Sfântul Atanasie din Meteora

Sfântul Atanasie din MeteoraÎntemeierea Mânăstirii Marea Meteoră sau a Mânăstirii Schimbarea la Faţă reprezintă punctul de plecare al vieţii monahale organizate în Meteora. Această mânăstire este cea mai veche şi cea mai mare dintre mânăstirile existente pe Meteora, după cum o arată şi numele de „Marea Meteoră”. Înălţată pe cea mai impunătoare stâncă, ocupă o poziţie de frunte în complexul monahal al Meteorei.

Marea Meteoră a fost întemeiată cu puţin înainte de mijlocul secolului al XIV-lea, de către Sfântul Atanasie din Meteora, care a fost şi primul întemeietor şi întâiul care a organizat o comunitate monahală bine rânduită. Atanasie, fiu al unor părinţi pregătiţi, s-a născut la Hypati -  binecunoscutul oraş medieval al Noului Patras - în anul 1302, primind la botez numele de Andronic.

După moartea părinţilor săi şi capturarea oraşului său natal de către catalani în 1318/1319, el - la o vârstă fragedă - şi unchiul său s-au retras în Salonic. Acolo, unchiul său a murit pe când se afla în Mânăstirea Akapniu, iar Andronic a fost luat de secretarul imperial aflat sub comandă militară. Datorită aptitudinii sale literare remarcabile şi a iubirii de învăţare, el a primit o educaţie aleasă, în Salonic.

La vârsta de şaptesprezece ani, Andronic călătorea pe Muntele Athos, unde avea să discute cu mulţi oameni sfinţi, căutând rugăciunile şi binecuvântările lor, dar Părinţii au refuzat să-l lase pe băiat să rămână acolo, acesta fiind încă prea tânăr. Andronic, neliniştit şi dinamic, a pornit în noi călătorii şi descoperiri. Acestea l-au condus la Constantinopol, unde a cunoscut oameni bine pregătiţi, ecleziaşti precum Sfântul Grigorie Sinaitul, viitorul Patriarh Ecumenic Isidor (1347-1350), Daniil Isihastul şi alte persoane remarcabile ale comunităţii monastice. Cu ajutorul lor, el a fost iniţiat în tainele vieţii isihaste şi, ca o albină, aduna tot ceea ce-i era folositor pentru a ajunge la virtuţi.

Apoi, a călătorit în Creta, în 1325, unde a stat oarecare timp, vieţuind ca ascet, ajutat de un bun cretan, dar când a observat că acela încerca să-l atragă din nou între oameni pentru a-l căsători cu fiica sa, a decis să părăsească pentru totdeauna lumea. Prin urmare, s-a întors pe Muntele Athos, în jurul anului 1332, având pe atunci deja treizeci de ani. A fost primit, pe Muntele Sfânt, la Milea, ca ucenic la doi pustnici ajunşi la culmile virtuţii, Grigorie şi Moise. Ulterior, a primit tunsura monahală din partea Ieromonahului Grigorie, luând numele de Antonie. S-a distins rapid şi a primit noul nume şi permanent, de monah, Atanasie, odată cu primirea Marii Schime.

Cu toate acestea, incursiunile prădătoare ale turcilor şi alte  circumstanţe vrăjmăşeşti l-au obligat pe Atanasie să părăsească Muntele Athos împreună cu Părintele său duhovnicesc Grigorie şi cu un alt ucenic, Gavriil. În Salonic şi Beroea, mulţi bărbaţi importanţi s-au arătat dispuşi să le ofere ospitalitatea, dar cei doi călugări nu au consimţit să rămână, pentru că Atanasie avea o mare aversiune faţă de lume şi de neliniştea oraşului.

Aşa că, la sfatul Episcopului de atunci Iacov, au mers la stâncile Tesaliene din Stagoi, pe care cel ce scria Viaţa lui Atanasie, le numea: „cele mai mari şi mai înalte stânci create de Dumnezeu de la începutul lumii”. Urmând sfaturile Episcopului, aceştia au găsit stâncile aşa cum auziseră despre ele, dar nimeni altcineva decât vulturii şi corbii nu trăia pe ele.

Ieromonahul Grigorie şi Sfântul Atanasie s-au stabilit pe stânca Stylos, care astăzi se numeşte Stânca Duhului Sfânt. Grigorie a rămas acolo un deceniu întreg şi acesta a fost motivul pentru care avea să fie numit „stilit” (stâlpnic). Atanasie, ca  zăvorât, după o anumită perioadă de timp s-a retras, cu permisiunea învăţătorului său, într-o peşteră din stâncă. Acolo, în rugăciune şi singurătate, îşi petrecea timpul împletind coşuri, aşa încât niciodată să nu stea nefăcând ceva şi, astfel, fiind apărat de pericolul de a cădea în ispită.

