Wednesday 1 may 2024

PS Părinte Ambrozie: Învierea Domnului - Sărbătoarea Păcii şi a Bucuriei (Episcopul Giurgiului)

✝ AMBROZIE
DIN MILA LUI DUMNEZEU,
EPISCOP AL GIURGIULUI

Iubitului nostru cler,
cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini,
har şi pace de la Dumnezeu,
iar de la Noi arhierească binecuvântare!

Iată, ne-a venit sărbătoarea cea dorită şi mântuitoare, ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, temeiul păcii, pricina împăcării, încetarea războaielor, călcarea morții, înfrângerea diavolului.
— Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Sfintele Paşti1

Preacuvioşi şi preacucernici părinți, slujitori ai Sfintelor Altare,
binecredincios popor al lui Dumnezeu,
Hristos a înviat!

Cu bucurie duhovnicească să ne deschidem sufletele şi mințile în această noapte sfântă, dând slavă lui Dumnezeu pentru darul cel mare al Învierii oferit poporului binecredincios, aflat împreună în rugăciune, în Biserica Slavei Sale. Nu este moment mai înălțător decât Învierea, nu este ceas mai înălțător decât acela al luminii ce izvorăşte din inima întunericului. Noaptea aceasta sfântă ne transformă pe toți, chiar şi pentru o clipă, ne oferă o bucurie pe care niciun alt eveniment al lumii acesteia nu ni-l poate oferi. Toate se înnoiesc în clipele acestea binecuvântate, toate se umplu de har, lumea toată împreună cântă “Hristos a înviat!”, toate îl preamăresc pe Hristos Domnul, Biruitorul morții şi Dătătorul vieții celei veşnice. Fiecare suflet, fiecare floare, fiecare adiere de vânt mărturiseşte astăzi Învierea şi-L preaslăveşte pe Dumnezeu Cel în Treime Slăvit. Fiecare cuget se înalță astăzi şi pregustă din taina veşniciei, pentru că Învierea reprezintă cheia ce redeschide neamului omenesc uşile Raiului. Este ziua înnoirii, căci astăzi toate se fac noi, se schimbă fața lumii acesteia, lasă deoparte vălul necunoaşterii şi se înveșmântează cu haina luminoasă a cunoştinţei lui Hristos, Cel mort pe lemnul Crucii şi înviat întru slavă. Să nu lăsăm de o parte nici iertarea, căci Praznicul acesta s-a clădit pe iertare: mai întâi pentru cei din iad, pe care Domnul i-a fericit, împlinindu-le aşteptarea, apoi pentru cei ce au trecut prin lupta cea bună a postului şi a nevoinței, dar şi pentru cei căzuți care caută toiag de îndreptare şi de ridicare. Astăzi sunt sfărâmate încuietorile cele ferecate ale Iadului, iar cei ce aşteptau de veacuri mântuirea se ridică la starea cea dintâi, a vieții împreună cu Dumnezeu, biruitori împreună cu Hristos ai păcatului şi ai morții. Clipele acestea sunt clipele copilăriei fericite, sunt descoperirea cea plină de lumină a adevăratului sens al vieții, sunt un adevărat imn al vieții celei adevărate în Hristos, la care toți suntem chemați. Învierea este cina îmbelşugată a Împărăției, masa cea mare la care suntem invitați să participăm fiecare din noi, mai mici sau mai mari, nunta Fiului de Împărat întâmpinată cu făcliile credinței, ale bucuriei şi ale dragostei.

