†AMBROZIE
DIN MILA LUI DUMNEZEU,
EPISCOP AL GIURGIULUI
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, har şi pace de la Dumnezeu, iar de la Noi, arhierească binecuvântare!
Preaiubiţi părinţi, slujitori ai sfintelor altare, cuvioşi monahi, nevoitori în sfintele mănăstiri, Iubiţi credincioşi, Iată că încă un an şi‑a încheiat cu repeziciune crugul, lăsând vremea ce vine să‑şi pregătească trecerea. Curgerea timpului ne surprinde de fiecare dată şi avem părerea că orele trec tot mai repede; ceea ce odinioară ni se părea o veşnicie, astăzi se stinge într‑o clipă pe care din ce în ce mai greu o putem prinde. În curgerea aceasta a veacului, o lumină cu întreită strălucire stă de veghe: este lumina dragostei lui Dumnezeu Tatăl, Cel Ce pe toate le‑a zidit bune foarte şi le‑a chemat la înveşnicire; este lumina Fiului Celui din veci născut din Tatăl, Lumina din Lumină, Cel Ce ne aduce veşnicia aproape, ne îmbrăţişează şi ne păstrează pe cale; este lumina Duhului Sfânt, Duhul Adevărului, Cel Ce pe toate le pătrunde cu dumnezeiască şi iubitoare putere, sfinţindu‑le, îndumnezeindu‑le. Lumina credinţei în Treimea Cea de o Fiinţă este singura constantă în petrecerea timpului, este cea care transformă veacul, pune zăgaz trecerii sale şi‑l rânduieşte după canonul veşniciei.
Fiecare praznic este un moment în care veşnicia se descoperă, în care timpul este binecuvântat cu darul rugăciunii, al nevoinţei şi al bucuriei duhovniceşti. Praznicul cel Mare al Naşterii Domnului este cel care ne aprinde tuturor candela vegherii, ne aduce cu sine vestea cea tainică a întrupării Cuvântului, care se face icoana Celui necuprins, pogorât în deplină smerenie în mijlocul umanităţii, ca pe aceasta s‑o elibereze şi s‑o îndumnezeiască. Dumnezeu se face om: iată începutul mântuirii noastre! Nu închipuire, ci om adevărat, fiind întru toate asemenea nouă (cf. Fil. 2: 11 – 12), în afară însă de păcat.
Naşterea omului încetează a mai fi cale către moarte, căci, prin naşterea lui Hristos din Fecioara Maria, se face poartă către viaţă, redobândind binecuvântarea cea dintâi, din grădina Raiului. De aceea ziua aceasta este luminată de atâta bucurie. În chipul cel văzut al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, vedem pe Adam, după cum ne învaţă Sfântul Efrem Sirul, iar în chipul cel nevăzut întrezărim pe Tatăl, cel de o fiinţă cu Fiul1.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre văd cu toţii în întruparea Domnului faptul cel mai de seamă al lucrării Sale mântuitoare. Astfel, Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, prin întruparea Sa, a coborât cerul pe pământ, pentru a ne da putinţa ca şi noi să ne ridicăm la cer. Fiul lui Dumnezeu, Cel veşnic, s‑a făcut om, pentru a ne da putinţa ca şi noi, la rândul nostru, să devenim dumnezei după har. Iar Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Grigorie de Nyssa văd în întruparea Domnului înnoirea firii omeneşti şi ridicarea ei din adâncul păcatului pe înălţimile curăţiei şi ale sfinţeniei. Aşadar, înţelegem că Dumnezeu vine către noi şi ne înveşmântează cu mantia iubirii sale şi rămâne de‑a pururi cu noi, ca unii care suntem purtători ai Chipului Său. Când ne rugăm, chipul dumnezeiesc sădit în fiinţa noastră străluceşte, iar rugăciunea în inima celui care crede devine izvor de linişte, pace şi viaţă.
