Nevoințele Sfinților Mucenici Isaac și Iosif din Teodosiopolis (Sfinții din Karnu)

Sfinții și slăviții frați ai lui Hristos, Mucenicii Isaac și Iosif din Karnu, s-au născut în timpul domniei împăratului grec Nichifor1, în orașul armean Teodosiopolis2. Maica lor era creștină ortodoxă, iar tatăl lor era arab (la acea vreme multe provincii din Asia Mică și Armenia ajunseseră în mâinile arabilor, iar căsătoriile arabilor cu creștinii erau foarte frecvente).

Părinții Sfinților Mucenici au avut de fapt trei fii, dar despre fiul cel mare se știe foarte puțin, numele său nefiind nici măcar menționat de istorici. Maica bună și evlavioasă și-a crescut în ascuns copiii în frica și dragostea lui Dumnezeu, încât tatăl lor nici nu bănuia că propriii săi copii se numărau între cei mai zeloși și evlavioși creștini3.

Ajunși la vârsta adolescenței, cei trei frați - unul dintre ei, Sfântul Iosif, era căsătorit - au căutat să se îndepărteze de părintele lor mahomedan, pentru a mărturisi fără teamă credința în Domnul Iisus Hristos ascunsă în sufletele lor. Pentru a face acest lucru, i-au scris împăratului Nichifor, cerându-i să le permită să se mute la Constantinopol și să intre în slujba Curții lui. Împăratul a fost mulțumit de cererea tinerilor evlavioși și a promis să o împlinească.

După ce au primit răspunsul favorabil din partea suveranului creștin, frații au fost foarte fericiți, cel mai mare pornind curând către Constantinopol, însă Sfântul Iosif a fost nevoit să amâne călătoria, din cauza unor circumstanțe familiale, ținându-l cu el și pe cel mai tânăr dintre ei, pe fratele Isaac. Pe când Sfântul Iosif ajungea și el la pregătirile pentru drum, prin care voia să scape în ascuns de cei răi, unii apropiați, aflând despre intenția sa, l-au informat pe emirul orașului Teodosiopolis (în versiunea armeană, numele emirului apare ca fiind Aaron). Acesta a ordonat ca frații să fie reținuți și duși la el. Porunca emirului a fost imediat ascultată, iar Sfinții frați Iosif și Isaac au fost duși la acela, însoțiți de tatăl lor.

Emirul i-a întrebat despre motivul mutării la Constantinopol. Frații au răspuns că sunt creștini, din naștere, că vor să-și mărturisească liber credința și, prin urmare, trebuie să fugă de cei răi. Tatăl lor, auzind acest lucru de la copiii săi, a rămas înmărmurit de uimire, neștiind ce să spună. Nici emirul și toți saracinii (arabii) nu s-au arătat mai puțin uimiți de răspunsul fraților decât tatăl lor, pentru că toată lumea îi cunoștea ca mahomedani. Văzându-i, cu toții, atât de tineri, cu regret, nu au știut cum să procedeze cu ei. Emirul, invitându-i pe nobilii saracini, a mers în încăperile sale și s-a consultat mult timp cu aceia, privind calea prin care să-i poată îndepărta pe tineri de creștinism și să-i convertească la mahomedanism.

În cele din urmă, nobilii le-au spus fraților:

"Dragii noștri, de ce neglijați ca niște necunoscători legea profetului nostru Mahomed și urmați amăgirea? Este indecent pentru voi, dată fiind originea voastră nobilă, să treceți prin suferințe. Pocăiți-vă pentru vina pe care o aveți și întoarceți-vă la credința tatălui vostru și fiți mulțumitori nouă, prietenilor și rudelor voastre".

