fost hirotonit ierodiacon, iar în 1858 a fost ridicat la rangul de ieromonah.
După ce a părăsit viața lumească fără binecuvântarea părinților săi, Ivan a fost îngrijorat de neînțelegerea cu tatăl său. Și, prin urmare, după ce a trăit în schit timp de aproximativ un an, împreună cu Bătrânul Macarie au mers la Kursk, pentru a se împăca. Pentru rugăciunile Bătrânului și cu ajutorul lui, s-a restabilit si relația de pace. Înainte de moartea sa, Ivan Vasilievici, în vârstă de 85 de ani, a fost tuns de Părintele Isaac călugăr, mutându-se, mai apoi, cu pace la Domnul.
În 1860, Bătrânul Macarie a trecut la cele veșnice, Părintele Isaac începând să ceară sfat la Părintele Ambrozie, sub îndrumarea sa viețuind până când și acesta din urmă s-a mutat la Domnul. În 1862, a trecut la cele veșnice și egumenul Pustiei Optina, Arhimandritul Moise. Se știe că în 1860, prevăzând sfârșitul apropiat al acestuia, Bătrânul Macarie făcuse o călătorie la Mitropolitul Filaret al Moscovei, care s-a îngrijit întotdeauna în mod deosebit de Pustia Optinei. Primit cu căldură de Mitropolit, Părintele Macarie și-a exprimat dorința ca locul starețului Pustiei Optina, după trecerea la cele veșnice a Arhimandritului Moise, să fie ocupat de Ieromonahul schitului, Isaac. Mai marele s-a arătat de acord pe deplin cu opinia Părintelui Macarie. De îndată ce zvonul despre acest lucru a ajuns la smeritul Părinte Isaac, el a mers imediat la Bătrân, cerându-i sfat în această chestiune și încercând să respingă numirea sa. Dar Părintele Macarie i-a răspuns:
"Ei bine! Dacă este voia lui Dumnezeu și vei fi ales, atunci nu refuza. Doar nu te mândri! Haide!".
Însă, când a venit momentul alegerii unui nou stareț, majoritatea fraților mânăstirii a votat ca stareț pentru Părintele Pafnutie. Cea mai evlavioasă parte a obștii s-a dovedit a fi în minoritate, ea votând pentru Părintele Isaac. Episcopul Gherasim, Vicar al Eparhiei de Kaluga, care a fost prezent la alegeri, era nedumerit de acest rezultat. El s-a adresat Părintelui Ambrozie și a aflat că Bătrânul Macarie se aștepta ca Părintele Isaac să fie stareț, iar Părintele Ambrozie însuși era de aceeași părere. Bătrânul nu a participat la alegeri, pentru că promisese acest lucru Părintelui Isaac, care nu-și dorea stăreția pentru sine. Atunci, prin propria sa decizie, Episcopul a aprobat numirea Părintelui Isaac în funcția de stareț.
Părintele Isaac a preluat mânăstirea în 1862, la vârsta de 52 de ani, până atunci viețuind acolo 16 ani. Începutul activității noului stareț a fost complicat de faptul că alegerea sa avusese loc împotriva voinței majorității fraților. Iar Părintele Isaac, însuși, nu căutase această numire. Aflându-se singur cu Episcopul Grigorie de Kaluga, la scurt timp după preluarea funcției, Părintele Isaac și-a exprimat durerea vizavi de stăreția care îi fusese încredințată împotriva voinței sale:
"Aș prefera, Preasfinția Voastră, să să merg mai degrabă la brutărie, decât să fiu stareț".
"Ei bine", a răspuns mai marele, "poate că ar trebui să coci pâine. Și, atunci, cine va fi starețul? Lasă, vei fi și stareț".
La aceste cuvinte ale Episcopului, Părintele Isaac nu a mai găsit nimic de zis.