De negrăit este taina fecioriei Preacuratei Maici, căci în ea, Eva îşi împlineşte porunca ascultării, iar naşterea devine pregustare a Împărăţiei Cerurilor. „Dumnezeu S‑a făcut om şi cerul şi pământul s‑au unit… pământul învăţa lauda cerului, iar cei din cer se bucurau de pacea de pe pământ şi de bunăvoirea dintre oameni”2, glăsuieşte Sfântul Maxim Mărturisitorul. Plină de uimire şi de bucurie este venirea magilor, căci aceştia „Au văzut pe Împăratul slavei şi s‑au închinat Lui, I‑au adus daruri văzute: aur smirnă şi tămâie şi, împreună cu acestea, s‑au adus deopotrivă pe ei înşişi ofrandă Domnului. Şi aşa s‑au făcut temelie şi înainte‑mergătorii întoarcerii la credinţă a păgânilor şi a primirii lui Hristos”3.
Preacucernici şi preacuvioşi părinţi fraţi, împreună slujitori,
Vă îndemnăm să fiţi cu luare aminte la duhurile veacului acestuia. Pentru noi, cei ce credem, Unul este Duhul Sfânt, Cel Ce pe toate le împlineşte şi le sfinţeşte, însă pentru toţi cei ce s‑au îndepărtat de la dreapta credinţă, în locul harului şi‑au făcut loc spaima şi nesiguranţa, neîncrederea şi izolarea, durerea şi deznădejdea. Fiţi, dar, veghetori la buna vieţuire a celor pe care Dumnezeu Cel Milostiv vi i‑a încredinţat spre păstorire, ajutându‑i, povăţuindu‑i, ridicându‑i. Hrăniţi‑vă cu hrana cea bună a Sfintei Scripturi şi a dumnezeieştilor Părinţi, slujiţi cu râvnă Sfânta Liturghie, fiţi luminători vrednici ai oamenilor! Nu v‑am spune aceste cuvinte dacă noii propovăduitori ai vremurilor acestora nu ne‑ar sili să o facem. Este multă învăţătură fără temei, înfăţişată ca adevăr de nezdruncinat. Ceea ce noi ştiam drept adevăr, astăzi este socotit minciună, şi ceea ce învăţam că este bine, astăzi a devenit relativ. Prima lecţie predată copiilor noştri este lecţia neîncrederii. Ce‑i mai dureros pentru un părinte, decât să se vadă respins de către propriul copil, în numele aşa zisului drept de a contesta pe toţi şi pe toate?!
Crezând, nu ne îngrădim dreptul de a ne pune întrebări, de a ne îndoi, de a ne exprima liber, ci ne înarmăm cu un set de valori, pe care le putem oricând folosi drept faruri călăuzitoare, atunci când îndoielile ne‑au dus pe căi aparent fără de ieşire. Preaiubiţi părinţi, suntem chemaţi astăzi din nou la mărturisire, însă nu socotiţi că doar chemarea ne este de ajuns pentru a ne împlini misiunea. Lucraţi, învăţaţi, creşteţi duhovniceşte, fiţi exemple mărturisitoare, întăriţi‑vă în curaj şi puneţi temelie tare dreptei socotinţe. Nu uitaţi că nu slujim veacului, ci lui Hristos, Împăratul şi Judecătorul Cel Veşnic! Ascultaţi lumea, nu de cele ale lumii! Semănaţi nădejdea acolo unde s‑a răspândit disperarea! Îngrijiţi ogorul Bisericii, pentru ca nu cumva să‑l prefacem, prin propria nelucrare, în ţărână stearpă şi neroditoare!
Preaiubiţi fii duhovniceşti,
Ceea ce se întâmplă astăzi în lume este menit să ne îngrijoreze pe toţi. Pandemia, criza economică şi, mai presus de toate, războaiele şi conflictele care continuă să izbucnească cu tot mai mare violenţă aduc suferinţă, pierderi greu de acoperit, dificultăţi tot mai mari în a ne înţelege unii pe ceilalţi. Oamenii îşi părăsesc tot ceea ce au mai drag, din cauza gloanţelor, lumea pe care o ştiau odată se transformă, iar schimbările pe care, culmea, chiar mintea omenească le‑a ticluit, nu par să mai ţină cont de ceea ce suntem cu adevărat. Suntem chip al lui Dumnezeu, icoane ale iubirii dumnezeieşti, înzestraţi cu libertate, cu raţiune, cu inteligenţă. Ce am făcut, oare, cu toate aceste daruri? În momentele acestea de cumpănă, Vă îndemnăm stăruitor să vă întoarceţi către dragostea Părintelui Ceresc şi către purtarea lui de grijă milostivă.