La acestea, tinerii au răspuns:

"Nu vom renunța niciodată la Dumnezeul nostru. Îl mărturisim pe Hristos, Singurul Fiu Născut al lui Dumnezeu, Care a fost mărturisit de Tatăl, prin Duhul Sfânt, și înainte de aceasta prin Profeți, și Care S-a arătat lumii la sfârșitul veacurilor și, prin suferințele Sale, prin moartea și Învierea, cea de-a treia zi, din morți a mântuit întreaga lume din moartea veșnică, apoi S-a Înălțat la Cer și a trimis Duhul Sfânt, prin Care suntem cu toții uniți și prin Care nădăjduim să primim fericirea veșnică promisă".

Așa le-au răspuns, tinerii evlavioși, mahomedanilor fanatici. Văzând fermitatea și neclintirea slăviților și vitejilor tineri, emirul și nobilii saracini i-au înconjurat, au început să-i sărute și să-i mângâie și cu lacrimi îi implorau să nu se piardă. Însă tinerii nu s-au lăsat ispitiți de mângâierile măgulitoare ale musulmanilor. Ei le-au spus, liniștiți, saracinilor:

"Nu ne împovărați, căci noi purtăm jugul Domnului nostru Iisus Hristos. Toate cererile voastre sunt zadarnice, căci viața noastră este Hristos, iar moartea pentru el este câștig" (conf. Epistolei către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel 1; 21).

După aceea, musulmanii au început să le ofere tinerilor evlavioși bogății mari și cele mai înalte poziții oficiale, altfel rămânând să suporte cele mai aspre chinuri. La aceasta, Sfinții frați au răspuns:

"Să vă fie cunoscut că bogăția și onoarea ne sunt cu totul nefolositoare. Căci știm că viața noastră este scurtă și că toată slava omenească este trecătoare. Știm și credem că nu am fost răscumpărați, din această viață deșartă, cu aur sau argint, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit (conf. Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1; 18-19), pentru Care ne jertfim pe noi înșine și ne jertfim, cu bucurie, trupul.

Prin urmare, amenințările voastre de a ne supune chinurilor și morții crude nu ne înspăimântă, ci chiar ne sunt plăcute. Că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici altceva nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu" (conf. Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 8; 38-39).

După un astfel de răspuns, emirul, la sfatul nobililor săi, a decis să-i ucidă pe Sfinții frați care Îl mărturiseau cu atât de mult curaj pe Hristos. Când frații au auzit sentința de moarte, au zis:

"Domnul Dumnezeu ne va mângâia și ne vom odihni în viața viitoare. Iar voi, necredincioșilor, având parte de moarte năpraznică, nu veți vedea slava lui Dumnezeu".

Sfinții frați au fost duși, de călăi, la locul execuției. Înainte de a fi omorâți, Mucenicii le-au cerut acelora să le dea timp de rugăciune. Atunci, Sfinții frați, îngenuncheați, au îndreptat către Dumnezeu următoarea rugăciune:

"Doamne, Doamne! Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care le-a spus Ucenicilor Săi: Întrebați-Mă și vă voi auzi, căutați-Mă și Mă veți găsi când Mă veți căuta cu toată inima voastră! (conf. Ieremia 29; 12-13). O, Doamne, Care ai hotărât să ne alegi de la marginile pământului și să ne aduci împreună, și Care ne-ai răscumpărat cu Sângele Singurului Tău Fiu Născut și ne-ai înfiat, ia aminte la slujitorii Tăi, O, Doamne, primește de la noi această jertfă, pe care Ți-o aducem cu duh smerit, numărându-ne între Mucenicii Tăi!

Îndreaptă-ne pe calea către Tine și dăruiește-ne cununa Adevărului. Căci fiecare dar bun și fiecare dar primit de Sus vine de la Tine, Tatăl Luminilor, Căruia se cuvine toată slava, în vecii vecilor. Amin!».

După ce tinerii și-au încheiat rugăciunea, călăul și-a scos sabia din teacă și a tăiat cinstitele capete ale Sfinților și vitejilor Mucenici. Acest lucru s-a întâmplat în anul 808, astfel Sfinții frați dându-și sufletele lor în mâinile Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, numărându-se între Părinții cei biruitori, pentru faptele lor, și fiind canonizați ca Sfinți slăviți ai lui Dumnezeu.

