Tuesday 30 april 2024

PS Părinte Vincențiu: Sfinții Apostoli Petru și Ioan - Martorii Învierii Domnului (Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor)

✝ VINCENŢIU
Prin harul lui Dumnezeu
Episcopul Sloboziei și Călărașilor

Iubitului meu cler și popor,
Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
Iar din parte-mi, arhierești binecuvântări!

Dreptmăritori creştini,
Hristos a Înviat!

Cei doi Sfinți Ucenici și Apostoli, Petru şi Ioan, au fost printre martorii privilegiați ai descoperirii mormântului gol al Mântuitorului și primii care au crezut că Iisus Hristos a înviat din morți. Ei reprezintă, de asemenea, şi cele două atitudini sau moduri de a ne raporta la cunoașterea și experiența Învierii și Vieţii Veșnice. Pe de o parte, Apostolul Petru reprezintă viața omului care-și trăiește credinţa încercată de îndoieli și chiar tăgăduiri, a omului care a devenit curat (neprihănit) după gustarea păcatului, şi căruia Dumnezeu i-a încredinţat cheile Împărăţiei Cerurilor, iar, pe de alta, Sfântul Ioan, Ucenicul iubit, cel feciorelnic cu trupul, care a trecut dincolo de capacitatea de a crede şi a ajuns la vederea duhovnicească, contemplativă, a Domnului Înviat.

La fel şi viaţa Bisericii cunoaşte două moduri de a fi, una peregrină, aici pe pământ, viața activă, pastoral-misionară, întruchipată de Petru, mereu pe cale spre Împărăţia lui Dumnezeu, iar alta, preaslăvită în Împărăţia lui Dumnezeu, viața isihastă, contemplativă, întruchipată de Ioan. Două atitudini pe care le simbolizează şi cele două surori ale lui Lazăr, Marta și Maria (cf. Luca 10, 38-42).

Evanghelia după Ioan, în capitolele 20 și 21, ne prezintă două moduri de raportare şi relaționare pe care cei doi Ucenici și Apostoli le-au avut faţă de Mântuitorul aici pe pământ, în timpul vieții Sale. În capitolul 20 ni se spune că cei doi ucenici, Petru și Ioan, au alergat împreună la mormântul Domnului, după ce Maria Magdalena, care fusese dis de dimineață, a văzut că piatra de la ușa mormântului fusese ridicată. De la zbuciumul pricinuit de absenţa trupului Domnului, ea trece acum la zbuciumul pricinuit de incertitudine. Aleargă, de aceea, să-i găsească pe cei doi ucenici, pe Simon Petru şi pe Ioan, pentru a le spune faptul descoperit şi starea ei de cumpănă sufletească: „Au luat pe Domnul din mormânt și nu știu unde L-au pus" (Ioan 20, 2). „Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic și veneau la mormânt” (Ioan 20, 3).

Alergarea celor doi ucenici spre mormânt a fost determinată de informația directă adusă de Maria Magdalena și, de aceea, au dorit să verifice personal acest fapt. În lumea iudaică mărturia femeilor nu era luată în seamă, de aceea, trebuia să fie cel puțin doi martori pentru ca mărturia lor să fie credibilă. Cei doi ucenici doresc să se încredinţeze de faptul a cărui anvergură nu le este deocamdată limpede. Dar, deja, din detaliile alergării lor, se pot întrevedea nuanţele care-i deosebesc pe cei doi ucenici. Tinereţea fizică a lui Ioan nu explică, ea singură, de ce ajunge primul; Petru era, în fond, un om robust, un pescar vânjos, dar impulsiv. Ioan ajunge primul la mormânt, iar Simon Petru „urmând după el” (Ioan 20, 6). Nu este vorba aici de o concurență între cei doi ucenici, Simon Petru și Ioan, între cel tânăr și cel bătrân: stă dovadă, dacă mai este nevoie de așa ceva, faptul că Ioan, deși ajunge primul la mormânt, se oprește la intrare și așteaptă sosirea celui mai vârstnic.

