Sfânta Fecioară Muceniță Suzana din Roma

Persecuția Dioclețiană sau Marea Persecuție a fost ultima și cea mai severă persecuție a creștinilor din Imperiul Roman. În anul 303, împărații Dioclețian, Maximian, Galerius și Constantius au emis o serie de edicte care anulau drepturile legale ale creștinilor și cereau ca aceștia să respecte practicile religioase tradiționale. Edictele ulterioare au vizat clerul și au cerut sacrificii universale, ordonând tuturor locuitorilor să sacrifice zeilor. Persecuția a variat în intensitate în tot imperiul — cea mai slabă fiind în Galia și Marea Britanie, unde a fost aplicat doar primul edict, și cea mai puternică în provinciile răsăritene. Legile persecutorii au fost anulate de diferiți împărați (Galerius cu Edictul de la Serdița, din 311) în momente diferite, dar Edictul de la Milano al Sfântului Constantin și al lui Licinius, din 313, marca sfârșitul persecuției.

Creștinii au fost supuși discriminării locale intermitent în imperiu, dar împărații dinaintea lui Dioclețian au fost reținuți în emiterea de legi generale împotriva grupului de credincioși. În anii 250, sub domnia lui Decius și Valerian, supușii romani, inclusiv creștinii, au fost obligați să sacrifice zeilor romani ori altfel se confruntau cu închisoarea și execuția, însă nu neapărat aceste edicte specificau că ar ataca direct creștinismul. După ascensiunea lui Gallienus în 260, aceste legi au fost suspendate. Preluarea puterii de către Dioclețian în 284 a anunțat o schimbare treptată a atitudinilor oficiale față de minoritățile religioase. În primii cincisprezece ani ai domniei sale, Dioclețian a curățat armata de creștini, i-a condamnat pe maniheiști1 la moarte și s-a înconjurat de oponenți publici ai creștinismului. Preferința lui Dioclețian pentru guvernarea activistă, combinată cu imaginea sa de sine ca restaurator al gloriei romane trecute, au prevestit cea mai răspândită persecuție din istoria romană. În iarna anului 302, Galerius îl îndemna pe Dioclețian să înceapă o persecuție generală a creștinilor. Dioclețian, arătându-se ca fiind precaut, a cerut îndrumare oracolului de la Didyma. Răspunsul oracolului a fost citit ca o susținere a poziției lui Galerius, iar o persecuție generală a fost convocată pe 23 februarie 303.

În acest context, Sfânta Fecioară Muceniţă Suzana, fiica Preotului Gavinie şi nepoata Sfântului Episcop Caius al Romei (283-296), se arăta sporită în evlavia creştină, încă din vremea tinereţii sale dedicându-se lui Dumnezeu. Familia Sfintei avea legături cu împăratul Diocleţian, care auzise multe cuvinte despre virtutea şi frumuseţea ei.

După ce a decis să o dea pe Sfânta Suzana în căsătorie co-regentului său Maximian (305-311), Diocleţian l-a trimis pe demnitarul Claudius la Preotul Gavinie, şi apoi pe propriul său frate, Maximus. Ambii, împreună cu soţia lui Claudius, Prepedigna, şi fiii ei Alexandru şi Cythius, au primit botezul după discuţia cu familia evlavioasă. Aflând că întreaga familie şi rudele sale au fost convertite la creştinism, Diocleţian i-a trimis în exil.

Curând, Sfinții mucenici au fost aruncați de vii în foc, la Ostia, nu departe de Roma, fiindu-le aruncată cenuşa în mare. Sfânta Fecioară Suzana a fost răpită la palat, iar împărăteasa forțată să încerce să o convingă să se supună. Dar împărăteasa, în secret creştină, a susţinut mucenicia ei pentru a-şi păstra fecioria de dragul Domnului. Ea i-a explicat împăratului despre respingerea căsătoriei cu un păgân. Diocleţian a dat permisiunea co-regentului său să o pângărească pe Sfânta Fecioară, dar un înger a apărat-o.

Macedonius a început, apoi, să-i ceară Muceniţei să aducă jertfe idolilor.

“Eu aduc jertfă Domnului meu”, a răspuns ea.

Apoi, Macedonius i-a tăiat capul, în casa tatălui ei. Împărăteasa a îngropat, în taină, trupul Sfintei. Clădirea în care a avut loc uciderea, împreună cu cea alăturată aparținând unchiului ei, Sfântul Episcop Caius al Romei, au fost transformate în biserică. La scurt timp după aceea, tatăl Sfintei Suzana, Preotul Gavinie, a primit mucenicia, și de asemenea Sfântul Caius, în anul 296.

Sfânta Muceniţă Fecioară Suzana şi cei dimpreună cu ea, din Roma, sunt cinstiţi în mod special pe 11 august. Viața Sfintei Suzana a fost scrisă între anii 450-500 după Hristos.

Info: ANIVERSARE

Luna septembrie, ziua a 6-a, amintește despre o decizie a Sfântului Sinod, prin care avea loc promovarea ca Arhiereu Vicar la Sfânta Episcopie a Râmnicului, a Înalt Preasfinţitului Părinte Academician Dr. IRINEU ION POPA. Aceasta se întâmpla în anul 1991. Pentru ca, la exact o lună mai târziu, să fie hirotonit Arhiereu cu numele de Slătineanul.