După execuție, călăii au lăsat trupurile sfinte ale Mucenicilor, neîngropate. Dar Dumnezeul Atotputernic, încununându-și Sfinții cu slavă și cinste, nu a lăsat trupurile tinerilor plăcuți Lui, ci i-a rușinat pe cei răi. Noaptea, un stâlp de lumină a coborât peste cinstitele rămășițe ale Sfinților, rămânând deasupra lor. Acest semn Ceresc a îngrozit întreaga lume din cetate, mai ales pe mahomedanii nelegiuiți care îi condamnaseră pe Sfinții frați la moarte. Drept urmare, a doua zi, toți musulmanii le-au cerut creștinilor din cetate să dea rămășițele sfinte ale Mucenicilor, spre înmormântare după obicei. Poporul creștin s-a bucurat să primească o comoară atât de mare a Bisericii.

Episcopul de Teodosiopolis, împreună cu cler și popor, cu lacrimi de bucurie, au ridicat trupurile sfinte ale Mucenicilor lui Hristos și, după rânduiala obișnuită, le-au îngropat cu cinste4, pentru ca mai târziu să construiască un Sfânt Altar peste locul lor de înmormântare, închinat Preasfintei Treimi.

Biserica Ortodoxă serbează amintirea Sfinților Mucenici Iosif și Isaac din Teodosiopolis pe 16 septembrie (deși în unele Sinaxare observăm că aceștia apar amintiți pe 16 august), spre slava Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt, Amin!5

Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, o lucrare realizată în decembrie 2023-ianuarie 2024.1Nichifor I, împărat bizantin, a domnit între anii 802 și 811.

2Teodosiopolis (armeană: Karin, Karnu) – în cele mai vechi timpuri se afla în regiunea Karin din provincia Vîsocaia, în Armenia. Mai apoi, a intrat sub protectoratul Bizanțului. După separarea Bisericii Armene în secolul al VI-lea de Bizanț, timp de câteva secole, această faimoasă cetate a fost unul dintre centrele armenilor ortodocși. Acum, orașul Teodosiopolis se află în Turcia, sub numele de Erzurum. În istoria timpurie Erzurum a existat sub numele armean Karin, dar după împărțirea Armeniei între Imperiul Roman de Răsărit și Persia Sasanidă în 387 după Hristos, orașul a trecut în mâinile romanilor care au fortificat orașul și l-au redenumit Teodosiopolis, după împăratul Teodosie cel Mare. Ca principală fortăreață militară de-a lungul frontierei estice a Imperiului, Teodosiopolis deținea o locație strategică extrem de importantă și a fost puternic contestat în războaiele dintre bizantini și persani.

Teodosiopolis a fost cucerit de generalul Abdallah ibn Abd al-Malik în 700/701. A devenit capitala emiratului Kalikala, fiind folosit ca bază pentru raidurile efectuate pe teritoriul Bizantin. Pe măsură ce puterea califatului a scăzut și a început renașterea Bizanțului, liderii armeni locali au preferat ca orașul să se afle sub controlul emirilor musulmani neputincioși, mai degrabă decât al împăraților bizantini puternici. În 931 și din nou în 949, forțele bizantine conduse de Teofil Kourkouas, bunicul viitorului împărat Ioan I Tzimiskes, capturau Teodosiopolis-ul. Populația arabă a fost expulzată, iar orașul a fost reinstaurat de greci și armeni. Împăratul Vasile al II-lea a reconstruit orașul și apărarea acestuia, în 1018, cu ajutorul populației armene locale. În 1071, după bătălia decisivă de la Manzikert, turcii selgiuci au pus stăpânire pe Teodosiopolis.