Dreptmăritori creştini,

Învierea este Sărbătoarea Sărbătorilor şi Praznicul Praznicelor, este centrul vieții creştine, Realitatea în care toți trăim, ne mişcăm şi suntem. Fără Înviere nu există credință adevărată, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, nu există Biserică şi nu există mântuire. Ea ne descoperă adevărata noastră plămădire, de chipuri chemate la asemănarea cu Dumnezeu, de ființe care, în lume viețuind, sunt chemate să o desăvârşească şi să o arate ca pe lucrarea “cea bună foarte” a Părintelui Ceresc. În Înviere, Hristos Domnul Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat se dăruieşte pe Sine din preaplinul dragostei dumnezeieşti, se face om deplin, asemenea întru toate nouă, în afară de păcat şi ne arată adevărata chemare a umanității, aceea către îndumnezeire. Boldul morții îşi pierde ascuțimea şi umbra păcatului se risipeşte, alungată de lumina cea nepătrunsă a Învierii, credinţa se adevereşte, nădejdea se întăreşte şi dragostea se împărtăşeşte desăvârşit. Temelia Bisericii este Învierea şi masa Sfântului Altar este mormântul din care izvorăşte lumina mântuirii noastre. Hristos ni se dăruieşte deplin şi ne cheamă să ne bucurăm de bogăția praznicului. În Înviere nu mai este loc de tristețe, în Înviere moartea devine viață. “Astăzi este vreme potrivită, ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, să grăim iarăşi acele cuvinte profetice: Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? (Osea 13:14; I Cor. 15:55) Astăzi Stăpânul nostru Hristos a sfărâmat porțile cele de aramă şi a pierdut iarăşi fața morții. Dar pentru ce vorbesc eu de fața morții? I-a schimbat chiar numele morții. Acum moartea nu se mai numeşte moarte, ci adormire”2. Taina întrupării Fiului lui Dumnezeu nu se sfârşeşte în durerea patimilor şi a Crucii, ci dăinuie pururea în bucuria Învierii din morți. În noaptea biruinței asupra morții şi păcatului, Adam cel Vechi se bucură împreună cu Adam cel Nou Hristos, de lumina cea nematerialnică a dumnezeirii. Împreună cu el laudă taina Învierii toți drepții Vechiului Testament, cei săvârşiți din această lume cu nădejdea venirii celui ce avea să-i răscumpere din robia celui rău.

Paştile sunt trecerea noastră, împreună cu Hristos, de la moarte la viață şi de pe pământ la cer, sunt încununarea drumului pe care împreună îl parcurgem în Biserica Dreptmăritoare. Pe această cale, Hristos ne este călăuză şi sprijin, el ne îndrumă paşii, ne ridică din căderile noastre şi ne îndeamnă să stăruim, să nu ne lăsăm pradă deznădejdii şi neputinței. În Hristos, omul îşi redobândeşte puterea duhovnicească, în El viața învinge păcatul şi moartea, în El devenim făpturi noi chemate la îndumnezeire. Crucea este îmbrăţişarea cu care Hristos cuprinde lumea întreagă şi Sângele Său spală pentru totdeauna întinarea lui Adam celui căzut. Piatra mormântului închide viața cea trecătoare şi ne deschide poarta veşniciei, iar pogorârea Sa la Iad sfărâmă încuietorile acestuia. Icoana Învierii este icoana biruinței asupra morții, este icoana luminii ce alungă întunericul, este icoana cunoştinţei celei adevărate şi a dragostei desăvârşite.

În acelaşi timp, însă, Învierea a fost și este încă piatră de poticnire pentru mulți. Fără sprijinul credinței este cu neputință să înțelegi taina acesteia doar cu puterea minții. De asemenea, locul său central în viața Bisericii nu poate fi cu adevărat priceput şi asumat decât în măsura în care credința este cea care luminează rațiunea. Sărbătoarea Învierii Domnului este, aşadar, actul mărturisitor prin excelență al Bisericii, al vieţii şi lucrării sale. Nu întâmplător, în timpul praznicului ne salutăm unii pe ceilalți cu „Hristos a înviat!” şi nu cu „Paşte fericit!", făcând astfel deosebirea fundamentală între sărbătoarea întregii creştinătății şi un simplu eveniment sărbătoresc de primăvară.

