Aducerea Sfintelor Moaște ale Sfântului și Dreptului Lazăr „cel înviat a patra zi"

Zi de cinstire aparte: 17 octombrie

Aducerea Sfinelor Moaște ale Sfântului și Dreptului Lazăr „cel de-a patra zi”, Episcopul Chitionului din Cipru, a avut loc în secolul al IX-lea.

Dreptul Lazăr, fratele Martei și al Mariei, a trăit în satul Betania, nu departe de Ierusalim. În timpul vieții Sale pământești, Domnul Iisus Hristos a vizitat adesea casa lui Lazăr, pe care îl iubea mult și îl numea prietenul Său (Ioan 11:3, 11); iar când Lazăr a murit și zăcea deja de patru zile în mormânt, Domnul l-a înviat din morți (Ioan 11:1-44). Biserica îl pomenește de asemenea, în mod aparte, pe Sfântul Lazăr, în Sâmbăta din A Șasea Săptămână a Postului Mare, numită chiar „Sâmbăta lui Lazăr”.

Mulți dintre iudei, auzind despre învierea Sfântului Lazăr, au mers în Betania. Convinși de realitatea acestei minuni extraordinare, ei au devenit Ucenici ai lui Hristos. Pentru aceasta, arhiereii au căutat să-l ucidă pe Lazăr.

Dreptul Lazăr mai apare menționat în Sfânta Evanghelie, încă o dată: când Domnul a venit din nou în Betania, cu șase zile înainte de Paști, Lazăr se afla și el acolo (Ioan 12:1-2, 12:9-11).

După învierea sa, Sfântul Lazăr a mai trăit treizeci de ani, ca Episcop pe insula Cipru, unde a răspândit creștinismul. Tot acolo a și adormit, cu pace, întru Domnul.

Sfintele moaște ale Sfântului Lazăr au fost descoperite la Chition. Ele se aflau într-o raclă din marmură, pe care stă scris: „Lazăr cel de a patra zi, prietenul lui Hristos”.

Foto: Mormântul din marmură al Sfântului Lazăr (Cipru)

Împăratul bizantin Leon cel Înțelept (886-911) a dat ordin ca sfintele moaște ale Sfântului Lazăr să fie duse la Constantinopol, în anul 898, și așezate în Biserica închinată Dreptului Lazăr.

Stih la MUTAREA Sfintelor Moaște

"Prietenul lui Hristos este purtat prin porțile cetății,

'Lazăre, ieși afară' se rostește, urmând cuvântul lui Hristos".

Stih la AȘEZAREA Sfintelor Moaște

"Spre Așezare. Lazăr cel mort a fost ascuns în Noua Romă,

Dovedindu-se a fi o altă Betanie".

Binecuvântatul și slăvitul împărat Leon al VI-lea (886-912) — cel mai înțelept și mai credincios prin domnia sa — mișcat de râvnă și inspirație dumnezeiască, a ridicat mai întâi o biserică măreață și nespus de frumoasă în cinstea Sfântului și Dreptului Lazăr, împreună cu o mânăstire întreagă.

După aceea, a dispus aducerea din Cipru a sfintelor lui moaște, care fuseseră aflate în subteran, într-o raclă din marmură, în orașul Kition, la o mie de ani de la înmormântarea sa.

Pe marmură au fost descoperite și următoarele cuvinte, scrise într-o altă limbă: „Lazăr cel de patru zile și prieten al lui Hristos”.

Când sfintele sale moaște au ajuns la Constantinopol, împăratul le-a așezat într-o raclă din argint, pe care apoi a păstrat-o cu mare evlavie în biserica menționată mai sus, ctitoria sa.

Sarcofagul de marmură al Sfântului Lazăr a fost descoperit în Kition — unde Sfântul slujise ca Episcop. Descoperirea a avut loc în jurul anului 890. Racla din marmură conținea sfintele sale moaște.

În urma acestei descoperiri, împăratul Leon al VI-lea a construit biserica sa din Constantinopol. MUTAREA și AȘEZAREA sfintelor moaște au avut loc în anul 898.

Drept răsplată, împăratul Leon a dispus ridicarea unei biserici închinate Sfântului Lazăr, peste mormântul acestuia, în Cipru, lăcaș care există și astăzi. Sarcofagul din marmură poate fi văzut în interiorul bisericii, sub Sfântul Altar. O mică parte din sfintele moaște a fost lăsată în Cipru.

