Sfântul Cuvios Antonie din Optina

Sfântul Antonie (Putilov) s-a născut la 9 martie 1795 în orașul Romanov din provincia Iaroslav și a fost botezat cu numele Alexandru. Frații săi se numeau Timotei, Iona, Vasile, Chiril și Anisia. Ioan Putilov și-a numit toți copiii, după Sfinții cinstiți la opt zile de la nașterea lor, așa încât viitorul sfânt Antonie a fost numit după Sfântul Sfințit Mucenic Alexandru, Episcopul Romei (16 martie). Copiii au fost educați acasă, deoarece părinții lor se temeau să nu fie corupți în vreun fel dacă vor fi trimiși la școală.

De la vârstă fragedă, Alexandru s-a arătat liniștit și smerit, disprețuind jocurile zgomotoase ale altor copii. Nu este surprinzător faptul că urma să fie înclinat spre monahism chiar din copilărie, deoarece străbunicul său Ioil fusese ierodiacon la Mânăstirea Serpuhov, iar verișoara sa Maximilia era călugăriță în Mânăstirea de maici "Buna Vestire" din Moscova.

Când Alexandru avea zece ani, frații săi Timotei și Iona au intrat în Mănăstirea Sarov. I-au scris și i-au trimis cărți duhovnicești, pe care îi plăcea să le citească. Când avea doar treisprezece ani, le-a trimis o epistolă în care își exprima dorința de a deveni călugăr ca ei.

Tânărul Alexandru a îndurat multe încercări și boli în timpul copilăriei sale și, de zece ori, a fost gata să-și piardă viața. Odată aproape că s-a înecat, altădată a căzut și și-a spart capul. A avut mai multe încercări asemănătoare, dar Dumnezeu i-a cruțat viața, pentru că rânduise ceva mai bun pentru el (conf. Epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel 11:40).

După moartea tatălui său în 1809, Alexandru a mers să lucreze pentru negustorul Karpișev din Moscova, pentru care lucraseră și frații săi mai mari. A trăit la Moscova doar trei ani, dar avea să-și amintească toate lăcașurile sfinte ale orașului și icoanele făcătoare de minuni, pentru tot restul vieții sale.

La 2 septembrie 1812, a încercat să fugă din Moscova, în timpul invaziei lui Napoleon, dar era prea târziu pentru a scăpa. Un polonez călare a îndreptat un pistol spre Alexandru și i-a furat banii. Mai târziu, soldații francezi i-au furat ceasul și majoritatea hainelor și l-au ținut prizonier, timp de zece zile. În captivitate s-a mângâiat cu cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care spunea că cele mai grele suferințe de pe pământ nu sunt nimic în comparație cu cele mai mici suferințe din iad.

După ce a aflat că existau soldați ruși în afara Moscovei, Alexandru a scăpat, pe 12 septembrie, în timpul unei ploi. A găsit un grup de ruși, între care și unele dintre rudele sale. Umblau prin păduri și mlaștini, noaptea, iar ziua stăteau ascunși de francezi. În cele din urmă, Alexandru a ajuns la casa unor rude din Rostov. Neștiind ce se întâmplase cu frații săi, și-a luat o slujbă similară cu cea pe care o avea la Moscova.

Lui Alexandru îi plăcea să viziteze Mânăstirea Sfântul Iacob din Rostov, unde se aflau sfintele moaște ale Sfântului Dimitrie al Rostovului (28 octombrie). Până la urmă, la sfârșitul anului 1815, circumstanțele i-au permis să se retragă din lume. Mai întâi, însă, a aranjat ca fratele său mai mare, Vasile, să se căsătorească, alegând o mireasă potrivită și evlavioasă pentru el.

La sfârșitul anului 1815, Alexandru a mers la Moscova pentru a vizita diferite biserici și mănăstiri. S-a rugat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și tuturor Sfinților, cerând ca intenția sa de a deveni călugăr să fie binecuvântată. De la Moscova, a călătorit la Kaluga, apoi la pădurile Roslav din Provincia Smolensk, unde fratele său, Părintele Moise, viețuia de aproximativ cinci ani.