Părintele Isaac a condus mânăstirea conform duhului Optinei, pe care și-l asumase în anii de viețuire în mânăstire, sub îndrumarea Bătrânilor. Nu făcea nimic fără sfatul Bătrânului Ambrozie, acesta fiind principiul său de bază. Iubirea duhovnicească profundă și încrederea deplină i-au legat pe Bătrân și pe ascet. La începutul activității sale, Părintele Isaac, după ce a preluat cu sârg cauza, voia să întărească în asprime viața fraților, dar Părintele Ambrozie l-a oprit, dându-și seama că dorirea faptelor duhovnicești nu trebuie să depășească puterea călugărilor, în special a începătorilor. Părintele Isaac a ascultat și nu a modificat rânduiala.
Părintele Isaac s-a îngrijit cât de mult se putea, să păstreze pacea între frați, avertizându-i pe cei ce nu se înțelegeau, împingându-i spre împăcare.
"Ah, fraților! Vă rog să încheiați cu pace", se adresa insistent, iar aceste cuvinte simple având mereu impact.
În toate cazurile dificile, el trimitea călugării la Bătrânul Ambrozie, care a menținut viața duhovnicească a monahilor la aceeași culme cu predecesorii săi. Puterea dătătoare de har care ieșea din Bătrân forța adesea o persoană să se supună sfaturilor sale, chiar și împotriva propriei voințe.
Încredințându-i Bătrânului îngrijirea duhovnicească a fraților, Părintele Isaac însuși nu a renunțat la a se preocupa de sporirea călugărilor în virtuțile creștine. Sfaturile sale erau simple, dar edificatoare și eficiente, întrucât erau rezultatul experienței de viață și veneau dintr-o inimă iubitoare și din dorința sinceră pentru binele fiilor duhovnicești.
"Ei bine, frate, eu te avertizez, după care să știi că nu răspund pentru tine în fața lui Dumnezeu", spunea el adesea, profund conștient de responsabilitatea starețului în fața lui Dumnezeu pentru fiecare dintre frați.
Tunsurile și hirotonirile se făceau după încercările cuvenite, starețul însuși luând seama cu atenție la fiecare călugăr, cunoscând starea duhovnicească a aceluia. El le explica fraților că tunderea nu este o ridicare în rang, cum sunt rangurile în lume, ci o imagine a umilinței.
Părintele stareț Isaac acorda o atenție deosebită participării fraților la dumnezeieștile slujbe. Dacă se întâmpla să observe că cineva mergea rar la slujbă, atunci la masă adresa o avertizare întregii obști:
"Sfinți Părinți! Ați uitat de biserică. Trebuie să știm de ce am venit la mânăstire. La urma urmei, trebuie să răspundem lui Dumnezeu pentru asta. Vă cer tuturor să nu uitați de lăcașul lui Dumnezeu".
Una dintre pedepse era privarea unei porții, pe lună, de ceai. Aproape până la mutarea sa la Domnul, Părintele Isaac însuși îi servea cu ceai și zahăr pe frați, la începutul fiecărei luni, având ocazia să vorbească, în acest fel, cu toată lumea, să încurajeze pe cineva și să certe pe altcineva. Dacă vreunul își exprima nemulțumirea și mormăia pe seama vreunui ordin de la stăreție, Părintele Isaac îi răspundea, de obicei:
"Frate! Ia-mi cheile și fă-te responsabil, și voi merge să-ți fac eu ascultarea".
Într-o zi, unui călugăr care încerca să se sustragă ascultării ce-i revenise, i-a spus:
"Ei bine, uite! Dacă nu vrei, atunci fă singur ce știi!".
Cu aceste cuvinte simple, starețul l-a atins atât de mult, încât acela i s-a aruncat la picioare, și-a cerut iertare și s-a arătat imediat de acord întru totul. Atunci, Părintele Isaac l-a binecuvântat cu bucurie și a spus:
"Așa va fi mai bine, să te supui și să respingi voia ta. Vei face asta și, de acum înainte, totul îți va fi bun și cu veselie".
El nu a pedepsit niciodată pe cineva pentru că l-ar fi insultat personal. Un călugăr, care se distingea printr-un caracter dificil, i s-a arătat starețului într-o zi, i-a spus lucruri jignitoare și chiar voia să-l lovească peste față. Dar Părintele stareț i-a spus calm, călugărului iritat: "Dăi drumul!". Lovit de o asemenea smerenie, călugărul s-a întors și a plecat grăbit.
