Sfinții Eusebie, Nestavu și Zenon din Gaza

Transcriere după o istorisire a lui Sozomen (istoric al Bisericii și avocat bizantin, unul din Părinții Bisericii din secolul al V-lea), cuprinsă de el în "Istoria Bisericească" (Cartea 5, Cap. IX), tradusă în românește de IPS Iosif Gheroghian1, Mitropolit Primat al României (Tipo-Litografia "Cărților Bisericești" - 1897

“Eusebiu, Nestabie şi Zenon primesc martiriul în cetatea de Gaza.

Fiindcă am mers prea departe în acestă cuvântare şi am povestit moartea lui Georgie şi a lui Teodor, cred de datorie acum să povestesc şi moartea celor trei fraţi: Eusebiu, Nestabie şi Zenon. Locuitorii cetăţii din Gaza fiind porniţi contra lor cu o ură foarte violentă se duseră de-i prinseră în casele unde se ascunseseră, ii bătură cu cea mai extremă cruzime, şi îi închiseră într-o groaznică temniţă. Adunându-se apoi la teatru, ei începură să declame contra lor şi să se plângă că ei violaseră sfinţenia templurilor lor şi abuzaseră de puterea ce le-o dăduse stăpânirea precedentă, spre a dezonora şi spre a distruge, dacă le-ar fi fost cu putinţă, Religiunea lor. Strigând astfel, ei se îndemnară unii pe alţii şi atât de mult erau orbiţi de patimă, încât alergară cu mulţimea la temniţă şi îi scoaseră de acolo cu o furie neasemănată, îi târâră pe străzi şi pieţele publice, şi-i loviră unii cu pietre, iar alţii cu bastone.

Am auzit zicându-se, că au fost şi femei care şi-au părăsit lucrul spre a veni să-i împungă cu vârful fuselor lor şi că bucătarii şî-au lăsat bucătăriile, spre a arunca asupra lor apă clocotită din tingirile lor şi spre a-i străpunge cu frigările. Când i-au sfâşiat în bucăţi şi le-au răspândit creierii pe străzi, îi târâră afară din cetate, la locul unde se aruncau stârvurile animalelor, şi făcând acolo un mare foc le arseră şi amestecară osele, pe care focul nu putuse să le mistuie în cenuşă, cu osele măgarilor şi ale cămilelor, pentru ca să fie greu a le distinge.

Cu toate acestea, se găsi o femeie ce locuia în acea cetate, deşi nu era născută acolo, care le adună noaptea, prin inspirarea lui Dumnezeu, şi punându-le într-o căldare le dădu lui Zenon vărul său, după cum îi poruncise Dumnezeu în vis. Căci poporul nu-l cunoștea mai înainte şi puţin a lipsit ca să nu fie şi el prins: însă el fugise, în timp ce poporul era ocupat cu maltratarea şi omorârea celor trei rude ale sale, şi scăpase la Antidona, cetate maritimă la distanţă aprope douăzeci de stadii de Gaza şi foarte dedată la superstiţia şi la cultul idolilor. Locuitorii acelei cetăţi aflând că era creştin, îl bătură cu multă cruzime şi-l alungară. Femeia îl găsi în portul cetăţii de Gaza, unde se retrăsese, şi-i dădu Relicvele.

El le păstră cu mare îngrijire în casa sa până ce a ajuns Episcop al acelei cetăţi, sub domnirea împăratului Teodosie, când zidi o biserică afară de cetate şi puse Relicvele sub altar, lângă trupul sfântului Nestor Mărturisitorul. Acest Nestor fusese legat în timpul vieţii sale cu o amiciţie foarte strânsă cu verii săi, fusese prins cu dânşii de poporul din Gaza, bătut, şi aruncat în temniţă; însă acei ce-l târau spre a-l omorî, fiind mişcaţi de faţa sa cea blândă, îl aruncară pe jumătate mort afară din cetate. Unii din creştini ridicându-l, îl duseră la casa lui Zenon, unde muri atunci când i se punea prima legătură la ranele sale.

Când locuitorii de Gaza reflectară asupra gravităţii crimei lor, ei se temură de a fi pedepsiţi pentru aceasta, după cum meritau. Zvonul era, că împăratul era cuprins de o mare indignațiune pentru această crimă şi că hotărâse să-i pedepsescă cu asprime. Însă acel zvon nu era întemeiat decât de frica de care vinovaţii erau tulburaţi, de imputările ce le făcea conștiința pentru cruzimea lor şi pentru grozava zugrăvire ce ea le făcea neîncetat asupra pedepselor ce meritau. În adevăr, Iulian departe de a-i pedepsi pentru omorârea celor trei creştini, nici nu-i mustră măcar după cum mustrase pe locuitorii din Alexandria pentru omorârea lui Georgie. Din contra, el depuse pe Guvernatorul Provinciei, şi după ce a poruncit să se instruiască procesul său, voi să se creadă că el îi făcea o mare graţie, dacă nu-l pedepsește cu mortea. Crima pentru care el îl acuză, era că a poruncit să se aresteze câţiva locuitori din Gaza, culpabili de răscoală şi de ucidere şi că a poruncit să se informeze şi să-i judece după legi. Căci ce nevoie avea, zice el, de a-i prinde şi de a-i judeca, pentru că ei se răzbunaseră asupra unui mic număr de Galileeni, pentru injuriile ce le făcuseră lor şi Dumnezeilor lor?