Alexandru s-a consultat cu fratele său, despre dorința lui de a intra în Mânăstirea Sarov, și a decis să rămână cu Părintele Moise până primăvara. A fost făcut ucenic, pe 15 ianuarie 1816. În primăvară, Alexandru s-a hotărât să mai rămână o vreme. Câteva luni mai târziu, el a mers cu Părintele Moise, în pelerinaj, la Kiev. În călătoria lor de întoarcere, frații s-au oprit la mai multe mânăstiri, discutând cu mulți Bătrâni despre viața duhovnicească. Dincolo de aceasta, Alexandru nu s-a arătat înclinat să intre în vreuna dintre ele.

Întorși la pădurile Roslav, Alexandru și-a dat seama că nu voia să-și părăsească fratele. El venise doar pentru o scurtă vizită, dar a ajuns să stea cu Părintele Moise pentru următorii douăzeci și patru de ani.

În ciuda numeroaselor boli din copilăria sa, Alexandru a fost binecuvântat cu o mare putere fizică și s-a dedicat unor nevoințe ascetice aparent imposibile. Frații se trezeau la miezul nopții și făceau rânduiala slujbelor, fără omisiuni, așa încât Alexandru s-a familiarizat cu tipicul Bisericii. El a copiat un manual de texte patristice și l-a ajutat pe fratele său să compileze extrase din diferite surse, pentru un îndrumar cu rânduieli destinate vieții creștine. Din respect pentru aceste cărți duhovnicești, frații stăteau în picioare când le citeau sau copiau. Alexandru a petrecut atât de mult timp în picioare, încât acestea au fost afectate, provocându-i dureri pentru tot restul vieții.

Fiind cel mai tânăr membru al obștii, Alexandru trebuia să se trezească primul, pentru a-i trezi pe ceilalți. Tăia lemne, căra apă, lucra în grădina de legume și își îndeplinea, în continuare, rânduiala zilnică de rugăciune.

După o perioadă de probă de patru ani, Alexandru a fost tuns călugăr de către Părintele Atanasie, la 2 februarie 1820, și i s-a dat numele de Antonie. El a fost, de asemenea, așezat sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Moise.

În 1821, Episcopul Filaret de Kaluga (mai târziu Mitropolit de Kiev) a decis să înființeze un schit la Mânăstirea Optina, pentru asceții experimentați care doreau să trăiască în tăcere. El l-a întâlnit pe Părintele Moise la Optina în 1820, prezentările fiind făcute de Egumenul Daniel. Episcopul i-a oferit ocazia să se mute în eparhia sa și să înființeze Schitul de la Optina, iar Părintele Moise a acceptat.

În ziua de 3 iunie 1821, Părintele Moise părăsea pădurile Roslav, împreună cu Părintele Antonie și cu călugării Ilarion și Savatie. Bătrânii Atanasie și Doroteu au decis să rămână la urmă, când Schitul era complet gata. Pentru tot restul vieții, Părintele Antonie avea să-și amintească cei cinci ani petrecuți în pădurile Roslav, cu o bucurie deosebită.

Pe 6 iunie, Sfântul Antonie a ajuns la Optina, împreună cu ceilalți călugări. Locul pe care l-au ales pentru schit se afla cu 400 de metri la răsărit de mânăstire. Au curățat pământul de copaci și au construit o chilie și o bisericuță închinată Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Moise a fost numit egumen, iar la 24 august 1823 Antonie era hirotonit diacon.