Plecându-se, Ioan zăreşte, surprinde cu privirea giulgiurile puse pe jos (Ioan 20, 5). Petru este cel care, intrând, “vede", “se oprește și contemplǎ” “giulgiurile puse pe jos”. “Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfășurată, la o parte, într-un loc" (Ioan 20, 6-7). Să nu ne mirăm de aceste detalii în aparenţă prea minuţios redate; fiecare dintre ele are un înțeles adânc. Privirea contemplativă a lui Petru se oprește asupra fiecărui detaliu din interiorul mormântului şi creează o atmosferă de isihie, de profundă tăcere, în care întrebările şi frământările interioare rămân în suspans... „Atunci a intrat și celălalt ucenic care a ajuns primul la mormânt și a văzut și a crezut" (Ioan 20, 8). Aceste cuvinte sunt extraordinare. Ioan, văzând, intuiește că a avut loc ceva măreţ, de aceea “a început să creadă" că Iisus a înviat din morți.

Expunerea din capitolul 20 se constituie ca un urcuș în cunoașterea celor dumnezeieşti; din treaptă în treaptă suntem conduși spre înţelegerea Învierii lui Hristos. Se pleacă de la constatarea făcută de Maria Magdalena și de la vestea dată de ea, se continuă cu descoperirea mormântului gol și culminează cu faptul că Ioan „a văzut și a crezut”. Vederea lui cuprinde acum, ca într-o intuiție globală, și faptul prezent, şi amintirea Scripturilor pe care nu le înţeleseseră încă, “cum că Iisus trebuia să învieze din morţi” (Ioan 20, 9). Acesta este, de fapt, înţelesul revelat al mormântului gol.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Aceeași atitudine o întâlnim şi în timpul Pescuirii minunate istorisită de Evanghelia după Ioan în capitolul 21. Sfântul Petru, totdeauna foarte pragmatic şi întreprinzător, le spune celorlalți că vrea să meargă la pescuit: “Simon-Petru le-a zis: Mă duc să pescuiesc. Și i-au zis ei: Mergem și noi cu tine” (Ioan 21, 3). După ce au încercat în zadar, toată noaptea, să prindă pește, Iisus Se arată ucenicilor pe ţărmul Mării Tiberiadei, dar ei nu-L recunosc. Iisus le poruncește să arunce plasele de pescuit în partea dreaptă a corabiei și iată că plasele s-au umplut de peşti, astfel încât nu le mai putea trage la mal de mulțimea peștilor (153 de pești mari, zice Evanghelia). Tocmai în momentul acela Ioan, Ucenicul iubit, îl recunoaşte pe Iisus: “Și a zis lui Petru, ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: Domnul este!” (Ioan 21, 7). Însă cel care se aruncă în apă să ajungă la Domnul este Petru. Ioan nu face nimic, chiar dacă el este cel care-l recunoaște pe Mântuitorul înviat. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește:

“Iar când L-au recunoscut, ucenicii Petru şi Ioan vădesc din nou caracteristicile propriilor temperamente. Căci unul era mai înflăcărat, iar celălalt era mai înalt; şi unul era mai impetuos, iar celălalt era mai limpede-văzător. Pentru aceasta Ioan L-a recunoscut cel dintâi pe Iisus, dar Petru a venit cel dintâi la El”.

(Omilii la Evanghelia după Ioan, Omilia 87, 2)

În versetele de la 15 la 19 din capitolul 21 ne este prezentat un dialog dintre Iisus Domnul și Apostolul Petru: “Deci, după ce au prânzit, a zis Iisus lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceștia? El i-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că te iubesc. Zis-a lui Iisus: Paşte oile Mele” (Ioan 21, 15-19). Simon-Petru luase parte, împreună cu ceilalţi ucenici, la prânzul de la ţărm, după Pescuirea minunată. În timpul acestui prânz euharistic, – pâinea şi peştele amintesc de minunea înmulţirii celor cinci pâini şi doi pești din timpul activității pământeşti – Iisus îl reintegrează pe Petru în apostolatul din care căzuse și-l primește la comuniunea cu ceilalți apostoli, oferită de El înviat, în urma unui întreit dialog, care corespunde întreitei lepădări din timpul Sfintelor Pătimiri.