Tot mai mulţi se grăbesc să ne socotească, pe noi, cei ce îndrăznim să credem, oameni fără de perspectivă, rămaşi fideli unui trecut care astăzi nu se mai regăseşte în societatea în care vieţuim. Dar ce ne oferă prezentul? Războaie, conflicte, crize, unele după celelalte, distrugeri, nesiguranţă şi sărăcie. Acestea sunt pretinsele valori pe care ar trebui să le îmbrăţişăm? Să nu fie! Noi, creştinii, nu trăim separaţi de lumea aceasta, ci, mai degrabă, o dorim aşa cum a fost creată dintru început, ca loc al dragostei şi al bunei rânduieli. Rugaţi‑vă, fraţilor, după îndemnul Dumnezeieştilor Părinţi, ca să nu fim cu totul copleşiţi de dezbinarea acestui veac!
Fraţi creştini,
Praznicul Naşterii Domnului se prefigurează din ce în ce mai accentuat într‑o societate consumeristă, ca un adevărat eveniment mai degrabă economic decât religios. Toată însemnătatea creştină a sărbătorii este înlocuită de calcule meschine, strategii de marketing şi evaluări ale impactului pe care acest moment îl va avea pentru toţi cei care urmăresc doar profitul material şi nu frumuseţea duhovnicească a Crăciunului.
Cererea este pe măsură stimulată de imagini vii şi colorate amestecate de pseudo‑simboluri menite să forţeze abuziv „bucuria sărbătorilor”. Azi putem vedea cu ochiul liber că nu mai există aproape nicio referire la Naşterea Domnului, nu ne apropiem de ieslea Betleemului, ci mai degrabă de porţile abundent decorate şi luminate ale Mall‑urilor. Aşteptarea duhovnicească a acestui Praznic luminat se perverteşte în febra cumpărăturilor, promovată ca primă ştire la aproape toate posturile de tv. şi radio. Pruncul Iisus este uitat în favoarea unui pretins confort, departe de slujbele şi tainele Bisericii, izolaţi într‑un peisaj efemer şi privaţi de viaţă veşnică.
Retrăieşte „magia Crăciunului” vom fi auzit aproape ca un laitmotiv pe care suntem îndemnaţi să‑l acceptăm ca fiind dătător de speranţă, însă nu e nici urmă de speranţă în îmbuibare, nu e Praznic al Naşterii Domnului în abandonarea sensului profund al acestei sărbători. Ceea ce societatea consumeristă propune astăzi nu are nimic magic, ci e mai degrabă o încercare menită să distragă atenţia de la ceea ce e cu adevărat important. Nu vă lăsaţi înşelaţi! Trăiţi sărbătoarea creştineşte! E mai important acum decât oricând să înţelegem acest lucru ca pe o formă de rezistenţă creştină, dar şi mărturisire sfântă a Adevărului făcut Prunc pentru noi acum mai bine de 2000 de ani.
Iubiţi credincioşi,
Lucrarea neobosită a vrăjmaşului, de pervertire a acestei sărbători în orice altceva decât sensul pe care Dumnezeu L‑a dăruit oamenilor prin venirea Sa ca Fiu al Omului pe pământ, este una blasfemiatoare şi stricătoare de minţi şi suflete. Este evident cum suntem invitaţi, cu viclenie, să acceptăm lucruri de neacceptat, în numele toleranţei ce ni se propune ca valoare, în care negrul devine alb şi întunericul devine lumină. Această lucrare distructivă se întinde mai ales asupra tinerei generaţii ce este insistent învăţată, chiar de la cele mai fragede vârste, că Dumnezeu nu a creat Bărbat şi Femeie şi că e doar o simplă alegere, că totul e fluid şi amestecat, iar cine îndrăzneşte să spună adevărul este aspru pedepsit prin oprobiu public şi stigmatizare socială.