Sfântul Antonie a fost pus la conducerea Schitului, când fratele său a fost făcut Stareț al Mânăstirii Optina, în 1825. În următorii paisprezece ani, Schitul a înflorit, sub Antonie. Bătrânii înțelepți și asceții experimentați erau atrași de Schitul isihast, de faima Părintelui Moise. Sfântul Leonid (11 octombrie) a venit din Mânăstirea Sfântul Antonie din Svir, împreună cu cinci dintre ucenicii săi, în 1829. Sfântul Macarie (7 septembrie) a venit de la Mânăstirea Plosceansk în 1834, la invitația Părintelui Moise.

Cu ajutorul Părintelui Leonid și al Părintelui Macarie, Părintele Moise și Părintele Antonie au introdus vechea tradiție monahală a stăreției, în schit și mânăstire. Sfântul Antonie a fost un exemplu de ascultare față de ceilalți. Deși era stareț al Schitului, el nu a luat niciodată decizii și nici nu a dat ordin fără binecuvântarea propriului său Bătrân (stareț), Părintele Moise.

La început, viața în schit a fost foarte dificilă. Nu erau destui călugări pentru a face toată munca, așa că Părintele Antonie căra singur apa și lemnele de foc. De asemenea, el lucra terenul, deschidea cărările, slujea la rând în biserică și întâmpina vizitatorii. Munca grea l-a făcut să aprecieze mâncarea simplă servită în trapeză. Uneori, un binefăcător le dăruia pâini de grâu fraților, dar în majoritatea zilelor mâncau pâine neagră.

Părintele Antonie a suferit diferite boli, de-a lungul vieții sale. Picioarele îl dureau din cauza stării sale continue pe ele. De asemenea, avea probleme cu ochii și chiar și-a pierdut vederea pentru o scurtă perioadă de timp. În 1836, în timp ce se grăbea spre mânăstire de-a lungul unei cărări forestiere pentru slujba pascală de la miezul nopții, Părintele Antonie și-a înfipt piciorul drept, într-un ciot de copac. Picioarele lui deja îl dureau după ani de stat în picioare, iar acum avea și o rană deschisă. Inflamația l-a împiedicat să părăsească chilia, timp de șase luni.

El a îndurat toate aceste încercări, cu răbdare și smerenie, crezând că boala este uneori dată de Dumnezeu pentru vindecarea neputințelor sufletești. Când i se întâmpla ceva neplăcut, rămânea blând și liniștit. El I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru faptul că boala îi dădea mai mult timp pentru a citi cărți duhovnicești, în folosul sufletului.

La 30 noiembrie 1839, Episcopul Nicolae de Kaluga l-a chemat pe Părintele Antonie și l-a numit egumen al Mânăstirii Maloiaroslaveț. Sperase să rămână la Schit pentru restul vieții sale, dar în ciuda tristeții legate de părăsirea Optinei, a mers ascultător în noua sa misiune.

Prin mila lui Dumnezeu, trei frați Putilov slujeau acum ca egumeni de mânăstire: Moise la Optina, Antonie la Maloiaroslaveț și Isaia la Sarov. Părintele Moise părea să aibă cele mai mici dificultăți în a suporta ostenelile funcției sale. Celorlalți le era uneori greu să-și îndeplinească îndatoririle și să asigure nevoile mânăstirii.

După cinci ani în pădure și optsprezece ani la schit, Părintele Antonie a găsit viața la Mânăstirea Maloiaroslaveț ca și cum ar fi trăit în mijlocul unui oraș zgomotos. Călugării nu împărtășeau aceeași unitate a minții precum cei din Optina. În afară de aceasta, Părintele Antonie era atât de bolnav încât nu putea observa ce se întâmpla în mânăstire și trebuia să dea ordin prin alții. După doar câteva zile, devenise deprimat de situația sa. Într-o noapte, Sfântul Mitrofan din Voronej (23 noiembrie) i s-a arătat în vis și l-a binecuvântat. El i-a spus: "Ai fost în Rai și știi asta. Acum lucrează, roagă-te și nu te lenevi". Din acel moment, Părintele Antonie s-a simțit sub îngrijirea specială a Sfântului.