Se zice, că aceasta se petrecu în chipul acesta.”

Sfinții Eusebie, Nestavu și Zenon din Gaza (cinstiți în mod aparte pe 21 septembrie) au fost martirizați sub împăratul Iulian Apostatul (361-363), fiul lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al Sfântului Constantin cel Mare). Iulian, care abandonase religia creștină în 351, în favoarea unui monoteism neoplatonician, la 6 noiembrie 355 a fost desemnat caesar al provinciilor din Occident. După moartea lui Constanțiu al II-lea, la Tarsos (3 noiembrie 361), Iulian era recunoscut ca unic împărat al imperiului și ajungea la Constantinopol. În scurta lui domnie a încercat să reînvie cultele păgâne, adoptând edicte anticreștine și, de asemenea, a rămas cunoscut pentru încercarea de reconstruire a Templului din Ierusalim. Un prieten personal al lui, Ammianus Marcellinus, a scris despre acest efort:

„Iulian s-a gândit să reconstruiască cu o cheltuială extravagantă Templul care să fie mândria Ierusalimului încă o dată și l-a angajat în acest sens pe Alypius din Antiohia. Alypius s-a apucat puternic de lucru și a fost secondat de guvernatorul provinciei atunci când bile înspăimântătoare de foc au distrus fundațiile. Aceste [bile] și-au continuat atacurile până când muncitorii, după încercări repetate, nu s-au mai putut apropia mai mult și s-a renunțat la această încercare.”

—Ammianus Marcellinus

(Ammianus Marcellinus, Res Gestae, 23.1.2–3)

Spre slava lui Dumnezeu - o transcriere după original, cercetare și adaptare Lăcașuri Ortodoxe, realizate în septembrie 2023.

1Mitropolitul Iosif a deținut în două rânduri demnitatea de Mitropolit-Primat al Bisericii Ortodoxe Române (1886-1893, 1896-1909). Mai întâi Episcop al Hușilor, apoi Episcop al Dunării de Jos, a reorganizat viața bisericească din Dobrogea, revenită atunci la România (1878).

Mitropolitul IosifLa 22 noiembrie 1886 a fost ales Mitropolit al Ungrovlahiei și Primat al României, dar la 29 martie 1893, este obligat să-și dea demisia, în urma refuzului său de a accepta "Legea clerului mirean și a seminariilor", propusă de Take Ionescu. I-a luat locul Episcopul Argeșului, Ghenadie Petrescu (conf. Mircea Păcurariu - Dicționarul Teologilor Români (Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996).

IPS Iosif Gheorghian s-a stabilit la Mănăstirea Căldărușani. După caterisirea mitropolitului Ghenadie Petrescu, IPS Iosif a fost reales ca Mitropolit-Primat al României, la 6 decembrie 1896, păstorind apoi până la mutarea sa la Domnul (24 ianuarie 1909). Membru de onoare al Academiei Române (21 mai 1901), a tradus mai multe lucrări din limba franceză și din literatura patristică. Este înmormântat în biserica "Sfântul Gheorghe“ din Mănăstirea Cernica.

Mitropolitul Ghenadie PetrescuMitropolitul Ghenadie Petrescu, la rândul său, fusese judecat pe 20 mai 1895 pentru acuzații neîntemeiate - inovații în cult, ierosilie (sacrilegiu, abatere gravă de la preceptele bisericii), arghirofilie ( lăcomie de bani) - Mitropolitul Ghenadie a fost caterisit și exilat la Mănăstirea Căldărușani. Înlăturarea sa a fost primită cu nemulțumire de masele de credincioși. În urma manifestațiilor acestora, dar mai ales datorită intervențiilor lui Ghenadie pe lângă Țarul Nicolae al II-lea, Carol I cere guvernului să rezolve problema Mitropolitului destituit. Deși a fost reabilitat în 1896, Ghenadie Petrescu nu a mai fost înscăunat mitropolit. A rămas în schimb stareț al Mânăstirii Căldărușani, mutându-se la Domnul și fiind înmormântat la Căldărușani.

Problema, însă, a clătinat la acea vreme din temelii Biserica Ortodoxă Română, odată cu caterisirea lui Ghenadie având loc și demisia primului ministru, Dimitrie A. Sturdza.