Astăzi avem nevoie, mai mult decât oricând, să cunoaştem adevărul de credință al Bisericii şi mai ales mărturisirea despre Înviere. Ea nu este o simplă teorie, ci un adevăr de credință, confirmat de mulți, deşi niciodată înțeles pe deplin cu mintea, piatra de temelie a întregii vieți creştine. În fiecare Duminică prăznuim Învierea, este ziua Domnului şi, implicit ziua Învierii, momentul în care viața întreagă se reorientează după această realitate. Cu atât mai mult astăzi, în ziua luminată a Praznicului Învierii, când toate se fac noi, Biserica întreagă sărbătoreşte taina cea mare a biruinței asupra morții şi asupra păcatului.

Pentru aceasta ne-am pregătit cu toții, încă de la începutul postului. Împreună cu Sfântul Andrei Criteanul, am plâns mulțimea păcatelor şi căderea noastră în robia celui rău. Ne-am rugat împreună cu Sfântul Isaac Sirul, ca Hristos Domnul să ne întărească în primenirea vieții şi să înaintăm pe calea cea adevărată şi duhovnicească. Am luat aminte la înţelepciunea de Dumnezeu inspirată a Sfântului Ioan Scărarul şi la nevoințele Sfintei Maria Egipteanca. La mijlocul postului, am sărutat toți, cu evlavie, Sfânta şi de viață făcătoarea Cruce, armă şi pavăză împotriva diavolului şi a patimilor. Urcând această cale, am privit cu uimire mormântul din care s-a ridicat Lazăr, cel a patra zi înviat din morți, şi am slăvit cu bucurie pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, cel ce a intrat în Ierusalim pentru a se da pe sine jertfă, o dată pentru totdeauna, spre mântuirea neamului omenesc.

Dacă privim cu atenție toate aceste momente din viața liturgică a Bisericii, putem observa minunata lor alcătuire, cuprinzând deopotrivă uimirea şi credința, durerea şi bucuria, smerenia desăvârşită şi slava dumnezeiască. Încredințați fiind de toate acestea, curățiți prin post şi prin Taina Sfintei Spovedanii, împăcați cu toți cei ce ne-au greşit, ne putem apropia cu sfială de potirul Dumnezeieştii Împărtăşanii, pentru a-L primi pe Hristos, cel ce a murit şi a înviat pentru noi.

Iubiţi credincioşi,

Vremurile pe care le trăim astăzi ar trebui să ne îndemne la rugăciune şi la o viață duhovnicească autentică, însă realitatea este cu totul alta. Nimic din ceea ce consideram cândva normal şi firesc nu mai este privit la fel astăzi. Trăim o perioadă a modelelor pseudo-culturale, în care copiii ne sunt educați altfel, considerând că prin eliminarea criteriilor clare, a valorilor autentice, a autorității, inclusiv a autorității părinților şi profesorilor, a disciplinei, li se va da posibilitatea să se dezvolte liberi şi să-şi urmeze mult mai bine țelurile în viață. Însă despre ce dezvoltare este vorba? Cea în care corectitudinea politică impune norme şi criterii imposibil de acceptat în mod rațional? Nu cumva noua politică de acceptare nu este altceva decât o dictatură de catifea, o ideologie pusă la punct pentru a scuza eşecurile unora şi pentru a le prezenta drept repere demne de urmat?

Adevărul nu poate fi negociat, nici relativizat în funcție de interesele unora sau altora. Nu întâmplător, s-a vorbit şi se vorbeşte încă despre o critică a adevărului, ba chiar despre o epocă a post-adevărului, în care toate sunt permise, de dragul experienței, fără ca cineva să atragă însă atenția asupra efectelor pe care un astfel de haos moral îl poate produce. Accesul la informație este extrem de facil şi astăzi. Doar cu un click, putem afla ceea ce acum câteva zeci de ani nu obțineam decât prin căutări intense prin biblioteci şi prin discuții cu specialiști într-un domeniu sau altul. Sigur că o asemenea înlesnire este benefică, însă ea nu ne oferă şi criteriile de selecție a informației, jaloanele între care putem să ne orientăm, pentru a fi cu adevărat şi temeinic informați. Fără aceste repere vom rătăci permanent pe un ocean al informației, fără să ştim vreodată încotro ne îndreptăm cu adevărat.