Părintele Antonie s-a dedicat cu sârg îmbunătățirii vieții duhovnicești a mânăstirii, dar nu a fost fericit acolo. De mai multe ori i-a scris episcopului și a cerut să i se permită să se retragă. Episcopul, cu toate acestea, nici nu a vrut să audă. Părintele Antonie i-a scris și Părintelui Moise, pentru a-și exprima durerea și dorința de a fi eliberat din îndatoririle sale. Părintele Moise i-a spus că nu-și poate abandona responsabilitățile, pentru că asta ar jigni mânăstirea și i-ar întrista și pe Episcop și pe Părintele Moise însuși. El l-a mustrat pe fratele său, spunând că, în căutarea eliberării din caznele sale, Antonie își punea propria voință în opoziție cu voința lui Dumnezeu.

Părintele Antonie a acceptat mustrarea Părintelui Moise și a învățat să-și poarte crucea cu blândețe și să-și pună toată încrederea în Dumnezeu. În cele din urmă, în 1853, Episcopul Grigorie de Kaluga l-a eliberat pe Părintele Antonie de îndatoririle sale și i-a permis să se retragă la Optina.

Părintele Antonie s-a întors la iubita sa Optină, pe 12 februarie 1853, și i s-a dat o chilie lângă Părintele Moise. Deși a continuat să sufere neputințe fizice, le-a purtat cu răbdare exemplară. El mergea la biserică la toate slujbele și lua masa cu frații. De când stătuse încontinuu în picioare, acestea i se umpluseră de răni. Scriitorul Ivan Kireevski1 i-a spus Părintelui Antonie că se împliniseră cuvintele Scripturii: "pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă" (Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel 12:6). Părintele Antonie a răspuns: "Multe sunt bătăile păcătosului" (Psalmul 31:11).

Nu s-a plâns niciodată de suferințele sale, chiar dacă acestea l-au împiedicat să părăsească chilia timp de săptămâni la rând. Dacă nu putea fi prezent la slujbele Bisericii, își citea rânduiala de rugăciune, în chilia sa, chiar în momentul în care avea loc slujba.

Numai cei experimentați în viața duhovnicească puteau înțelege ce daruri duhovnicești îi dăruise Dumnezeu Părintelui Antonie, pe care a încercat să le ascundă de toată lumea. Există motive să credem că avea viziuni și atinsese mari culmi duhovnicești. Când slujea Sfânta Liturghie, fața sa părea să radieze atât de mult har încât ceilalți, doar privindu-l, simțeau că sufletele lor sunt transformate.

După slujbele din biserică și rugăciunile din chilia sa, Părintele Antonie se dedica ocupației sale preferate: lectura. El iubea Sfintele Scripturi și scrierile Părinților și, de asemenea, se bucura de alte cărți de natură duhovnicească sau istorică. A dăruit peste 2 000 de cărți bibliotecii mânăstirii, și le citise pe toate. Lua notițe din ceea ce citea și, de asemenea, copia fragmente din cărți și reviste, în folosul fiilor săi duhovnicești.

Bătrânul a fost binecuvântat, cu o memorie remarcabilă. Nu numai că își putea aminti tot ce citise, mulți ani după aceea, dar își amintea și cine l-a vizitat într-o anumită zi și despre ce discutaseră.

Sfântul Antonie știa să echilibreze asprimea, cu o anumită înțelegere pentru slăbiciunea omenească. Dar, cu toate acestea, el nu binecuvânta pe nimeni să se îndepărteze de rânduiala Bisericii. Era foarte strict în ceea ce privește problemele duhovnicești în general, și în special învățăturile și canoanele Bisericii. El însuși credea în învățăturile Bisericii și respecta normele ei, cerând aceeași credință și ascultare, de la fiii săi duhovnicești.