Iisus Domnul înviat îi cere lui Petru să treacă la un alt nivel spiritual: să-L iubească în primul rând pe Domnul. Imediat după acest dialog, Iisus îi încredinţează grija pastorală a turmei Sale, iar această asumare a noii îndatoriri pastorale se naşte ca rod al reintegrării în apostolatul din care căzuse și reînnoit prin botezul lacrimilor şi iubirii mărturisite față de Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul.

“Totodată, Domnul a vrut să-i arate că trebuie de acum să prindă curaj; de vreme ce lepădarea lui trecuse, îi încredințează conducerea fraților. Și nu aduce înainte lepădarea lui, nici nu-l mustră pentru ce se petrecuse, ci îi zice: Dacă Mă iubeşti, stai în fruntea fraților şi arată-ți acum iubirea fierbinte pe care totdeauna ai vădit-o şi de care te-ai bucurat, iar sufletul, pe care ziceai că-l vei pune pentru Mine, dă-l pentru oile Mele!".

(Omilii la Evanghelia după Ioan, Omilia 88, 1)

Misiunea Sfântului Petru este, aşadar, aceea de a urma exemplul lui Iisus Hristos, de a purta de grijă și a păstori turma Lui, al cărei Păstor Bun şi adevărat El este şi rămâne pentru totdeauna. În ultimele versete din acest dialog, Iisus îi vesteşte Apostolului Petru moartea martirică: urmarea exemplului lui Hristos duce inevitabil la mucenicie.

Dreptmăritori creştini,

Merită să subliniem ceea ce Domnul Iisus îi spune Sfântului Petru despre Ioan, apostolul iubit: “Dacă voiesc ca acesta să rămână până ce voi veni, ce ai tu?" (Ioan 21, 23). De la aceste cuvinte s-a născut legenda care ar fi menționat ideea ca Ioan să rămână veșnic viu pe pământ şi să nu mai moară. Însă Iisus nu a spus că el nu va muri. Înțelesul adevărat este altul: este el, Ioan, care a scris aceste mărturii evanghelice, că va rămâne viu prin ele, până la a doua venire a lui Hristos:

“Acestea s-au scris ca voi să continuați să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și crezând, să aveţi viaţă în numele Lui"

— Ioan 20, 31 —

Sfântul Ioan este numit în Evanghelie nu numai “Ucenicul iubit”, “celălalt ucenic”, “ucenicul pe care-L iubea Iisus”, ci şi “Ucenicul care rămâne”, în finalul scrierii sale, cel care “și-a lipit sufletul de Domnul și a devenit un duh cu El” (cf. Psalmul 72, 7; Psalmul 62, 8 și 1 Corinteni 6, 17). Din punct de vedere teologic şi simbolic, înțelesul este evident: cei doi Ucenici şi Apostoli reprezintă, pe de o parte, spiritul practic, angajare activă, pastoral-misionară, apostolatul asumat fără rezervă, piatra mărturisirii care duce până la acceptarea muceniciei (Sfântul Petru); iar, pe de altă parte, Sfântul Ioan reprezintă uimirea în fața Tainei dumnezeieşti a celui care “a văzut duhovniceşte” în adâncime, inima iubitoare şi înţelegătoare în isihie. Ucenicul iubit, prin gestul de la Cina cea de Taină, de a se pleca cu capul pe pieptul lui Iisus, a devenit simbolul vieții contemplative, a vederii duhovniceşti a tainei lui Hristos, a celui care rămâne uimit în aşteptare.

Sfinţii Apostoli Petru și Ioan reprezintă, aşadar, două caractere și două temperamente, între ei există un raport de continuitate, complementaritate şi fidelitate. În finalul Evangheliei după Ioan ei sunt caracterizați prin două verbe: “a urma” (Petru) şi “a rămâne” (Ioan), verbe care exprimă o realitate duhovnicească foarte profundă, cea a vocației și vieții creștine. Dacă “urmarea lui Hristos” necesită multă trudă, robustețe, “rămânerea în Hristos” este o artă, arta de a iubi dezinteresat.