Cei ce încearcă secularizarea Crăciunului ne invită la „diversitate şi incluziune”, servindu‑ne otrava unor concepte şi ideologii străine firii pe care Dumnezeu a sădit‑o şi în care, din prea multa Lui bunătate şi milostivire, S‑a întrupat. Tăcerea asupra acestor derapaje este apreciată şi denumită preţios „corectitudine politică”, inventându‑se, în acest sens, coduri de limbaj universal acceptate într‑o lume în care orice referire la numele lui Iisus tinde să deranjeze. Ce e însă drept şi corect în a ascunde rolul lui Dumnezeu în viaţa oamenilor şi învăţătura creştină despre felul în care Dumnezeu a zidit lumea?! Nu vă lăsaţi intimidaţi, fiţi curajoşi, mărturisiţi lumii adevărul cu aceeaşi fermitate pe care au avut‑o Sfinţii Apostoli, Mărturisitori, Mucenici, Cuvioşi şi toţi sfinţii ce nu s‑au ruşinat de Numele lui Dumnezeu! Mărturisiţi prin cuvânt şi faptă că nu ne putem amesteca în niciun fel cu astfel de ideologii şi concepte pierzătoare de suflet!
Avem astăzi politici dezvoltate de organisme pan‑statale ce aduc atingere moralei creştine. Cotele de gen, emascularea metaforică a bărbaţilor şi masculinizarea excesivă a femeilor nu sunt drumuri pe care să putem merge. Atacul asupra familiei şi felului în care familiile îşi cresc copiii e unul constant şi susţinut de măsuri ce nu încurajează în niciun fel familia natural formată din bărbat şi femeie. Prăbuşirea natalităţii este evidentă, creşterea numărului de avorturi este, de asemenea, un fapt de care nu putem face abstracţie. Sexualizarea vieţii şi determinarea ei în aceşti termeni pare să nu înceteze, lipsa cuviinţei merge până într‑acolo încât, chiar din grădiniţe, copiii sunt invitaţi să ia lecţii de „educaţie sexuală”, stricându‑le inocenţa. Să nu fie, oameni buni, să nu fie! Pierderea indentităţii noastre pare să fie singurul ţel real pe care îl au aceşti oameni. Globalizarea ia forme hâde prin care tot ceea ne defineşte pe noi, ca aparţinători ai unui spaţiu nu doar geografic şi istoric, ci eminamente cultural, se doreşte anulată. Pagini întregi de jertfă ale mărturisitorilor din închisorile comuniste sunt şterse, monumente înlăturate, cărţi şi creaţii artistice ascunse publicului, cu scopul de a elimina din conştiinţa publică amintirea lor. În acest fel, pogromul românilor continuă şi după moartea lor şi trebuie să avem curajul de a spune acest lucru clar şi răspicat. Nu ne este ruşine cu ei, nu avem de ce să ne dezicem de ei. Suntem nedemni de sacrificiul lor, de jertfa şi mărturisirea lor, şi singurul mod prin care putem repara această nedreptate este făcându‑i prezenţi în societatea noastră, iar Biserica are acest sfânt şi binecuvântat rol.
Iubiţii mei,
Totul astăzi se digitalizează, trece de la real la virtual, făcând din tehnologie noul sens al vieţii. Nici sărbătoarea Crăciunului nu a scăpat de ispita digitalizării şi a intrat în acest tăvălug informaţional, sustrăgând viclean oamenii de la prezenţa fizică în Biserică, de la starea de comuniune sufletească, la grupuri virtuale surogat ale adevăratei trăiri creştineşti, chiar şi ale acestei sărbători. Abuzul de prezenţă pe reţelele sociale ne face să pierdem, de fapt, abilitatea de a comunica natural între noi. Crăciunul este, dimpotrivă, sărbătoarea comuniunii tainice dintre Dumnezeu şi om, ne aşază împreună pentru a aduce slavă lui Dumnezeu. Acest Praznic Luminos este sărbătoarea speranţei şi a bucuriei că ni S‑a născut Prunc în lume, Mântuitor şi dezlegător al legăturilor pe care vicleanul vrăjmaş le ţese în jurul nostru.
