Sfântul Iov de Uşcelsk, cinstit pe 5 august, a fost un călugăr din Mânăstirea Solovki1. Tatăl său se chema Patrichie Mazovschi. Pe 10 noiembrie 1608, a fost hirotonit ieromonah, de către Mitropolitul Isidor de Novgorod. În 1614, Sfântul Iov a fost trimis la frontiera Mezen, unde Râurile Ezeg şi Vajka se unesc în Râul Mezen, acolo așezând piatra de temelie a unui Paraclis în cinstea Naşterii lui Hristos. Primii călugări care s-au strâns în jurul lui vieţuiau pe la casele rudelor lor, atât de săracă era mânăstirea. După ce Ţarul Mihail Teodorovici (1613-1645) le-a dat teren, cu dreptul la pescuit, Sfântul a construit o biserică şi chilii pentru monahi.
Pe 5 august 1628, când toţi fraţii se aflau la cules de fân, tâlharii au atacat mânăstirea. După ce l-au chinuit, ca să-l facă să deschidă trezoreria mânăstirii, hoţii l-au decapitat pe Sfântul Iov. Negăsind nimic, au fugit. Întorcându-se, fraţii au îngropat trupul mucenicului, în mare cinste.
Venerarea locală a Sfântului Iov, ca sfânt al lui Dumnezeu, a început curând după mutarea sa la Domnul, datorită numeroaselor minuni. În secolul al XVII-lea, conform unor înscrisuri păstrate, erau cunoscute deja cincizeci astfel de minuni. Prima icoană a Sfântului a fost pictată în 1658, iar Viaţa sa a fost scrisă în anii 1660.
Mai apoi, un Paraclis a fost construit deasupra sfintelor moaşte ale călugărului. Cu binecuvântarea Arhiepiscopului Atanasie de Kolmogorsk, ulterior, Paraclisul a fost înlocuit cu o biserică mare, în cinstea Sfântului şi Dreptului Iov, îndelung-răbdătorul (6 mai).
Pe 3 noiembrie 1739, autenticitatea sfintelor moaşte ale Sfântului Iov a fost confirmată de Arhiepiscopul Varsanufie, alcătuindu-se tot atunci și o cântare a Paraclisului Sfântului. Astfel, se derula deja canonizarea sa.
În iconografie, Sfântul Iov este descris astfel: “La vârsta cărunteţii, cu o barbă asemenea Sfântului Alexandru din Svir, în veşmânt de schimonah, în mâini ţinând un pergament pe care stă scris: ‘Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă’” (Sfânta Evanghelie după Matei 10:28).
1Mânăstirea Solovki (Solovețchi) este una dintre cele mai importante așezări monahale din Rusia. Mânăstirea este situată pe insula mare Solovețchi, parte a Arhipelagului Solovețchi din Marea Albă, în nordul Rusiei. Dată fiind îndepărtarea sa de lume, mânăstirea a devenit, o perioadă, loc de exil atât pentru cei din cadrul Bisericii, cât și pentru cei din guvernul țarist. A continuat să fie închisoare, până în ultima parte a secolului al XIX-lea. Sub guvernul bolșevic, mănăstirea a devenit unul dintre principalele lagăre de muncă ale deținuților.
Înființarea mânăstirii pe Insula Solovețchi a depins de trei călugări asceți: Savatie, Gherman și Zosima. Savatie a construit un schit pe insula aproape nelocuită, în 1429, alăturându-i-se curând Gherman. Printre locuitorii păgâni se numărau triburile Ciud, Korela și Saams, așa încât au început lucrările de evanghelizare.
Cei trei călugări, mai apoi, s-au stabilit într-o altă locație de pe insulă, mai populată, înființând astfel în mod oficial Mânăstirea Solovki, în 1436. Locația, un "nou pustiu" de pe coasta Mării Albe, a început să atragă alți asceți și s-a dezvoltat sub forma unei mânăstiri. Pe măsură ce obștea a crescut, călugării au construit o biserică de lemn închinată Schimbării la Față a Domnului și, totodată, Sfântului Ierarh Nicolae.
Pentru a se întreține, călugării au început să exploateze lemnul de foc și să extragă sare. Sarea pe care o produceau, devenită rapid sursă principală de întreținere, era neagră, fiind creată astfel prin folosirea unor cereale măcinate și a algelor marine care, atunci când erau uscate pe sobă, deveneau negre.