Toate aceste schimbări produc modificări majore în societate, iar cei mai vulnerabili sunt cei aflați la extreme: pe de o parte, copiii şi tinerii, pe de altă parte, cei în vârstă. Primii nu vor putea beneficia de o formare şi de o creştere cu adevărat sănătoasă, ci vor pendula între o părere sau alta, insistându-se mereu asupra libertății de expresie, însă niciodată pe realitățile importante ale existenței. Ceilalți, vârstnicii, se vor simți tot mai marginalizați, chiar condamnați pentru conservatorismul şi pentru dorința lor de a păstra tradițiile aşa cum le-au fost transmise de părinți şi bunici. Dincolo de toate acestea, legăturile dintre oameni se vor pierde încetul cu încetul, creându-se impresia că viața se desfăşoară pe rețelele de socializare şi nicidecum în mijlocul cetății. Educația clasică este considerată a fi plină de clişee ce trebuie numaidecât eliminate şi înlocuite cu informații la zi, mult mai potrivite cu cerințele vremurilor. Paradoxal, olimpicii noştri şi profesorii lor dedicați continuă să urmeze regula muncii susținute și a disciplinei, a respectului, a onestității și a modestiei, fără ca prin aceasta să se ştirbească în vreun fel efortul lor ştiinţific. Libertatea mult invocată se câştigă, se asumă, devine a noastră cu adevărat numai în măsura în care înțelegem că rolul ei este acela de a uni oamenii, nu de a-i separa sau, cu atât mai mult, de a-i determina să renunțe la propria lor identitate şi conştiinţă.

Nu doar copiii şi bătrânii ne sunt afectați, ci întreaga comunitate. Asistăm de ani buni la o adevărată luptă a duhului acestui veac împotriva Bisericii. Totul este pus sub semnul întrebării, totul este relativizat. Ne sunt criticați duhovnicii şi ierarhii, preoții sunt marginalizați, iar cuvântul lor nu mai are greutatea duhovnicească pe care o avea cândva. Sunt vremuri dificile pentru Biserică, însă nu de nedepăşit. Câtă vreme vom rămâne tari în credință, apropiați de Sfânta Liturghie şi de slujitorii săi, de duhovnici şi de sfintele mănăstiri, va exista mereu speranță. Roata istoriei ne cheamă astăzi să fim mărturisitori asemenea părinților din primele veacuri, asemenea celor care au avut curajul să se opună prin cuvânt şi faptă dictaturilor de tot felul. Astăzi, icoana Învierii şi a Crucii mărturisitoare ne sunt mai apropiate decât oricând.

Nu putem să tăcem nici în fața războiului de la granițele țării, nici față de cel ce riscă să înceapă în Orientul Mijlociu. Creştinii de pretutindeni sunt chemați să se roage pentru pace, însă câți, oare, se roagă nu doar pentru pacea armelor, ci şi pentru răbdare şi tărie pentru a birui în războiul duhovnicesc? Dacă ne amăgim că toate cauzele ce au dus la aceste conflicte sunt doar de natură economică, politică sau strategică, ne înşelăm amarnic. În spatele acestora se duce o bătălie de veacuri, o luptă în care cel atacat este sufletul omului şi curăția lui. Adevărații duşmani sunt patimile şi necredința, ura şi egoismul, dorința nestăvilită de putere şi părerea că nimic nu poate rezista în fața banilor şi armelor. În fața acestora nu putem rezista decât cu rugăciune şi nevoință, păstrând neştirbită unitatea de credinţă şi dragostea frățească dintre noi.