După jefuirea Constantinopolului de către franci, în timpul celei de-a Patra Cruciade (1204), cruciații au dus sfintele moaște ale Sfântului Lazăr la Marsilia, în Franța, ca parte a prăzii de război.

Ulterior, acestea au dispărut din acel loc și nu au mai fost găsite nici până în prezent. Cu toate acestea, mai există și alte părticele din sfintele moaște ale Sfântului Lazăr, în diverse părți ale lumii.

Principalele sărbători în cinstea Sfântului Lazăr sunt:

- 17 martie

- Sâmbăta lui Lazăr, din timpul Postului Mare

- 4 mai, iarăși pomenirea Aducerii sfinelor moaște ale Sfântului Lazăr, serbată împreună cu pomenirea Aducerii Sfintelor Moaște ale Sfintei Maria Magdalena

- 17 octombrie, Aducerea Sfintelor Moaște ale Sfântului și Dreptului Lazăr „cel înviat a patra zi"

   Pe această temă, vă oferim mai jos traducerea intergală a unui studiu realizat de Christopher Walter - Director al Centrului de Studii Bizantine din Atena, publicat în Revista de Studii Bizantine.

LĂZĂR, EPISCOP

Frizele Partenonului nu sunt singurele comori din British Museum; acolo se află și Evangheliarul Țarului Alexandru. Este, de fapt, un Tetraevangheliar și, după cum se știe, constituie una dintre copiile relativ numeroase ale Tetraevangheliarului păstrat la Biblioteca Națională "Parisinus graecus 74". Răsfoind recent Evangheliarul Țarului Alexandru, mi-a atras atenția un detaliu care părea neobișnuit și anacronic pentru o scenă din Noul Testament: un Episcop stând întins la masă, în timpul unui ospăț (Fig. 3).

Iată pasajul din Evanghelie pe care îl ilustrează scena: „Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului”.

Se poate observa că artistul a respectat cu fidelitate detaliile narațiunii evanghelice, la fel cum a procedat și ilustratorul Tetraevangheliarului parizian. Patru persoane sunt așezate la masă; Hristos stă întins în stânga; Maria își întinde mâna dreaptă spre picioarele lui Hristos, iar Marta se apropie dinspre dreapta, ținând în mâini un vas cu mâncare (Fig. 4).

Tipul iconografic utilizat pentru agapă este unul convențional. Provenind din Antichitate și adaptat de artiștii creștini pentru Cina cea de Taină și "refrigerium" ("împrospătare", o masă în cinstea celor deceați), acesta este folosit în mod constant în scenele de agapă (banchet) din acest grup de manuscrise. Este posibil ca această scenă a Cinei din Betania să corespundă cel mai fidel Cinei din casa lui Simon Leprosul. Într-adevăr, în acest moment al relatării din Evangheliile sinoptice sunt unse picioarele lui Hristos (Fig. 6 și 7).

În această scenă, însă, un bărbat în tunică apare în locul Martei, în extremitatea dreaptă este reprezentată carne friptă la proțap, iar un peisaj sumar limitează spațiul disponibil pentru reprezentarea propriu-zisă a mesei. Vedem, de fapt, că artistul rămâne fidel convențiilor artei sale: el ia drept bază a compoziției formula consacrată de reprezentare a unei mese; la aceasta adaugă detalii pitorești sau narative pentru a conferi scenei un aer de realism și pentru a o pune în acord cu textul pe care urmează să-l ilustreze.

Apoi, printr-una dintre acele întorsături care fac studiul artei bizantine atât de fascinant și de profund, el introduce un detaliu care nu este nici realist, nici conform cu relatarea evanghelică: în dreptul lui Hristos stă întinsă o persoană îmbrăcată în veșminte de Episcop de rit grecesc. Deși nu este atât de evident cu ochiul liber în Tetraevangheliarul din Paris, acest detaliu este foarte clar în cel de la Londra. Personajul în cauză poartă un omofor decorat cu cruci, deși nu pare să poarte și felon. Pe baza textului evanghelic, pare rezonabil să deducem că Episcopul este Lazăr. Dar a fost Lazăr Episcop? Dacă a fost, atunci anomalia dispare; rămâne doar de explicat anacronismul.

În primul rând, nu pare ca Lazăr să fi fost reprezentat în mod obișnuit ca Episcop în scenele evanghelice. Cina din Betania, oricum, nu este reprezentată frecvent. Din câte știu, singurul exemplu în afara Parisinus graecus 74 și manuscriselot sale dependente se află în Tetraevangheliarul din Florența. Dar în această versiune, artistul tratează destul de sumar narațiunea Evangheliei, oferind doar o scenă convențională de banchet; în plus, nu este reprezentat nimeni întins în fața lui Hristos (Fig. 5).