Retragerea Părintelui Antonie la Optina a durat doisprezece ani. Când Părintele Moise s-a mutat la Domnul în 1862, Părintele Antonie a fost răpus de durere. În primele patruzeci de zile s-a retras în chilia sa, citind regulat Psaltirea, pentru fratele său proaspăt plecat. Timp de aproximativ un an, el a evitat oamenii cât a putut și s-a rugat pentru Părintele Moise. A refuzat să discute cu cineva despre viața duhovnicească ascunsă a Părintelui Moise, dar a dezvăluit câtorva oameni că rămăsese în contact duhovnicesc cu fratele său chiar și după moartea sa.

În 1863, Părintele Antonie a pornit într-un pelerinaj, pentru a se închina la sfintele moaște ale Sfântului Tihon din Zadonsk (13 august) și ale Sfântului Mitrofan din Voronej. El a vizitat, de asemenea, mai multe alte mânăstiri și câteva familii care îl iubeau. La întoarcerea la Optina, Părintele Antonie a început să se pregătească pentru plecarea sa din această lume, iar la 9 martie 1865, la vârsta de șaptezeci de ani, a primit marea schimă.

Pe 24 iunie 1865, la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul și ziua sărbătorii Schitului, Egumenul Antonie a participat pentru ultima dată la Sfânta Liturghie din biserica Schitului. El a început să slăbească, zi de zi, iar în iulie era deja foarte bolnav. Deși se odihnea cu greutate, totuși a continuat să primească vizitatori, oferind sfaturi și îndrumări și dezvăluind unora că urma să plece.

Primea Sfânta Împărtășanie zilnic, iar în ultimele sale zile a cerut să fie stropit cu apă sfințită de la Botezul Domnului, împreună cu toată camera sa. Acest lucru îi aducea mare mângâiere. El spunea: "Cât de necesară este această stropire. Harul lui Dumnezeu este prezent”.

Sfântul Antonie nu s-a temut de moarte, ci a așteptat-o într-un duh de bucurie și pace, lăsându-se în voia lui Dumnezeu. El a început să împartă altora lucururile sale, ca amintire.

În seara de 7 august, Sfântul Antonie a cerut să-l vadă pe starețul Isaac, i-a cerut binecuvântarea, apoi i-a cerut să tragă clopotul de trei ori, după cum se proceda atunci când cineva se muta la Domnul, Înmormântarea a avut loc pe 10 august, la ea participând mulți oameni. Deși Sfântul Antonie a vrut să fie înmormântat în noul cimitir, Arhiepiscopul a poruncit să fie înmormântat lângă fratele său, Sfântul Moise, în laterala Catedralei mari a Mânăstirii.

Patriarhia Moscovei a recunoscut venerarea locală a Bătrânilor din Optina pe 13 iunie 1996. Lucrarea de descoperire a sfintelor moaște ale Sfinților Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatolie I, Varsanufie și Anatolie al II-lea a început pe 24 iunie 1998 și s-a încheiat a doua zi. Cu toate acestea, date fiind sărbătorile bisericești (Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul etc.) asociate cu datele reale ale aflării sfintelor moaște, Patriarhul Alexei al II-lea a desemnat ziua de 27 iunie ca dată pentru cinstirea acestui eveniment. Sfintele moaște ale Sfinților Bătrâni se odihnesc acum în noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Domnului.

Bătrânii Optinei au fost canonizați de Patriarhia Moscovei, pentru venerare universală, pe 7 august 2000.

Spre slava lui Dumnezeu - o cercetare, traducere și adaptare Lăcașuri Ortodoxe, realizată în iulie 2023

1Critic literar și filosof rus, care, împreună cu Alexei Homiakov, este considerat fondatorul mișcării slavofile. Principala temă filosofică a lui Kireevsky a fost autodeterminarea culturii ruse în fața culturii vest-europene. El a explicat diferența caracteristică dintre ele prin rădăcini spirituale, culturale și istorice speciale, între care își găsea loc și separarea Bisericii Romei de Ortodoxie.