Iubiți frați în Hristos Domnul,

Creştinismul este prin excelență religia iubirii; iubirea este coloana sa vertebrală. Religia aceasta a proclamat principiul iubirii omului în lipsurile lui, identificarea noastră cu cel flămând, cu cel sărac şi cu cel bolnav. În acest context, anul 2024 a fost proclamat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul omagial al pastorației şi îngrijirii bolnavilor, precum şi ca Anul comemorativ al Sfinților Tămăduitori fără de arginți. “Creştinismul, spunea reputatul profesor Teodor M. Popescu, a întins, prin iubire, sfera noțiunii de om la toți oamenii; el a descoperit pe aproapele în parabola Samarineanului milostiv, care face milă cu străinul, cu duşmanul său; iar Biserica a îmblânzit pe oameni, a schimbat raporturile dintre ei, a micşorat distanțele sociale, a potolit patimile omeneşti, a apropiat pe om de om, a pus pe om în serviciul omului.” În aceasta stă taina biruinței pe care a câştigat-o creştinismul în lume, umbrind toate religiile şi concepțiile filozofice ale lumii vechi. Biserica a dat asistenței sociale o organizare rodnică şi binefăcătoare. Instituțiile caritabile de asistență socială nu au fost cunoscute de lumea veche. Numai sub imperiul milei creştine apar spitalele pentru îngrijirea bolnavilor, casele pentru creşterea copiilor părăsiți sau a orfanilor, azilele pentru săraci şi bătrâni. Îngrijirea bolnavilor, indiferent de credința, neamul, poziția sau rolul lor social, în case destinate exclusiv acestui scop umanitar, este o foarte importantă formă a filantropiei, pe care lumea a învățat-o de la Biserică.

Astăzi soluționarea problemelor complexe de asistență socială necesită prezența specialistului care cunoaşte modul în care trebuie făcute investigațiile şi diagnosticările sociale şi care poate stabili forma de ajutor cea mai adecvată. Înființarea unei secții de Teologie - Asistență socială în cadrul Facultăților de teologie, pentru pregătirea la nivel superior a specialiştilor în acest domeniu complex şi sensibil, deopotrivă vine să demonstreze încă o dată preocuparea şi grija permanentă a Bisericii. Totodată, pentru o mai bună organizare, s-a simțit nevoia unei coordonări a lucrării social-filantropice atât la nivel central bisericesc, dar şi la nivel eparhial. În acest context, în anul 2007, la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a luat ființă Federația Filantropia care reprezintă, la ora actuală, probabil cea mai activă instituție filantropică din țara noastră, acoperind toate palierele activității sociale. Cele 24 de asociații care fac parte din Federația Filantropia, între care şi Asociația Letca Nouă a Episcopiei Giurgiului, îşi desfăşoară proiectele în întreg cuprinsul Patriarhiei Române, reușind să ofere servicii de asistență socială tuturor categoriilor defavorizate. În fiecare an, raportul de activitate al Federației reflectă tot mai mult intensa implicare a Bisericii în viața societății româneşti, încercând să răspundă prompt şi eficient la provocările acesteia, evidențiind, totodată, faptul că Biserica este cel mai mare filantrop al țării. Desigur, s-au realizat analize statistice cât se poate de concludente în ceea ce priveşte activitatea socială a Bisericii, însă aceste evidențe ar trebui să elimine părerile preconcepute despre aşa-zisa neimplicare a Bisericii Ortodoxe Române în problemele oamenilor. Lozincile populiste, mesajele tendențioase, criticile şi acuzele fără fond, toate acestea nu fac decât să încerce minimalizarea rolului pe care Biserica îl are în consolidarea societății româneşti.

