Publicat pe 30.10.2023

Sfânta Irina Împărăteasa (monahia Xenia) (Întemeietoarea Mânăstirii Pantocrator din Constantinopol)

În ziua de 13 august se face cinstirea aparte a Preasfintei împărătese Irina, care primind sfântul si îngerescul chip s-a numit Xenia monahia, întemeietoarea sfintei Mânăstiri Pantocrator a Mântuitorului Hristos.

Această Sfântă Irina a trăit în secolul al XII-lea, fiind frumoasă și plină de virtuți. Împăratul Alexie Comnenul văzând-o, a căsătorit-o cu fiul său Ioan, care mai era numit și Caloian (Ioan cel Frumos), de asemenea pentru numeroasele sale virtuți. Ca urmare, virtuoasa împărăteasă Irina a înfăptuit cu dărnicie faptele milosteniei. Ea mergea singură prin casele săracilor, pentru a le oferi nu doar bani, ci și un altfel de ajutor și marea mângâiere: speranța în Hristos. De asemenea, a construit case pentru bătrâni și a lăsat sume mari de bani pentru necesitățile și traiul lor.

Conform unor surse istorice din interiorul Bisericii, mai târziu, Sfânta Irina a trecut prin mari dureri. Soțul ei ar fi murit în timpul unei expediții în Siria, în 1143, după ce având un accident la vânătoare, fiind rănit de o săgeată otrăvită și nemaiavând încredere nici în medici, ajunsese în stare critică. Mai târziu, i-ar fi pierdut și pe doi dintre cei patru copii ai ei. Atunci, Irina, vrând să caute alinare în suferința ei, ar fi ales viața monahală. După ce a primit consimțământul fiului ei, împăratul Manuel, s-a retras la Mânăstirea Pantocrator, unde a devenit călugăriță. Sfânta împărăteasă Irina a primit numele Xenia, când a fost tunsă în schima monahală.

Conform acelorași surse, s-a mutat la Domnul, pe când se afla în mânăstire, și a fost îngropată în mare simplitate, așa cum și-a dorit ea însăși. Cu puțin timp înainte de trecerea la cele veșnice, obișnuia să spună că oricum împărăteasa Irina murise deja cu mult înainte, acum fiind doar călugărița Xenia.

Un alt Sinaxar amintește: trebuia, deci, ca această mare cetate a Constantinopolului să ajungă să se mândrească, nu doar cu frumusețea lucrurilor care se găseau odată în el, ci să se bucure și cu istoria oamenilor din vechime renumiți pentru virtuțile lor. Mai degrabă, trebuia să se laude și să fie înfrumusețată cu binecunoscuta împărăteasă și întemeietoare a Mânăstirii Pantocrator. Odată ce lucrurile vechi au dispărut cu timpul și frumusețea lor s-a stins, ele nu mai serveau ca surse de încântare pentru privitorii lor. Nici măcar de ar fi fost supuse restaurării nu ar fi fost suficient pentru a încânta ochiul; ar fi părut oricum uitate. Dar nu la fel s-a întâmplat cu frumusețea și strălucirea lăcașurilor ridicate chiar din temelia lor de cunoscuta împărăteasă cu voia și îngăduința puternicului împărat, spre slava și cu ajutorul Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos care le-a slăvit încununându-le, încât cetatea să se mândrească cu ele, iar prin razele pe care le împrăștiau, să lumineze clădirile care, îmbătrânind, au căzut cu timpul. Pe de altă parte, împărăteasa, care dobândise toate virtuțile încă din copilărie și era vas ales al tuturor lucrurilor bune – de aceea a fost unită în căsătorie cu împăratul încoronat de Dumnezeu - s-a arătat a fi nu doar o veritabilă podoabă pentru înaintașii împărați - ea fiind considerată cea care a pus graniță tuturor împărăteselor de dinaintea ei - ci a stat și la baza tuturor calităților bune pentru cei care aveau să-i urmeze.

CUVÂNT:

Pornind de la Sfântul Isaac: Silește-te când te întâlnești cu aproapele tău să-l cinstești mai presus de măsura lui.

“Cinstea oferită celuilalt, mai ales peste măsură, este argumentată de experiența smereniei, care îl așează pe adresant într-o poziție secundară față de rolul principal pe care îl ocupă aproapele, considerat însăși viața noastră, pe modelul „ca el să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30). Este chipul dragostei, care mereu dă prioritate, care le vede pe toate bune și care se uimește în fața tainei fratelui, a celui de lângă. În această înțelegere se validează atât comportamental, cât și teologic, argumentarea acestei sentințe.

În sinteză, a-i da cinste peste măsura lui, celuilalt de lângă, aduce pace în sufletul celui care o face, devreme ce îl așează pe unul ca acesta în starea cea mai firească a smereniei, prin care se aseamănă cu Dumnezeu Cel smerit, Care, El Însuși, îl cinstește nemăsurat pe om. Iar, pe de altă parte, îl descoperă pe om în ceea ce acesta ar putea să fie, în identitatea gândită de Dumnezeu, în forma lui maximă de devenire, care mereu indică un mai sus, mai mare, mai mult, ‘peste măsura’ lui de acum.

(fragment de la: †BENEDICT Bistrițeanul - Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului)

Același Sinaxar continuă: această cunoscută împărăteasă a provenit din părinți regi ai Occidentului, din leagăn remarcându-se cu sporirea virtuților sale. Căci virtutea îi arată și-i mărturisește cei care o caută, chiar dacă ei se ascund cu asta. Când binecredinciosul cuplu imperial Alexie Comnenul și Irina Ducas au căutat-o și au aflat-o pe această tânără plină de virtuți, totul s-a umplut de bucurie și de veselie.