Relatarea bolii lui Lazăr apare, de asemenea, uneori ilustrată. El stă în pat, cu o persoană care stă lângă el ținând un evantai similar cu o ripidă liturgică; este iconografia obișnuită a bolii.

Dar, de departe, cea mai comună modalitate de a-l reprezenta pe Lazăr a fost aceea de subiect al celei mai senzaționale minuni a lui Hristos. Această scenă apare în mod regulat pe sarcofagele creștine timpurii, în ciclul minunilor; figurează din nou în ciclul didactic reprezentat în mozaic în Biserica Sant'Apollinare Nuovo din Ravenna. Iconografia este, însă, în aceste redări timpurii, oarecum austeră. Interesul este concentrat asupra minunii învierii.

Pe vremea Etheriei, o procesiune avea loc la mormântul lui Lazăr din Betania în cadrul Privegherii la Duminica Floriilor. Până în secolul al VI-lea, procesiunea fusese mutată chiar în Duminica Floriilor. Cu toate acestea, în sărbătorile liturgice ale Constantinopolului, sărbătoarea lui Lazăr era săvârșîtă la Priveghere. Constantin Porfirogenetul descrie ceremonia la care a luat parte împăratul, în acea zi. Conform "De Ceremoniis, I.40", Împăratul a participat la Liturghia Învierii lui Lazăr la Biserica Sfântul Dimitrie din Pharos (ed. A. Vogt, Paris, 1935, p. 158-9). Împăratul a stat la ușă și a împărțit demnitarilor, pe măsură ce intrau, câte un buchet de frunze de palmier, maghiran și flori de primăvară. Leon al VI-lea a construit această biserică. Este curios că, din moment ce urma să construiască o biserică închinată lui Lazăr, el a participat la Liturghie aici (Cf. R. Janin, Églises et monastères de Constantinople, Paris, ediția 1, 1953, p. 96: ediția a 2-a, 1969, p. 91). Mai târziu, de fapt, Liturghia Învierii lui Lazăr ar fi avut loc la biserica sa (Pseudo-Codinus, De Officiis, ed. J. Verpeaux, Paris, 1966, p. 246; PG 157, 98).

Inclusă în rândul celor Douăsprezece Praznice Împărătești, Învierea lui Lazăr ocupa un loc important în programul iconografic al bisericilor. Aceste reprezentări — în care Maria apare îngenuncheată la picioarele lui Hristos, iar oamenii își acoperă nasul din cauza mirosului unui cadavru aflat în stare de putrefacție după patru zile — sunt mult mai bogate în detalii narative decât cele întâlnite pe sarcofage. De asemenea, accentul s-a mutat ușor: sărbătoarea nu reprezintă doar o mărturie a credinței în posibilitatea Învierii, ci și o comemorare a lui Lazăr, prietenul lui Hristos.

Era firesc ca, la un moment dat, să apară o anumită curiozitate cu privire la soarta ulterioară a lui Lazăr, iar hagiografii să încerce să răspundă acesteia. Spre sfârșitul secolului al IX-lea, la Constantinopol s-a aflat că sfintele moaște ale Sfântului Lazăr se aflau în Cipru. În acea perioadă, Ciprul era un teritoriu neutru, unde rezidau atât funcționari bizantini, cât și arabi. Leon al VI-lea a dispus aducerea lor la Constantinopol, împreună cu sfintele moaște ale Mariei și ale Martei, descoperite la Efes. Avem norocul de a dispune de textele a două cuvântări ale lui Areta: unul este un discurs de bun-venit rostit la sosirea sfintelor moaște ale lui Lazăr la Constantinopol, iar celălalt descrie procesiunea organizată în cinstea lor de împăratul Leon, cel evlavios. Totuși, deși a doua cuvântare descrie cu o bogăție de analogii și detalii pitorești drumul sfintelor moaște de la Chrysopolis până la Marea Biserică, niciuna dintre ele nu oferă prea multe informații despre istoria lor anterioară. Se menționează doar că Lazăr a mai trăit cincisprezece ani după învierea sa și că sfintele moaște fuseseră aduse din Cipru.