Starețul Isaac obișnuia să spună, deseori: "Am preluat mânăstirea, cu un ban". Nu era deloc la figurat. Într-adevăr, după mutarea la Domnul a Arhimandritului Moise, un singur ban s-a găsit în cutia cu bani și chiar și acela doar pentru că se întâmplase și căzuse undeva într-o crăpătură. În plus, mânăstirea avea datorii mari. Părintele Isaac era foarte supărat de modul în care mai putea fi gestionată mânăstirea, cu o astfel de datorie și lipsă de fonduri. Dar chiar la începutul stăreției sale, a primit un ajutor evident din partea lui Dumnezeu, pe care Părintele Isaac l-a perceput ca pe o avertizare și binecuvântare pentru activitatea ce urma. Un binefăcător de mult timp al mânăstirii a achitat datoria, iar un alt donator a contribuit cu o sumă mare la întreținerea ei. Părintele Isaac a continuat să se bazeze pe pronia lui Dumnezeu, pocăindu-se pentru micimea sa. Când a văzut că nevoile materiale ale mânăstirii fuseseră rezolvate atât de repede, el a exclamat:
"Doamne! Eu, nerecunoscătorul, neavând nicio încredere în Tine, am început să mă plâng, iar acum ai trimis ajutor".
Viața economică a mănăstirii a mers întotdeauna bine, sub el. Experiența sa vastă în afaceri, dobândită în lume, îi era pe deplin utilă aici. Starețul Isaac a finalizat construcția Bisericii închinate Tuturor Sfinților, din noul cimitir. În Catedrala Vedenschi au fost înnoite iconostasele, picturile murale au fost restaurate, podeaua a fost înlocuită. Mai târziu, s-a lucrat la extinderea Bisericii Kazan.
Bătrânul Ambrozie își dorise mult să construiască o Biserică închinată Sfinților săi - Sfântul Ambrozie al Mediolanului, după care a fost numit în monahism, și Fericitul Prinț Alexandru din Neva, Sfânt patron ceresc al Bătrânului de pe când fusese botezat. Astfel, în 1885, a fost restaurată o biserică, având două paraclise laterale în cinstea Sfinților patroni ai Bătrânului.
În 1874, a fost construită o nouă bolniță, cu două etaje, cu un Paraclis închinat Sfântului Ilarion cel Mare - la inițiativa fostui Părinte egumen al schitului. Starețul Isaac a înființat și o librărie - a fost mutată dintr-o cameră incomodă, într-un loc mai potrivit și mai mare.
Starețul nu s-a săturat vreodată să aibă grijă de toate nevoile mânăstirii. A achiziționat terenuri forestiere și, astfel, a rezolvat problema cu lemnele de foc pentru încălzire și cu lemnul pentru construit, a finalizat construcția unei conducte de apă, a cumpărat o zonă mlăștinoasă și a transformat-o în pajiște irigată, prin lucrări de drenaj, a construit o fabrică de lumânări. Ceara bună pentru fabricarea lumânărilor - la prețuri mici și, uneori, sub formă de donații - era furnizată mânăstirii de către nepotul starețului, care avea evlavie catre mânăstire.
Principalele ajutoare ale starețului au fost Părintele trezorier Flavian și ieromonahul Macarie (Strukov), care nu cruțau niciun efort în lucrarea lor în folosul mânăstirii. Starețul Isaac a încurajat dorința Părintelui Flavian de a avea grădini de legume în mânăstire. Locurile pline de gunoaie de dinainte au fost curățate cu grijă, fertilizate, iar acolo au fost plantați pomi fructiferi, au fost amenajate brazde.
Dar activitatea starețului nu se rezuma numai la nevoile mânăstirii și ale fraților, ci pelerinii mânăstirii aflau la el o îngrijire cu adevărat părintească. Din ordinul Părintelui Isaac, a fost construită o nouă clădire de găzduire și au fost îmbunătățite vechile încăperi. Pentru călugărițele care veneau în număr mare la Bătrânul Ambrozie pentru sfat, s-a construit o clădire separată, unde puteau sta gratuit. Icoane și cărți duhovnicești, și așa ieftine, erau împărțite gratuit tuturor vizitatorilor librăriei, ca amintire a vizitei la mânăstire.