După ce i-a născut copii de parte bărbătească și, de asemenea, fete, în total în număr de opt, ea i-a crescut într-o manieră împărătească și frumoasă, dar a socotit plăcerile vieții și chiar regalitatea în sine ca fiind nimic, șoptind cuvintele lui David:

“Ce folos ai de sângele meu de mă cobor în stricăciune?" (Psalmi 29:9).

Ea a slujit lui Dumnezeu neîntrerupt, prin mijlocirile sale - având puterea regală - ajutându-i pe cei oropsiți și îndrumându-i în toate felurile.

Dar s-a bucurat cu milostivire, dincolo de oferirea de bani. Înainte de încoronare, ea a dat tot ceea ce avea, în mâinile săracilor, după aceasta devenind apărătoare a orfanilor și văduvelor și împodobind lăcașurile monahale. Blândețea ei, liniștea, umilința, milostivirea, veselia ei, au făcut ca niciodată să nu fie împinsă spre mânie ori să jignească pe cineva. Și dacă a îndrăznit vreodată să zâmbească, până și aceasta a făcut-o cu sfială, având mereu Psaltirea pe buzele sale și ducând o viață ascetică.

Cu toate acestea, găsind totul încă nepotrivit iubirii de Dumnezeu, imediat după ce a primit coroana imperială și a fost ridicată la rang de împărăteasă, le-a lăsat toate, întemeind Mânăstirea imperială Pantocrator a Mântuitorului Hristos, Dumnezeul nostru1. A ridicat frumoase biserici care pot fi văzute acolo și astăzi, locuri pentru primirea de străini și case pentru bătrâni, toate acestea de o frumusețe aparte între toate clădirile ce se găseau, mai vechi sau mai noi. În toate a fost asistată de preacuviosul Nichifor, cu adevărat un nou Vasile, el hotărând înfățișarea armonioasă a clădirilor, conducând lucrările de construcție, cu mare energie, încât nu a permis ochilor săi dormitare, și nici odihnă capului său.

Și astfel construind și stabilind întregul complex cu ajutorul său, ea l-a rănduit cu frumusețe aparte pentru cetatea împărătească, bucurându-se de frumusețea reușitei și mulțumind lui Dumnezeu.

Iar când a avut nevoie de o mână de ajutor mai puternică, a găsit-o. Căci odată, luându-l de mână pe soțul ei împăratul și intrând în minunata Biserică a lui Dumnezeu Pantocrator, Domnul nostru Iisus Hristos, ea s-a aruncat brusc la pământ, plecându-și capul pe podeaua sfântă.

"Primește, Doamne, biserica pe care Dumnezeu a ridicat-o pentru tine", a exclamat ea în lacrimi, adăugând lacrimi peste lacrimi și promițând că nu se va ridica de acolo dacă lucrul pe care și l-a dorit nu va avea parte de împlinire. În timp ce spăla podeaua sfântă, cu lacrimile ei, l-a auzit pe împărat făgăduindu-i ceea ce își dorea, promițând că va îndeplini fiecare dintre dorințele ei, că va face tot ce va sta în puterea lui, și chiar mai mult, în dăruirea vaselor sfinte și a altor bunuri, pentru ca această mânăstire să strălucească deasupra tuturor celorlalte zidiri, la fel cum Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cinstit și slăvit acolo, are întâietate asupra tuturor lucrurilor. Auzind aceasta, s-a ridicat în picioare plină de bucurie și de veselie nespusă.

Mormântul din Hagia Sophia considerat a fi cel al Împărăteesei Irina.Și astfel, cunoscuta împărăteasă, ca și cum ar fi dat de-o parte povara care o apăsase, a avut parte de bucurie. Același sinaxar amintește că nu la multă vreme după aceea, pe când se găsea în Bitinia, Sfânta Irina a plecat la Hristos, Cel după Care tânjea (1134). A fost înmormântată în acea mânăstire pe care o ridicase din temelii. Promisiunea pe care ea a primit-o de la evlaviosul împărat a fost împlinită, iar Mănăstirea împărătească Pantocrator a sporit, câștigând întâiul loc între toate celelalte.

"Și nu a trecut mult timp până când evlaviosul împărat Ioan, lăsând deoparte împărăția cea pământească, s-a mutat la Domnul în Ceruri [+1143]. Trupul său a fost pus să se odihnească în mânăstirea împărătească Pantocrator care fusese de el înfrumusețată, spre slava lui Hristos Pantocrator, Adevăratul nostru Dumnezeu, Căruia se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin".

Spre slava lui Dumnezeu - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut despre care nu știm să mai fi apărut vreodată în limba română: Lăcașuri Ortodoxe, o lucrare realizată în octombrie 2023.

1Mănăstirea lui Hristos Pantocrator este situată pe al patrulea deal al Constantinopolului, cu vedere la Cornul de aur, la est de Biserica Sfinților Apostoli și la nord de apeductul Valens. Construită între anii 1118-1136, a fost un mare complex monahal, cu bolniță.

Este posibil ca moscheea din apropiere să fi făcut parte odată din complex, probabil servind ca bibliotecă. Există, de asemenea, mai multe rezervoare în apropiere. La un moment dat, aici s-au aflat peste doisprezece morminte ale împăraților.

Biserica Pantocrator, după Studii Topografice Bizantine, de Paspates, 1877În ziua de 4 august, în fiecare an, în Biserica Ortodoxă se face pomenirea Sfințirii Prea-frumosului și Dumnezeiescului Lăcaș al Mănăstirii Împărătești a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos Pantocrator, din Constantinopol.