Racordarea activității filantropice a Bisericii la cerințele societăţii contemporane nu presupune renunțarea la principiile sale fondatoare. Dimpotrivă, astăzi, mai mult ca niciodată, este absolut necesară afirmarea acestora. În cadrul comunității ecleziale nu vorbim doar despre o simplă activitate de într-ajutorare între multe altele, ci despre respectarea unei constante morale, ce porneşte de la taina întrupării şi în-omenirii şi se împlineşte în taina în-dumnezeirii. Deşi aspectele administrative sunt adesea copleșitoare prin multiplele posibilități de ramificare şi abordare, în ultimă instanţă, acestea se subordonează aspectului teologic, cel al iubirii mântuitoare, transformatoare, de viață dătătoare. Cu riscul de a ne repeta, lucrarea de binefacere a Bisericii nu este doar o acțiune socială între multe altele, ci este ACȚIUNEA prin excelență, pentru că ea este săvârşită pentru om, însă în numele lui Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Obiectivele sale pot fi doar parțial cuantificate, câtă vreme creşterea, sporirea duhovnicească nu pot fi niciodată cuprinse în limitele statisticii. Cifrele au puterea de a aduce claritate mai ales acolo unde mintea şi conştiinţa omului nu doresc să treacă de barierele firii. Paradoxal, tocmai aceste cifre sunt cele care pun în evidență dimensiunea cu totul alta a lucrării filantropice a Bisericii: fiind în lume şi lucrând cu cele ale lumii, Biserica transformă actul neutru al transferului de beneficii într-o dinamică a mărturisirii şi mântuirii. În sânul Bisericii, milostenia, filantropia nu sunt săvârşite în numele omului, ci în numele lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, arătând astfel că dincolo de împlinirea materială şi de nivelarea discrepanțelor pe care evoluția societății le poate produce în viața oamenilor, există o altă perspectivă, mereu nouă, în care fiecare persoană în parte şi toți, împreună, pot deveni făpturi noi, mărturisitori ai lucrării lui Dumnezeu din lume, înspre ei şi dinspre ei în lume, mijlocitori ai iubirii dumnezeieşti într-un spațiu social care, invocând iubirea, rămâne tot mai sărăcit de aceasta.

Noi însă nu săvârşim lucrarea social-filantropică pentru că această lucrare este la modă, ci pentru că filantropia socială derivă din filantropia soteriologică, adică din filantropia mântuirii, sublinia Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Noi avem în Sfânta Liturghie istoria filantropiei, a iubirii lui Dumnezeu față de lume. De aceea, din Sfânta Liturghie derivă filantropia socială. Dacă despărțim filantropia socială de filantropia liturgică, contribuim la secularizarea Bisericii din interiorul ei, acest fenomen numit auto-secularizare. Deci este foarte important să punem accent pe filantropia lui Dumnezeu din Liturghie şi apoi să o arătăm în filantropia Bisericii în societate, evitând deci, pe de o parte, pietismul fără fapte sociale şi, pe de altă parte, secularizarea fără suflet duhovnicesc.3

Dincolo de aceste teoretizări, avem nevoie de exemple concrete. Episcopia Giurgiului, pe care, cu Mila lui Dumnezeu, o păstoresc din 2006, reprezintă un spațiu particular, atât prin poziție, cât şi prin realitățile sociale. Ne-am aştepta ca regiunea aceasta să fie una a oportunităților economice, un spațiu definit de urbanizare şi de dezvoltare economică, având în vedere apropierea de capitala țării. Realitatea este cu totul alta şi, din păcate, județul Giurgiu nu se poate mândri ca fiind unul dintre cele mai prospere județe ale țării. Deşi paradoxală, situația de incertitudine economică trebuie acceptată ca atare, orientându-ne atenția spre starea de fapt. Majoritatea populației locuiește în mediul rural, având ca principală activitate agricultura. Aceasta, cu foarte puține şi inconstante excepții, este una de subzistență, fără perspectiva vreunei dezvoltări pe termen scurt sau mediu. Depopularea satelor se simte tot mai acut, generația tânără migrând către capitală sau luând drumul străinătății, fără dorința de a se mai întoarce. În urmă, rămân bunicii şi părinții ce continuă să se îngrijească pentru siguranța zilei de mâine, refuzând să mai spere că situația s-ar putea îmbunătăți. Poate că această descriere poate părea exagerată, însă aceasta este realitatea cu care ne confruntăm: sate lipsite de canalizare şi apă curentă, fără asistență medicală, cu şcoli închise pentru simplul fapt că nu mai există copii care să le frecventeze, cu locuitori a căror medie de vârstă depăşeşte cel mai adesea 50 de ani.