Tocmai pentru aceasta, “rămânerea întru Dumnezeu” este dinamică, inepuizabilă, reciprocă, este taină a iubirii dumnezeieşti. Nu este suficient numai să-i urmezi Mântuitorului; “urmarea" este alegerea de început, însă: “rămânerea întru el”, viața în Hristos, reprezintă atingerea maturității credinței. Tocmai de aceea, potrivit Evangheliei Sfântului Ioan, toți ucenicii L-au părăsit pe Iisus și au fugit în timpul Sfintelor Sale Pătimiri; însă Apostolul Ioan NU: el a făcut pasul uriaș și a trecut de la “urmarea lui Hristos” la “rămânerea întru iubirea Lui” şi, de aceea, a rămas alături de Maria, Maica Domnului, la picioarele Crucii lui Iisus.

Sfântul Ioan este ucenicul care a rămas lângă Iisus, deoarece rămânerea este chemarea şi vocaţia trăită până la capăt, în mod desăvârşit, după exemplul lui Iisus Domnul “Care i-a iubit pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit” (Ioan 13, 1). Apostolul Ioan a rămas până la sfârșit lângă Iisus, deoarece el era Ucenicul pe care Iisus îl iubea cel mai mult, dar, mai ales, deoarece el Îl iubea pe Iisus, rămânând, acceptând să rămână în iubirea Sa dumnezeiască, în Cuvântul Său dumnezeiesc, fără să-și dorească alte cuvinte și iubiri. Marea dorinţă a Ucenicului pe care îl iubea Iisus este iubirea agapică, jertfelnică și dezinteresată, învățată de la Domnul, care rămâne după cuvântul lui Iisus: “Voiesc ca acesta să rămână, zice Iisus, până voi veni” (Ioan 21, 23), până la întoarcerea Domnului la Parusia Sa, deoarece iubirea are o memorie trăită, repetată, dinamică, până la venirea definitivă a Domnului, când ea va fi criteriul suprem al judecăţii fiecăruia dintre noi.

Iubiţi frați și surori în Domnul,

În urcușul nevoințelor spirituale pe care l-am săvârşit în cele şapte săptămâni ale Sfântului şi Marelui Post, ne-am străduit prin post, rugăciune, milostenie să-I “urmăm” Mântuitorului Iisus Hristos “împlinind Cuvântul Evangheliei Vieții și mai ales să rămânem întru El”, semn că am ajuns la maturitatea credinței. În vremurile tulburi pe care le trăim, la îndemnul Mântuitorului “Nu vă temeți!” (Ioan 16, 33) suntem chemați să mărturisim public maturitatea credinței în Iisus Hristos. Să vestim, cu timp și fără timp, cuvântul Mântuitorului “Eu sunt lumina lumii, cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12).

Învierea Mântuitorului Iisus Hristos să ne dea curaj și nădejde, chemându-i pe toți oamenii să-i “urmeze” lui Hristos, Cel Înviat din morți și să “rămână” întru lumina Sfintei Învieri, semnul maturității credinței!

Să înmulțim faptele bune, de care este atâta nevoie în această lume a întunericului şi păcatului, fiindcă ele sunt făclii luminoase, care ne călăuzesc şi ne dau putere să-i biruim pe vicleni şi făţarnici, care se ridică împotriva fiilor lui Dumnezeu, a creştinilor ortodocşi!

În această zi de lumină și har, vă binecuvintez și vă urez să aveți pace, credință și nădejde, sănătate şi bunǎsporire, rugând pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Înviat din morți, să vă dăruiască cele ce vă sunt de folos sufletelor și trupurilor voastre!

Adevărat a înviat Domnul!

Al vostru arhipăstor, stăruitor în rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos,
Cel Înviat pentru pace și bunăvoire,

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

Lăcaşuri Ortodoxe (spre pagina principală)

Ajutaţi Mânăstirea Halmyris

Ajutaţi Mânăstirea Halmyris

Orice sumă ca ajutor poate fi depusă prin mandat poștal.

Adresa: Mânăstirea Halmyris, Murighiol, Tulcea, România
Pr. Arhim. Stareț Iov (Ion Archiudean)

Mai multe informații puteți afla pe

www.ManastireaHalmyris.ro și www.SfintiiEpictetSiAstion.ro

Slujbe live la duminici și sărbători

Transmisiuni in direct - slujbe

Vă anunţăm noutăţile