Mânăstirea îi sprijinea pe cei nevoiași, cu pomană și diverse tipuri de ajutor. Pentru rătăcitori, săraci și nevoiași, Părintele Isaac a construit o clădire specială, unde, la ordinul său, aproximativ 300 de persoane erau hrănite în fiecare sâmbătă, împărțind între 10 și 15 ruble tuturor celor ce aveau nevoie. În plus, în fiecare zi după masa frățească, o masă le era oferită gratuit vizitatorilor. Starețul dăruia lemn familiilor de țărani sărace, pentru construcția de case, lemnul fiind din abundență după achiziționarea de noi terenuri pentru mânăstire.
Când Părintele Ambrozie a început să organizeze Mânăstirea Șamordino - el începând să părăsescă adesea mânăstirea, apoi chiar mutându-se complet acolo - Părintele Isaac, care se obișnuise cu faptul că iubitul său Bătrân îi era mereu alături și îl putea contacta imediat în orice problemă, a găsit complicată separarea de Părintele său duhovnicesc. Dar, după mutarea la Domnul a Părintelui Ambrozie, a început să trateze Șamordino ca pe copilul său, îngrijindu-se de surori și susținându-le în toate. Chiar și când Episcopul Vitalie, care nu susținea Mânăstirea Șamordino, încerca să împiedice ajutorul pe care Optina îl dădea tinerei mânăstiri, Starețul Isaac, fără să se teamă de nemulțumirea Episcopului, a continuat să ajute surorile mânăstirii, trimițând acolo duhovnici să se îngrijească de surori.
Activitatea starețului Isaac în folosul mânăstirii nu a trecut neobservată. A fost recompensat în mod repetat, cu diverse aprecieri bisericești. Dar smerenia și modestia lui nu i-au permis niciodată să se semețească în vreun fel. În 1872, când au vrut să-l ridice la rang de Arhimandrit, el a evitat această "promovare" și abia în 1885, fără a i se mai cere consimțământul, Părintele Isaac a fost făcut Arhimandrit.
La sfârșitul vieții, a trebuit să suporte și reproșuri. Preasfințitul Vitalie a început să primească reclamații cum că starețul Optinei, Părintele Isaac, nu ar mai reuși să gestioneze mânăstirea din cauza bătrâneții sale. După anchetă și confirmarea unanimă a întregii obști, cum că "starețul lor se poartă exemplar și că ei doresc să rămână sub îndrumarea lui până la mutarea sa din această viață", Preasfințitul Vitalie a trimis denunțuri scrise către Părintele Isaac, promițând să-i pedepsească sever pe cei responsabili. Însă acesta, cu lacrimi, i-a cerut Episcopului să nu pedepsească pe nimeni.
Starețul Isaac, potrivit amintirilor sale, a făcut impresia unui călugăr aspru. Tăcea, privirea lui fiind de obicei coborâtă în public, așa încât cei care îl vedeau pe stareț pentru prima dată chiar se temeau de apariția lui, severă, de la început. Dar principala sa caracteristică era simplitatea sa uimitoare în toate. În viața de zi cu zi, el nu se remarca în vreun fel între frați. Se îmbrăca exact ca toți ceilalți, purtând o reverendă veche și uzată. Mergea la mese cu frații săi, negătindu-i-se niciodată separat mâncare. Atmosfera vieții sale era una ascetică. Părintele Isaac ocupa două camere, în stareție - una servea drept dormitor, cealaltă drept cameră de rugăciune. În dormitor se găsea un pat simplu, cu tăblie dură și un birou unde lucra. Mai se afla acolo un ceas, moștenit de la Arhimandritul Moise, cu inscripția: "Nu pierde timpul!".