Un asemenea fenomen nu poate fi, în situația actuală, nici preîntâmpinat, nici stopat. Singura măsură concretă ce se poate realiza este cea a remedierii urgențelor. De aceea, în cadrul Episcopiei Giurgiului, de peste 15 ani, îşi desfăşoară activitatea Cabinetul Medical “Sf. Ioan Rusul”, unde monahia doctor Andreea Dragomir - medic specialist în medicină de familie, asigură asistență medicală pentru 4273 persoane clerici şi credincioşi din cuprinsul eparhiei noastre, dintre care 418 sunt cazuri sociale grave, neavând asigurare medicală de sănătate, necesitând o atenție specială şi o medicație specifică, precum şi un număr de 310 refugiaţi.

De asemenea, în localitatea Slobozia, din imediata vecinătate a Municipiului Giurgiu, se află Aşezământul “Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ce asigură adăpostul şi masa pentru mai multe familii destabilizate. Aşezământul are drept scop ocrotirea şi reintegrarea în societate a mamelor şi copiilor, victime ale violenței în familie. În momentul de față, în acest centru, mame şi copii beneficiază de un program foarte bine stabilit, sub atenta supraveghere a unei echipe bine formate a Episcopiei Giurgiului (medic, asistent medical, psiholog, asistent social, jurist, administrator, instructor de educație). De asemenea, centrul urmăreşte integrarea socială atât a mamelor, cât şi a copiilor, prin oferirea de programe de conversie profesională şi de şcolarizare, în funcție de cerințele economice ale regiunii. Alături de acestea, toate centrele sociale ce aparțin D.G.A.S.P.C Giurgiu beneficiază de asistență religioasă din partea unor preoți misionari dedicați, ce încearcă să aducă nu doar un strop de bucurie şi de linişte în sufletele celor părăsiți, aflați în nevoie, ci şi să contribuie la identificarea unor soluții concrete pentru susținerea acestor persoane. Totodată, în casele protejate aflate în grija aceluiaşi centru din localitatea Slobozia, beneficiază de asistență medicală şi psihologică, hrană, plata utilităților, îmbrăcăminte şi medicamente, un număr de 17 copii şi 5 mame. Pe lângă toate acestea, în Eparhia Giurgiului se desfăşoară o serie de programe social-filantropice care vizează îngrijirea la domiciliu a bătrânilor singuri nedeplasabili, a copiilor orfani sau abandonați; asistarea şi consilierea persoanelor dependente de droguri, acordarea de ajutoare materiale şi financiare pentru familiile sărace, oferirea de masă caldă, zilnic, prin cantinele sociale. În acelaşi timp, în baza parteneriatului încheiat între Episcopia Giurgiului şi Centrul de Transfuzii Giurgiu, sunt organizate constant acțiuni de donare de sânge la care participă preoții şi enoriaşii, dintr-un profund sentiment de solidaritate cu cei aflați în suferință.

Este important să înțelegem că viaţa şi sănătatea sunt daruri dumnezeieşti pe care se cuvine să le păstrăm, atât cât ne este cu putință, şi să-i sprijinim pe cei care nu mai au puterea şi posibilitatea să continue. În această zi plină de lumină se cuvine să dăm însă slavă lui Dumnezeu pentru toate darurile cu care ne-a binecuvântat în tot acest răstimp. De asemenea, Episcopia Giurgiului a inițiat programul “Fii bucurie!”, în cadrul căruia un inimos grup de preoţi şi credincioşi doresc să le fie alături celor uitați şi în suferință, mai ales în puținele momente de bucurie pe care viața li le mai poate oferi. Dincolo de sprijinul lor material şi spiritual, toți aceşti oameni au nevoie de prezența mângâietoare şi încurajatoare a celorlalți. Singurătatea şi uitarea sunt boli ale acestui veac, iar aceşti oameni, în marea lor majoritate vârstnici, suferă cel mai tare din cauza acestora. De aceea, am socotit de cuviinţă să oferim fie şi câteva clipe în care să simtă că nu sunt şi că nu vor fi părăsiți și uitați de către lumea aceasta atât de tulburată.

