APUSUL DISPERĂRII și RĂSĂRITUL NĂDEJDII

   De mai mulți ani, auzim la modul obsesiv cuvântul "fonduri". Fie că ele provin din afara (cel mai frecvent) sau din interiorul țării, fondurile au ajuns să controleze viața societății într-un asemenea mod, încât în funcție de ele societatea a ajuns să facă toate alegerile sale. Prin fonduri, care nu înseamnă nimic altceva decât bani, a ajuns să fie deci condusă lumea. Puse la cârma deciziilor reprezentanților a ceea ce trebuia să însemne "puterea" țării, adică a acelora care ar trebui să conducă în locul banilor lumea, ele fac din puterea de stat o slăbiciune de stat, în cel mai corect sens al cuvântului; până acolo încât, această slăbiciune de stat aflată astăzi la conducere ajunge să-și exprime în mod fățiș disperarea, fără să se mai rușineze că a ajuns la antipodul puterii.

Omul de rând, alegătorul (exprimat electoral), însă, a subscris și el la asta. Căci doar din acea masă mare de oameni subscriși, mai degrabă proscriși (dacă e să ne raportăm, cum este firesc, la legile dumnezeiești) au fost puși în frunte acești slabi, dintre cei mai sleiți de putere, aleși. Votând, pe rând, deja de zeci de ani, în sprijinul tuturor legilor îndreptate împotriva valorilor dumnezeiști și creștinești, ori tolerând "diplomatic" cele întâmplate, toți cei care astăzi încep sau manifestă deja disperare, vorbesc practic, fiecare dintre ei în parte, despre drogul care până în prezent i-a ținut prizonieri (căruia i-au fost fideli) și de care astăzi riscă să fie slăbiți, prin separare de el.

Rămânem fără bani, murim de foame, va fi război, nu ne vom mai plimba prin țări străine etc etc. Evitarea "riscului" sau mai degrabă spaima "dezalcoolizării" sau a tratamentului "anti-drog" a marcat deja de prea mulți ani deciziile acestei lumi. Fie că este vorba despre:

- aburii mintali amețitori ai raftului plin de cumpărături ce trebuie neapărat golit și mutat degrabă, prin coșul de cumpărături vizbil plin, în propria cămară,

- fie că este vorba despre nesățioasa plăcere și dependență a "evadării" permanente din țară și a fugii de propriul sine în locații din ce în ce mai îndepărtate - dar neapărat puternic promovate - ale nici nu mai contează cărui colț al lumii - pe care Sfinții Părinți o pun pe seama duhului cumplit al akediei (dezorientarea minţii, aversiune faţă de locul în care te-ai născut, dar aversiune treptat și față de propriii fraţi şi, mai mult, de orice înseamnă a lucra sau lucrare*),

- fie că vine vorba despre titulatura înșelătoare șî generală a unui "menegeriat" de orice fel, nici nu mai contează că "de mătură" sau "de uzină", râvnit și vânat obsesiv pentru a te putea lăuda cu propria legitimație de serviciu în fața celuilalt, numită - cu duhul mândriei dus la extrem - "carieră",

- fie că este vorba de marea reușită și împlinire a achiziționării unui nou joc (telefon afișat exact atunci când "trebuie", autovechiul mai mult spălat și parcat neapărat la vedere decât folosit la lucru)

ori de multe alte asemenea "valori" promovate ani la rând de rețelele cu interese străine - permise de slăbiciunea de stat sub denumirea de "televiziune" - astăzi tot omul se simte legat, fără de scăpare și fără ieșire din această lume înșelătoare, într-o veșnică și de netrecut disperare, o situare în acel "fund al iadului" spre care Sfântul Teodor Studitul spune că patima akediei obligatoriu îl împinge.

Deși scăparea, adevarata evadare din legătura tuturor acestor patimi înșirate mai sus, presupune o singură și simplă (dostoievskiană, răsăriteană) mișcare: anihilarea singurătății, prin Dumnezeu! - această chemare pe care o face starețul său Zosima, adresându-se celor care se tot adâncesc de bunăvoie în străfundurile iadului, la adevarata lucrare și la viața de mult timp ratate prin aceste imense păcate - ce presupune în fapt trecerea de la egoism la comuniune, și o rugăciune mai râvnitoare, totul rămâne blocat, fără răspuns, într-o amânare perpetuă, de cele mai multe ori, și cel mai problematic, chiar și din partea celor care se simt pe ei în Biserică.

Căci, toate cele de mai sus nu i-au scutit nici pe departe pe cei puternic familizarizați (și poate că aceasta senzație de "familiarizare" este și motivul cel mai plauzibil) cu cele sfinte, fie ei păstori sau simpli păstoriți.