Părintele Isaac a ales cel mai bun mod de a educa și mântui pe călugări - prin propriul său exemplu. Asprimea lui față de sine uimea pe toată lumea. Părintele Isaac se ridica la miezul nopții, își împlinea rânduiala de chilie stabilită în schit și apoi mergea la Utrenie. Ceasul deșteptător nu l-a găsit niciodată dormind. Mergea cel mai adesea devreme la Liturghie, iar în timpul Proscomidiei își amintea toate rudele și pe binefăcătorii mânăstirii. După o scurtă odihnă la prânz, el primea vizitatorii, se ocupa de treburile mânăstirii și, la prima bătaie a clopotului, se grăbea înapoi la sfântul lăcaș, pentru Vecernie. Respecta posturile, cu toată rigoarea. În prima săptămână a Postului Mare, chiar și la bătrânețe, citea Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Îi plăcea în special Slujba de Priveghere. Până în ultimele zile, el și-a păstrat vocea frumoasă și groasă, citind în biserică de fiecare dată clar, inspirat de evlavia și dragul de slujire.
După ce s-a mutat, fără să își dorească asta, la mânăstire, din schit, Părintele Isaac își amintea cu tristețe viața solitară. Într-o zi, unul dintre ucenici a venit la el, cerând să fie repartizat la un schit. Starețul a lăudat intenția aceluia și i-a zis:
"Asta e bine. Dumnezeu să te ajute! Schitul este un refugiu liniștit. Eu însumi am trăit în el timp de 16 ani și aș fi mers din nou acolo și mi-aș fi părăsit superiorii; binecuvântate sunt zilele pe care le-am petrecut în schit".
Ocupând cea mai înaltă poziție din mânăstire, Părintele Isaac nu și-a putut permite niciodată să ia vreo decizie fără binecuvântarea Bătrânului. Pe aceasta se construise duhul special al Optinei, care lăsa o impresie de neșters asupra tuturor vizitatorilor mânăstirii. Supunerea întregii obști, de la stareț până la ultimul începător, sub Bătrân, reprezenta supunerea față de voia lui Dumnezeu revelată prin Bătrân. Raționamentul omenesc, gândurile și părerile în rezolvarea problemelor vieții monahale sunt, astfel, excluse.
Cum a ajuns Părintele Isaac să aibă smerenia plină de har, este evident din cuvintele sale adresate călugărului care îl întrebase cum să învingă mândria:
"Cum să o căștigi? Asta presupune luptă și auto-condamnare la umilință. Nu vine dintr-o dată, ci în timp. Este la fel cu vărsarea de sânge. Întreabă-L pe Dumnezeu. Te vei obișnui treptat cu smerenia și, după aceea, se va transforma în obișnuință și virtute".
S-au păstrat episoade vii, din care devine evident că smerenia din sufletul Părintelui Isaac se transformase într-adevăr în virtute. Odată, a avut loc o înmormântare în mânăstire. Părintele Isaac nu a ajuns la mormânt la timp și și-a făcut drum prin mulțimea deasă a fraților, pentru a-și lua rămas bun de la acela. Prinzându-l pe unul dintre ei de mânecă, Părintele Isaac a vrut să-l folosească pentru a urca pe pământul îngrămădit la mormânt, dar acela, fără să observe că era sterțul, l-a împins atât de tare încât Părintele Isaac aproape că a căzut, dar nu s-a arătat deloc deranjat, s-a tras deoparte și a așteptat cu smerenie rândul său. Când vizitatorii care priveau și-au exprimat surprinderea, unul dintre frați a remarcat:
"Da, nu l-am văzut niciodată certând pe nimeni pentru astfel de lucururi. El este șeful nostru în treburi, dar se comportă ca un frate".
Părintele Isaac nu a ales niciodată pe vreunul dintre frați, pentru a nu-i face sa se simtă prost pe ceilalți, ci a reușit să arate atenție mai cu seamă călugărilor neputincioși, bolnavi, bătrâni neobservați de alții, oferindu-le ajutor și mângâiere.