În acest an, 2023, s-au împlinit 15 ani de când Înalt Preasfinţitul Părinte Academician Dr. IRINEU ION POPA a devenit Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei.

ÎNTRU MULȚI ȘI BINECUVÂNTAȚI ANI!

Sfânta Suzana este menționată în Martirologiul Roman, la data de 11 august, după cum urmează:

"La Roma, se face pomenirea Sfintei Suzana, în al cărei nume, care a fost menționat printre martiri în listele antice, a fost închinată lui Dumnezeu bazilica Bisericii titulare a lui Gaius de la Băile2 lui Dioclețian, în secolul al VI-lea".

Sfintele moaște ale tatălui Sfintei Suzana, Sfântul Gavinie (Gabin), sunt venerate în Biserica "Preasfânta Treime" din Lyon, Franța, ziua sa de sărbătorire fiind 19 februarie, dată care apare și în Martirologiul Roman.

Biserica Sfintei Suzana de la Băile (Termele) lui Dioclețian este astăzi o biserică parohială romano-catolică situată pe Dealul Quirinal din Roma, în Italia. Aici a existat o biserică titulară asociată cu locul său încă din anul 280 după Hristos. Biserica actuală a fost reconstruită între 1585 și 1603, pentru o mănăstire de călugărițe cisterciene din Biserica Romano-Catolică, fondată pe acel loc în 1587, care încă există acolo.

Biserica a servit ca parohie națională pentru cei din Statele Unite care locuiau în Roma, din 1921 până în 2017, perioadă în care a fost dată spre îngrijire ordinului catolic al pauliștilor, o societate de preoți fondată în Statele Unite. Ulterior, Ordinul Pauliștilor s-a mutat la Biserica Sfântul Patrick.

În jurul anului 280 după Hristos, pe locul actualei biserici se afla, după cum specifică istoricii, o casă de închinare creștină timpurie, care, la fel cu multe dintre primele locuri de întâlnire creștine, se afla într-o locuință particulară (domus ecclesiae). Conform Vieții Sfintei Suzana, din secolul al VI-lea, domus-ul aparținea a doi frați numiți Caius și Gavinie, creștini cunoscuți. Anterior, biserica a fost identificată, în cele mai vechi documente din secolul al IV-lea, ca purtând titlul "A lui Gaius" de la Băile lui Dioclețian, sau ca "ad duas domos" ("De lângă cele două case"). Mențiunea apare legată de un Sinod din Roma, din anul 499.

Biserica Sfânta Suzana este unul dintre cele mai vechi titluri din orașul Roma. Biserica creștină timpurie, construită pe rămășițele a trei vile romane încă vizibile sub mânăstire, era amplasată imediat în afara zidului Băilor construite de Dioclețian și a Zidului Servian, primele ziduri construite pentru a apăra orașul. Biserica a fost ridicată pe casa Suzanei, unde a și fost martirizată. În secolul al IV-lea apărea menționată cu denumirea "Ad duas domos" (la cele două case). Această primă bazilică a fost aproape sigur construită sub Episcopul Leon al III-lea al Romei (795-816).

Structura a devenit, însă, biserică în jurul anului 330, sub împăratul Constantin I, când bazilicile au fost adaptate uzului liturgic, prin transformarea numeroaselor "biserici de acasă" .

1Teoreticienii creștinismului timpuriu (secolele al III-lea și al IV-lea), precum Hippolytus sau Epiphanius, relatează despre o călătorie a lui Scythianus, în jurul anului 50 în India, de unde a adus o doctrină a „celor două principii”. După acești autori, Scythianus este considerat ca fiind precursorul profetului Mani. Terebinthus, discipolul lui Scythianus, care se desemna pe sine cu numele de Buddha, călătorește în Palestina și Iudeea unde îi întâlnește pe apostolii lui Iisus, după care se stabilește în cele din urmă în Babilon, transmițând învățăturile sale lui Mani, acesta fondând curentul religios ce îi poartă numele.

Maniheismul a reprezentat una dintre cele mai importante religii practicate în antichitate, în Orientul Mijlociu, în special pe teritoriul Imperiului Persan. Este o teză dualistă, propagată de filozoful persan Mani (Manes) (216-277 d.Hr.) care, pretinzând a fi în posesia unor revelații secrete, se considera a fi ultimul trimis, întruchiparea fizică a „Paracletului”. Este un sincretism combinând iudaismul, budismul, brahmanismul și creștinismului, dar nu și zoroastrismului - care era religia oficială a Imperiului Persan unde a apărut Maniheismul. Se bazează pe o separare a lumii între împărăția luminii și împărăția întunericului.

2Băile lui Dioclețian (Termele lui Dioclețian) au fost băi publice în Roma antică. Numite după împăratul Dioclețian și construite între anii 298 și 306 după Hristos, ele au fost cele mai mari dintre Băile Imperiale. Proiectul a fost inițial comandat de Maximian la întoarcerea sa la Roma în toamna anului 298 și a fost continuat după abdicarea sa și a lui Dioclețian sub Constantius, tatăl Sfântului Constantin. [Platner, Samuel Ball (1929). A Topographical Dictionary of Ancient Rome. London: Oxford University Press]

Băile au fost deschise până în 537, când ostrogoții [austrogoții - popor germanic din Epoca Romană] au tăiat apeductele către orașul Roma.