Cu toate acestea, căutând şi mai multă singurătate, tot cu permisiunea Bătrânului Grigorie, avea să aleagă o altă stâncă, „un loc pentru pustnici, o stâncă ce se înălţa sus în Ceruri”, unde s-a instalat în jurul anului 1340, de data aceasta permanent. Stânca era aşa-zisa Platilithos (Stânca Întinsă), pe care Atanasie a numit-o Meteoron, un nume care urma să fie păstrat de-a lungul secolelor şi preluat în general de întregul complex al mânăstirilor din jur, renumit mult dincolo de graniţele Greciei.

Înarmat cu aripile Duhului Sfânt şi cu voinţa şi credinţa lui neclintită, Atanasie, smeritul călugăr, aproape zburând, în cele din urmă ajungea să păşească pe această stâncă brăzdată de soare, până acolo unde doar razele acestuia mai ajungeau, după cum se menţionează într-o scriere din aprilie 1580, a Patriarhului Ecumenic Mitrofan al III-lea: „Mişcat de iubirea dumnezeiască, sfântul călugăr Atanasie, luând aripile Duhului Sfânt, a zburat mai întâi spre această stâncă brăzdată de soare, care domina în Stagoi, numită în mod justificat Meteoron, fiind cea mai mare dintre toate. Acolo, a găsit un loc sfânt, un adevărat Rai care cuprindea, în loc de copaci purtători de roade, oameni care aveau rodul divin al Duhului Sfânt".

Atanasie şi-a construit refugiul ascetic şi a organizat prima comunitate monahală cu rânduială de obşte strictă, stabilită de el însuşi. Obştea de sub Sfântul Atanasie avea deja paisprezece membri. Iniţial, Sfântul ascet a construit Biserica Teometeora (Maica Domnului) Căreia i-a închinat şi mânăstirea, aşa cum le spunea el însuşi tovarăşilor săi asceţi şi apropiaţi, cu puţin timp înainte de a se muta la Domnul: „şi, mai întâi, vă las sub acoperământul Preasfintei noastre Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, Căreia Îi este închinată această mânăstire”. 

Mai târziu, a construit o altă biserică, în cinstea Schimbării la Faţă a lui Hristos, care avea să devină cea mai importantă a mânăstirii, care a primit astfel şi numele final de Mânăstirea Schimbarea la Faţă, care se păstrează până astăzi.

Sfântul Atanasie a transformat această stâncă abruptă şi inaccesibilă, într -o cale uşoară către Domnul nostru, Care este piatra de temelie a Bisericii: „Această piatră grea, Părinte, ai muncit-o din greu pentru a fi transformată într-o cale către Piatra Cea din Capul Unghiului”.

Astăzi, la urcarea pe scara tăiată în stâncă spre mânăstire, în stânga, chiar înainte de intrare, se poate vedea Schitul Sfântului Atanasie din crevasa naturală din stâncă, aranjată ca un lăcaş umil şi strict, cu un paraclis în miniatură. Aici, potrivit tradiţiei, Sfântul pustnic a trăit mai întâi singur, înainte de a acoperi Stânca Întinsă şi de a construi o biserică pe terasa stâncoasă şi chilii pentru călugării care începuseră să se adune în jurul său.

Extrem de smerit cum a fost, Sfântul Atanasie, în întreaga sa viaţă, a rămas călugăr obişnuit. Poate datorită smereniei sale înalte, nu a lăsat niciun text scris, deşi era foarte bun cunoscător şi bine educat.

Potrivit biografului său, el s-a mutat cu pace la Domnul, la vârsta de şaptezeci şi opt de ani, în anul 1380, pe 20 aprilie. Ştim că Sfântul Atanasie, pe când era în viaţă, cu puţin timp înainte de trecerea sa la cele veşnice, l-a ales pe Ieromonahul Macarie drept Părinte duhovnicesc al Marii Meteore, pentru perioada ce avea să urmeze: „Ieromonahul Macarie a fost ales mai întâi, de mine, pentru a conduce şi a fi responsabil cu nevoile chiliilor şi cu rânduiala vieţii duhovniceşti”. Cu toate acestea, aceasta a durat doar un timp scurt, deoarece până în noiembrie 1381, fostul rege greco-sârb de Tesalia şi Epir, de acum călugărul Ioasaf, îşi asuma rolul de succesor al Sfântului Atanasie, cu binecuvântarea sa de pe când era încă în viaţă şi cu acordul reciproc al întregii obşti, devenind al doilea întemeietor şi ctitor al Marii Meteore.

/ spre slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2023