Fondurile accesate cu orice preț - al renunțării treptate la credință, al importului duhovnicesc și tacit de obiceiuri păgâne, al necinstirii propriei istorii, al înstrăinării și vânzării tezaurelor duhovnicești cât și a celor materiale moștenite nouă (și generațiilor ce ar fi urmat să se mai bucure la rândul lor de ele) prin jertfele sângeroase ale generațiilor străbune - și-au pus peste tot amprenta, peste înreaga lume.

În pofida acestor lucruri, continuă să existe și poate tocmai de aceea este și atât de des auzită, o Evanghelie Sfântă la care Biserica din trecuturi, cu precădere la sărbătorile închinate Maicii Domnului (în Paraclis), ne trimite, oferindu-ne și dumnezeiasca soluție. De cele mai multe ori interpretată greșit, unii apreciind deopotrivă și lucrările Martei, deși Hristos nu ni le oferă ca variantă posibilă precizând clar unicitatea soluției: "un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea", aceasta ne oferă singura cheie ce deschide ușa către adevarata fericire, cheia trecerii imediate de la Apusul disperării acestei lumi, la Răsăritul nădejdii.

Alegerea frecventă și înșelătoare a "părții Martei" - justificare extrem de folosită de către cei credincioși - ca și când ar fi fost și ea privită ca parte bună de către Hristos, adică a acelei părți a "siguranței" materiale, și-a lăsat amprenta patimei chiar și în înterpretarea actuală a Cuvântului Care, dorind să pătrundă în inimă, "trebuie" neapărat să fie, într-o măsură, cumva mai favorabil interpretat.

Dincolo de aceasta, rezolvarea rămâne tot una singură, mărturisită și altădată, de asemenea de către Hristos:

"nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă".

Reiterând aceasta la fel de clar în cazul Martei, care, tot astfel, îngrijindu-se mai întâi de toate cele ce puteau ajuta la un "ospăț mare", nu a știut să asculte, asemenea Mariei, cuvântul Domnului, și să se așeze la picioarele Lui; mai mult, pretențiile Martei, până la nivelul de a-i face reproșuri lui Dumnezeu (nu vezi?) și chiar la acela de a-i porunci (spune-i deci să-mi ajute!) ne lămurim asupra a ceea ce astăzi, prin invocarea asigurării, înainte de toate, a părții materiale, se întâmplă ca și altădată în rândurile "neamurilor" din lume, la fel de pretențioase și de acuzatoare la adresa lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, să luăm seama la răspunsul pe care Dumnezeu îl dă femeii din mulțime, care prin cuvintele ei, exact atunci când vorbea El, "ridicând glasul", încerca să-I amintească Mântuitorului că, asemenea Martei, și Fecioara Maria Îl primise în pântecele Ei și îl hrănise: Dar "El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc". Această precizare explicită, care întărește chemarea mai întâi de toate la "Împărăția Cerurilor", aduce lămuriri foarte clare privind cheia adevăratei fericiri și singura cale: ascultarea (primirea) și respectarea cuvântului lui Dumnezeu - cea care a făcut diferența esențială între pretențiile urmate "silinței" Martei și smerenia ascultării șî împlinirii Cuvântului, caracteristice Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Aceasta este cheia mântuirii noastre!

"Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu".

Să avem, deci, mare grijă la slăbiciunile la care puterile noastre sunt zilnic supuse, căci:

"Când cel tare şi înarmat fiind îşi păzeşte curtea, avuţiile lui sunt în pace. Dar când unul mai tare decât el vine asupra lui şi-l înfrânge, îi ia toate armele pe care se bizuia, iar prăzile de la el le împarte".

A sosit vremea!

APUSUL DISPERĂRII și RĂSĂRITUL NĂDEJDII

Un articol de: KSLCătălin

**Sfânta Evaghelie - Paraclisul Maicii Domnului:

" Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.

Şi când zicea El acestea, o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc".

(Sfânta Evanghelie după Luca 10, 38-42; 11, 27-28)

*"dezorientarea minţii, neglijenţa lucrării nevoitoare, ura monahismului, iubirea lumescului, necuviinţa faţă de Dumnezeu, uitarea rugăciunii" / Sfântul Ioan Scărarul )

Evagrie menţionează că această stare insuportabilă a sufletului îşi devastează victima „care nu ştie ce să facă, căci timpul nu trece” - stare care, conform Sfântului Părinte Antiohie (sec. VII), "aduce nelinişte, aversiune faţă de locul în care vieţuiţi, însă şi faţă de fraţi şi faţă de orice lucrare" (Monahul Moise Aghioritul).