Pe măsură ce mânăstirea a crescut, pe insulă au fost trimiși stareți, dar primii doi nu au putut viețui acolo, din cauza condițiilor austere ale pustiei, și au plecat. Odată cu sosirea celui de-al treilea - Părintele Iona - a crescut și sprijinul extern pentru mânăstire. În plus, tot atunci, mânăstirii i s-a acordat dreptul de proprietate asupra întregului arhipelag Solovețchi. Astfel, în timp, s-a ajuns la construirea și târnosirea mai multor biserici. Zosima i-a succedat lui Iona și a introdus rânduieli aspre monahale, pentru a reglementa viața în mânăstire. În 1465, sfintele moaște ale Cuviosului Savatie au fost îngropate în spatele Altarului bisericii Adormirea Maicii Domnului.
Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, aici, peste 2 240 000 de tone de sare au fost produse și vândute în întreaga Rusie.
Din cauza îndepărtării sale de lume, Solovki a început, mai apoi, să fie loc de exil. În secolul al XVI-lea, guvernul de la Moscova a cerut mânăstirii să-și asume noi îndatoriri ca închisoare și fortăreață de frontieră, condusă de o forță mare non-monastică militară. Cu baza sa industrială, în principal în producția de sare, cu produse ale mării și cu un aflux mare de pelerini, mânăstirea a devenit foarte bogată. Acest lucru a atras, însă, pirații și interesul țărilor din Europa Occidentală. Odată cu marea bogăție, unii dintre călugări au văzut schimbările instituționale ca pe un atac asupra vieții lor duhovnicești. Acești asceți, conduși de Eliazar Servinkov (Anzerschi) s-au mutat pe insula din apropiere, Anzer. Printre grupul de călugări se număra Nicon, care mai târziu ajungea să fie un controversat Patriarh al Moscovei. În 1547, Savatie și Zosima au fost canonizați de către Biserica Rusiei.
Mai târziu, Insula va rămâne singura închisoare oficială a statului rus până în secolul al XIX-lea, un loc în care mulți oameni notabili au fost închiși. În 1571, germanii, suedezii și finlandezii au început să se mute în Marea Albă, avansând în noi teritorii. Din această cauză, o construcție întărită a început în 1582, cu fortificații din piatră, făcând din Solovki o fortăreață redutabilă.
Când Patriarhul Nicon avea să publice cărțile liturgice revizuite, în 1658, călugării din Solovki le-au privit ca o pervertire a învățăturii vechi curate ortodoxe și au refuzat ferm să accepte noile cărți corectate. Inițial, Țarul Alexei Mihailovici a încercat să folosească mijloace pașnice pentru a-i influența pe călugări, dar, după un timp îndelungat de negocieri nereușite cu aceștia, țarul a decis să folosească forța. Soldații au fost trimiși împotriva călugărilor, iar asedierea mânăstirii a durat șapte ani, din 1668 până în ianuarie 1676. Mulți dintre călugări au fost uciși, iar dintre supraviețuitori, mulți au devenit lideri spirituali ai mișcării Vechii Credincioși. Deși mânăstirea a rămas una dintre cele mai bogate, situația sa economică nu și-a revenit niciodată pe deplin după această opoziție.
În 1854, în timpul Războiului din Crimeea, două fregate britanice s-au apropiat de cetatea mânăstirii, cerându-i să se predea. După ce Arhimandritul Alexandru a refuzat, britanicii au efectuat un asediu cu tunurile, timp de nouă ore. Deși navele au tras aproximativ 1 600 de focuri, ele au abandonat asediul, fără a reuși să provoace victime umane sau daune semnificative clădirilor mânăstirii.
După ce bolșevicii au preluat puterea în Rusia în 1917, au închis mănăstirea în 1921. În 1923, Mânăstirea Solovki devenea lagăr de concentrare, cu desemnarea specială SLON, care înseamnă în rusă "elefant".
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mânăstirea a fost folosită pentru a instrui tineri marinari. Zona Mării Albe a rămas o zonă specială, cu tranzit restricționat, în care puțini vizitatori erau autorizați, atât ruși, cât și străini. În anii 1960, au început unele lucrări de restaurare, când insulele au fost transformate în rezervație muzeală. La sfârșitul anilor 1980, Bisericii Rusiei i s-a permis să se restabilească pe insule. În 1992, Mânăstirea Solovețchi a fost inclusă pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Pentru ortodocși, insulele sunt acum un loc de pelerinaj. Biserica Sfântul Nicolae a fost restaurată, aici săvârșindu-se regulat slujbe bisericești și, de asemenea, în Catedralele Adormirea Maicii și Domnului și Schimbarea la față a Mântuitorului Hristos.
/ spre slava lui Dumnezeu – text și note realizate prîn cercetare, traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2023
Spre slava lui Dumnezeu, un proiect realizat şi administrat de Asociaţia Lăcaşuri Ortodoxe