Teodosiopolis a respins multe atacuri și campanii militare ale selgiucilor și georgienilor (aceștia din urmă cunoșteau orașul sub numele de Karnu-Kalaki) până în 1201, când orașul și provincia au fost cucerite de sultanul Suleimanșah al II-lea. Erzurum-ul, apoi, a fost asediat de mongoli, în 1242, orașul fiind jefuit și devastat. Ulterior a trecut prin alte dominații străine, din Persia, până când otomanii sub Selim I, în 1514, l-au cucerit prin Bătălia de la Chaldiran. În timpul dominației imperiale otomane, orașul a servit ca bază principală a puterii militare în regiune. În 1733, conducătorul iranian Nader Shah a luat Erzurum-ul, in timpul Războiul Otomano–Persan (1730-35), dar orașul a revenit în posesia otomană, în 1747.

În 1821, în timpul ultimului război major otomano-persan, otomanii au fost înfrânți decisiv la Erzurum de către iranieni, în Bătălia de la Erzurum (1821). În 1829, orașul a fost capturat de Imperiul Rus, dar a fost returnat Imperiului Otoman, sub Tratatul de la Adrianopol (Edirne), în septembrie același an. Orașul a fost atacat, fără succes (Bătălia de la Erzurum - 1877) de o armată rusească, în războiul Ruso-Otoman din 1877-78. Cu toate acestea, în februarie 1878, rușii au luat Erzurum, fără rezistență, dar a fost din nou returnat Imperiului Otoman, de data aceasta în temeiul Tratatului de la San Stefano.

Populația armeană de 40 000 de oameni a fost deportată din oraș și ucisă în masă, în timpul genocidului armean din 1915. Instituțiile lor culturale, inclusiv bisericile și școlile, au fost jefuite, distruse sau abandonate în alt mod. Când forțele rusești au ocupat Erzurum, în 1916, abia mai rămăseseră în viață 200 de armeni. Orașul a fost, de asemenea, scena uneia dintre bătăliile cheie din Primul Război Mondial, între armatele imperiilor Otoman și Rus. Acest lucru a dus la capturarea Erzurumului de către forțele rusești, sub comanda Marelui Prinț Nicolae, la 16 februarie 1916. Erzurum a revenit sub controlul Otoman, după semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, în martie 1918. Congresul de la Erzurum, din 1919, a fost unul dintre punctele de plecare ale Războiului de Independență Turc.

3Viețile Sfinților arată că mama lor era georgiană, dar în afară de versiunea georgiană a martiriului, mai există o versiune armeană a Vieții Sfinților Isaac și Iosif, între cele două versiuni existând deosebiri. Astfel, în versiunea armeană se arată că maica Sfinților era armeancă, iar tatăl lor nu numai că i-a permis soției să rămână creștină, ci i-a permis, la cererea ei, să-și și crească fiii în credința creștină. Multă vreme, arabii au dominat Armenia și, conform legilor arabe, fiii unui musulman erau obligați să mărturisească islamul, așa încât frații și-au ascuns credința, cu permisiunea tatălui lor (despre Sfinții Iosif și Isaac au menționat și istoricii armeni Samuel Aneți și Kirakos Ganțacheți).

4Până în secolul al XIX-lea, mormântul lor a fost lăcaș de cult pentru creștini și musulmani, iar după aceea, s-a pierdut complet, din cauza faptului că la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, turcii (care atunci dominau Armenia) au organizat un mare masacru la adresa armenilor, în urma căruia au murit până la 2.500.000 de armeni, iar orașul Teodosiopolis, precum și marea majoritate a Armeniei au intrat sub stăpânirea turcilor fanatici.

5Mihail Sabinin. Iversky Paterik. 2004. Moscova, 597-602; Sfinții și Sărbătorile Bisericii Armene (Ed. prescurtată și editată de Patriarhul Torkom Kușaghian, trad. și ed. în limba rusă de Pr. Haigazun Melconian).