Starețul Isaac s-a întâmplat să gestioneze mânăstirea, atunci când gândirea liberă și neascultarea față de superiori începuseră să se răspândească în societate. Cei care intrau în mânăstire erau adesea deja infectați cu această boală duhovnicească a timpului lor. Părintele Isaac îi inspira pe începători, cu nevoia de smerenie și de ascultare a unui creștin. Dacă fratele vinovat se pocăia sincer, starețul nu îi mai amintea vreodată vinovăția. Dar, dacă ucenicul arăta perseverență, îndrăzneală, neascultare, starețul, fără ezitare, îl excludea din obște, pentru a nu încălca rânduiala stabilită și a nu-i deranja pe începători.
Frații și-au iubit foarte mult starețul, acest lucru manifestându-se și prin faptul că sătenii îl numeau pe Părintele Isaac "Bunicul", între ei. S-au păstrat numeroase dovezi ale ajutorului primit prin rugăciunea starețului. Mulți au recunoscut puterea și roadele cuvântului său și adesea călugării, venind la el supărați, îl părăseau pe "Bunicul", uitând de toate necazurile.
"Care sunt durerile noastre? - spunea Părintele Isaac - nu avem dureri. Există atât de multe dureri în lume: soție, copii, să te îngrijești de toate; deci ce zicem noi? Cu asta Îl mâniem pe Dumnezeu. Trebuie doar să-I mulțumim. Trăim, având toate de-a gata".
Când se adresa unei persoane, cu sfaturi, acestea erau întotdeauna profunde, înțelepte și folositoare pentru suflet. Unul dintre vizitatorii educați, după o conversație cu Părintele Isaac, a întrebat: "Părinte, la ce universitate ai studiat?". Surprins de o întrebare atât de neașteptată, Părintele Isaac l-a informat că nu absolvise niciuna. Când i-a spus Bătrânului despre asta, amândoi au râs din toată inima, de această scenă.
Starea Părintelui Isaac, care, chiar și la bătrânețe, se distingea prin sănătate bună și veselie duhovnicească, a fost grav afectată mai întâi de plecarea Bătrânului Ambrozie la Șamordino și apoi de mutarea la Domnul a acestuia. În toți anii stăreției sale, fusese "cu Bătrânul", ghidat de ajutorul și sfaturile sale. Aceste evenimente au afectat și treburile mânăstirii - după trecerea la cele veșnice a Bătrânului Ambrozie, au fost mai puțini pelerini, iar donațiile au scăzut și ele. Nu mai era ușor să menții financiar o mânăstire mare.
Ca urmare, sănătatea lui s-a deteriorat. Când i s-a cerut să-l indice pe succesorul său, el a răspuns: "Însăși Maica Domnului vă va indica starețul". El nu a recurs la mijloace medicale, deși la început, la insistența fraților, invitase odată un medic din Kozelsk.
Ultimul său sfat pentru toată lumea a fost următorul:
"Trăiește după conștiința ta și cere ajutor Împărătesei Cerului, iar totul va fi bine".
Mulți l-au plâns.
Pe 22 august, s-a mutat cu pace la Domnul, la vârsta de 85 de ani, iar pe 24 august, după săvârșirea Sfintei Liturghii, a fost săvârșit ritualul înmormântării. Trupul Arhimandritului Isaac a fost înmormântat în Catedrala Kazan, lângă zidul din dreapta, în spatele corului.
Să încheiem biografia Bătrânului Isaac, cu cuvintele ieromonahului Trifon, rostite în Catedrala Vedenschi din Pustia Optinei, în a noua zi de la mutarea la Domnul a Arhimandritului Isaac:
"Nevoința vieții sale s-a încheiat, lupta grea cu patimile și poftele s-a încheiat, inima este curățită, vremea încercărilor a trecut... Și acum, sperăm, el s-a înălțat în lăcașurile cerești strălucitoare, lăsându-ne ca moștenire acele principii prin care se realizează curăția inimii și vederea lui Dumnezeu: tăierea voii proprii și răstignirea față de cele lumești, prin nevoință".
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, o lucrare realizată în aprilie 2024.
Spre slava lui Dumnezeu, un proiect realizat şi administrat de Asociaţia Lăcaşuri Ortodoxe