La ceas de sărbătoare, se cuvinte să le mulțumim tuturor preoților din parohiile Eparhiei pentru frumoasele activități pe care le desfăşoară în plan pastoral, cultural, pastoral-misionar şi administrativ. Avem nevoie mai mult ca niciodată de preoți vrednici, bine pregătiți, râvnitori, buni chivernisitori ai harului ce li s-a dat prin Taina Hirotoniei. Asemenea, se cuvine să-i felicităm pe părinții ce se nevoiesc în mănăstirile giurgiuvene şi să-i încredințăm de tot sprijinul nostru. Dacă la începutul anilor '90, în Giurgiu nu exista decât o singură mănăstire, la Comana, aflată într-o avansată stare de degradare, astăzi aşezămintele monahale ale Eparhiei s-au înmulțit, unele dintre ele fiind ridicate din temelie, iar altele precum Comana, Găiseni sau Schitul Mironeşti, fiind restaurate şi înfrumusețate. Toate desfăşoară ample programe sociale şi culturale, devenind adevărate repere de trăire duhovnicească şi lucrare misionară.

Precuvioşi şi Preacucernici părinți, iubiți credincioşi,

Datori suntem să ne adâncim neîncetat în taina comuniunii noastre creştineşti, în taina împreună viețuirii cu Mântuitorul Hristos, Cel care se află între noi pururea. Să dorim cu mult dor împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Înviat, împărtăşire care, începând de aici, din lumea aceasta vremelnică, se va desăvârşi atunci când vom păşi pragul veşniciei şi îl vom vedea pe Mântuitorul nostru față către față, aşa după cum ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie, dar mai ales în aceste zile de Paşti: “O, Paştile cele mari şi preasfințite, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăției Tale!”. Pentru a ne împărtăşi de Hristos, ne-am curățit sufletul de păcate, prin rugăciune, post şi mai ales prin Taina Sfintei Spovedanii. Pentru Hristos ne-am lepădat de cele ale lumii şi am năzuit la roadele cele bogate ale Împărăției. Să nu uităm de toate acestea la ceas de bucurie sfântă, pentru că nevoințele noastre reprezintă urzeala veşmântului luminat pe care-l purtăm astăzi. Ele sunt firele nevăzute ce întăresc haina nestricăciunii şi tot ele sunt cele care îi dau trăinicie, pentru a îmbrăca pe omul curățat de patimi.

Vă doresc să prăznuiți Sărbătoarea Învierii Domnului cu pace, sănătate şi alese bucurii duhovniceşti, după datina străbună. Împărtăşindu-Vă gândurile noastre cele bune, Îl rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul Vieții, să Vă dăruiască toate cele de folos, bucurându-Vă de aceste sărbători întru mulți şi binecuvântați ani!

Hristos a Înviat!
Al vostru, de tot binele doritor şi către Domnul rugător,
✝ AMBROZIE

EPISCOPUL GIURGIULUI

 

1

Sf. Ioan Gura de Aur, Cuvântare la Sfintele Pasti I, traducere Pr. Dumitru Fecioru, col. „Parinti si Scriitori Bisericesti” (SN), vol. 14, Basilica, Bucuresti, 2015, p. 173.

2

Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântare la Sfintele Paști I,p. 173.

3

PF. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Continuitate în lucrare, înnoire în viaţa spirituală şi cooperare în misiunea socială, Cuvânt rostit la finalul slujbei de Te Deum, săvârşită în Catedrala Patriarhală, la împlinirea unui deceniu de slujire patriarhală a Preafericirii Sale, sâmbătă, 28 octombrie 2017.

 

Lăcaşuri Ortodoxe (spre pagina principală)

Ajutaţi Mânăstirea Halmyris

Ajutaţi Mânăstirea Halmyris

Orice sumă ca ajutor poate fi depusă prin mandat poștal.

Adresa: Mânăstirea Halmyris, Murighiol, Tulcea, România
Pr. Arhim. Stareț Iov (Ion Archiudean)

Mai multe informații puteți afla pe

www.ManastireaHalmyris.ro și www.SfintiiEpictetSiAstion.ro

Slujbe live la duminici și sărbători

Transmisiuni in direct - slujbe

Vă anunţăm noutăţile