Amestecul acesta toxic pe care lumea postmodernă îl numeşte progresism duce inevitabil la o teribilă singurătate, un tip de izolare care, chiar şi fizic, a fost testată cu succes, mai ales în timpul pandemiei. Am fost introduşi în închisori digitale, în care controlul asupra acţiunilor noastre poate fi atent observat şi corectat dacă stăpânitorii acestei lumi decid că modul nostru de vieţuire creştină contravine tendinţelor societăţii secularizate. Am devenit, rând pe rând, sclavi ai unui sistem profund imoral în care identitatea omului şi Chipul lui Dumnezeu sunt înlocuite de coduri QR, care şi vizual descriu degringolada, haosul, lipsa de formă şi rânduială, anulând frumuseţea cu care Dumnezeu a creat lumea şi toate cele sunt în ea.
Tristeţea şi mai profundă vine din nevoia continuă de validare pe care toţi cei ce trăiesc mai degrabă virtual decât real o simt aproape ca pe o rană. Vedem azi tineri care se prăbuşesc în abisul propriei neputinţe pentru că nu sunt acceptaţi, nu sunt conform standardelor. Din nefericire, aceştia recurg la tot felul de substanţe psihotrope menite să le aline acest neajuns ce vine din lipsa unei pretinse validări.
Ieşiţi din virtual şi reveniţi în real, Hristos ne aşteaptă şi ne recunoaşte pe toţi ca fii şi fiice ale Lui! Identificaţi‑vă mai degrabă cu biruinţa lui Hristos în faţa tuturor refuzurilor şi redescoperiţi‑vă în Dumnezeu! El vă aşteaptă şi fără haine scumpe, şi fără ultimele descoperiri tehnologice, vă acceptă şi bogaţi, şi săraci, şi neputiciosi, şi puternici, vă aşteaptă cu darul inimii voastre care e mai preţios pentru El decât darurile magilor veniţi de departe. Fiţi voi iesle primitoare, făcându‑vă sărbătoare, şi lăsaţi la o parte orice aparenţă pe care lumea aceasta virtuală şi digitalizată v‑o propune spre a vă înşela şi îmbolnăvi!
Dreptmăritori creştini,
În tot acest tumult, Biserica se străduieşte să‑şi desfăşoare misiunea. Anul 2023 a fost declarat de către SfântulSinod al Bisericii Ortodoxe Române „Anul omagial al pastoraţiei persoanelor vârstnice” şi „Anul comemorativ al imnografilor şi cântăreţilor bisericeşti (psalţi)” în Patriarhia Română, conştienţi fiind toţi de faptul că, alături de copii, bătrânii sunt persoanele cele mai vulnerabile în această societate atât de grăbită. Ei au nevoie nu doar de îngrijirea, ci şi de atenţia şi dragostea noastră. Nu trebuie să uităm că bătrâneţea poate fi cununa vieţii trăită în bună cuviinţă şi credinţă. Ea este vârsta înţelepciunii şi a povăţuirii, este vârsta bucuriei de a‑ţi vedea copiii şi nepoţii crescând. Este vârsta strângerii roadelor duhovniceşti, vârsta pildelor de viaţă, a poveţelor înţelepte. Să nu lăsăm aceste roade să fie întinate de slăbiciune şi de boală, de neputinţă şi, mai ales, de uitarea celorlalţi. Grija faţă de persoanele vârstnice trebuie să înceapă cu neuitarea lor. Doar astfel putem păstra lumina credinţei şi a dragostei, doar astfel putem învăţa din greşelile trecutului pentru a nu le repeta în prezentul acesta atât de nesigur.
De asemenea, tot în acest an, i‑am sărbătorit pe imnografii şi cântăreţii bisericeşti, adevăraţi misionari, dedicaţi cu adevărat slujirii smerite şi propovăduirii dreptei credinţe. În popor, noi îi numim „dascăli”, pentru că, într‑adevăr, aceasta le este menirea: să slujească prin cânt vestirea Evangheliei şi să‑i călăuzească pe ceilalţi în rugăciune. Lor le datorăm, mai mult decât ne‑am putea închipui astăzi. Câţi copii au învăţat, odinioară, slovele cărţii, alături de venerabilii dascăli, la stranele bisericilor? Câţi, oare, şi‑au descoperit chemarea şi darul, cântând împreună cu aceştia troparele şi condacele, dar şi colindele pe care le iubim atât de mult? Noi datorăm stranei curăţia limbii române, poezia şi cânturile ce ne‑au înălţat inimile. Lor le aducem în acest an prinos de cinstire, în semn de preţuire pentru truda de a ne sădi în suflet dragostea de Dumnezeu şi de dreapta învăţătură.
Iubiţi fraţi în Hristos Domnul,
Anul acesta rămâne, fără îndoială, un an al încercărilor în care am simţit purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi darurile sale îmbelşugate asupra Eparhiei noastre. Cu ajutorul unor persoane de o aleasă ţinută duhovnicească, am putut înfiinţa o nouă mănăstire, închinată Acoperământului Maicii Domnului, la Bolintin. Alături de donatori şi de preoţii din întreaga Episcopie a Giurgiului, am putut rândui totul, pentru ca noul aşezământ să devină în timpul cel mai scurt loc de rugăciune şi de reculegere.
Este sărbătoare, este lumină, este bucurie: bucuria Naşterii Mântuitorului Hristos şi începutul mântuirii noastre, după cum frumos glăsuieşte cântarea Bisericii. La ceas de luminat Praznic, nu putem decât să‑i dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate cele primite, pentru binecuvântările şi darurile Sale îmbelşugate, rugându‑L stăruitor să vă înconjoare de‑a pururi cu purtarea Sa de grijă, să vă întărească în credinţă şi în răbdare, să vă păzească pe voi, pe toţi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni!
În clipele acestea de bucurie duhovnicească şi de înălţare sufletească, primiţi urările noastre de bine, încredinţaţi fiind că sunteţi şi veţi rămâne mereu în rugăciunile noastre.
Vă urăm să aveţi pace şi linişte în familie şi în casă, binecuvântăm pe cei mici şi ne rugăm ca bucuria copilăriei să nu se piardă niciodată din sufletele lor. Suntem alături de părinţii care ostenesc pentru ca toate să fie în bună rânduială, iar pentru cei bătrâni ne rugăm ca amurgul vieţii să nu‑i afle singuri şi lipsiţi de nădejde, ci plini de bucuria vederii lui Hristos. Împărtăşindu‑Vă părintească binecuvântare, rugăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieţii şi al păcii, să Vă dăruiască toate cele de folos, bucurându‑Vă de aceste sărbători întru mulţi şi fericiţi ani!
Al Vostru părinte duhovnicesc, de tot binele voitor
şi pururea către Domnul fierbinte rugător,
†AMBROZIE
EPISCOPUL GIURGIULUI
1
Cf. S. Efrem Sirianul, Imnele Naşterii XVI. 3, traducere diac. Ioan I. Ică Jr., Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 84.
2
Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt şi preamărire, slavă şi laudă a Preasfintei Împărătese, Preacuratei şi Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea‑Fecioară Maria, precum şi însemnare cu privire la viaţa sa neprihănită şi fericită de la naştere până la moarte, în: Epifanie Monahul, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, Despre naşterea, viaţa şi adormirea Maicii Domnului – Trei vieţi bizantine, traducere Diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2007, p. 110.
3
Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt şi preamărire…, p. 114
Spre slava lui Dumnezeu, un proiect realizat şi administrat de Asociaţia Lăcaşuri Ortodoxe