Cyril Mango corelează cele două cuvântări cu cele două sărbători ale Aducerii Sfintelor Moaște ale lui Lazăr menționate în *Synaxarium Constantinopolitanum* și le datează în 17 octombrie 901, respectiv 4 mai 902. Se pare că, în intervalul dintre aceste două date, sfintele moaște au fost depuse în Biserica "θεοτόκος των Κουράτορος", care a continuat să celebreze Liturghia Mironosiței Maria.

Tipicul Bisericii Mari, datând din secolul al X-lea, menționează, de fapt, o singură sărbătoare a Mutării Sfintelor Moaște, pe 4 mai. Slujba avea loc la mânăstirea cu numele Sfântului, ctitorită de împăratul Leon. În acest text, Lazăr este numit după titlul său tradițional, prieten al lui Hristos. Acest titlu este, de fapt, tema primului discurs al lui Areta; el concluzionează că, din moment ce împăratul este prietenul lui Lazăr, el este și prietenul lui Hristos.

Prin urmare, detaliile despre viața lui Lazăr sunt încă rare. Mihail Sirul, scriind în secolul al XII-lea, îl include pe Lazăr printre cei șaptezeci de Ucenici, deși numele său nu apare nici în lista Chronicon Ρ, nici în cea a Pseudo-Dorotheus. O altă tradiție, datând din anul 870, îl numește pe Lazăr Episcop al Efesului. Dar, cu o singură excepție, la care voi reveni mai târziu, numeroasele omilii despre Învierea lui Lazăr nu oferă detalii despre viața sa ulterioară.

Totuși, Synaxarium Constantinopolitanum, în versiunea Codex Sirmondianus datând din secolul al XII-lea sau al XIII-lea, oferă sub data de 17 octombrie o informație considerabilă. Relicvele lui Lazăr au fost găsite în orașul Citium, după ce au zăcut în subteran timp de aproape o mie de ani într-un sarcofag de marmură. Pe acesta era inscripționat într-o limbă străină: „Lazăr mort de patru zile și «prietenul lui Hristos»”. Același text, pe lângă faptul că oferă o relatare despre mutarea sfintelor moaște, adaugă și că Lazăr a trăit optsprezece ani după ce a fost înviat din morți, că a mers la Citium, unde a fost hirotonit Episcop, de că Sfântul Apostol Petru și primul dintre Ucenicii lui Hristos.

Acum, pare puțin probabil ca această tradiție să-și fi avut originea în Cipru, deși cu siguranță a fost adoptată acolo la o dată ulterioară, căpătând o mai mare plauzibilitate prin atribuirea consacrării lui Lazăr ca Episcop, lui Pavel și Barnaba. Principalul argument împotriva unei origini cipriote este absența oricărei referiri la Lazăr în cadrul revendicărilor privind statutul autocefal formulat de Biserica din Cipru pe baza originii sale apostolice. Atunci când Patriarhatul Antiohiei și-a reînnoit pretenția de jurisdicție asupra Ciprului, în timpul împăratului Zenon (474-491), Anthelmus, Arhiepiscopul de Salamina, a fost călăuzit de o viziune către locul unde era ascuns trupul lui Barnaba. Originea apostolică a Bisericii din Cipru a fost astfel considerată dovedită. Însă, nicio viziune nu l-a condus la trupul lui Lazăr.

Așadar, care este originea tradiției conform căreia Lazăr a devenit Episcop de Citium? Aș răspunde cu prudență: Constantinopolul, în prima jumătate a secolului al X-lea. Aș avansa ipoteza, extrem de fragilă, că, pentru a satisface curiozitatea locuitorilor Constantinopolului cu privire la viața lui Lazăr – ale cărui sfinte moaște se aflau acum în oraș – cineva a descoperit *Cartea lui Lazăr*.

Aceasta era o scriere apocrifă atribuită lui Lazăr, despre care se spunea că și-ar fi relatat experiența lumii nevăzute, în patru cărți. Trei dintre acestea ar fi fost ascunse de către Apostoli, iar a patra dusă la Roma. Titlul, însoțit de această descriere, apare într-un catalog de 174 de cărți descoperit printre antichitățile Constantinopolului în timpul ocupației venețiene a orașului. Nu se cunoștea nicio altă referință la *Cartea lui Lazăr*, până când Franz Dölger a publicat o omilie a lui Ioan din Eubeea despre Învierea lui Lazăr. Ioan din Eubeea, contemporan și compatriot al lui Ioan Damaschinul, a compus această predică în anul 774. El îl numește pe Lazăr „prietenul lui Hristos”, conform uzanței obișnuite. Însă, în ultimul paragraf, relatează că un bătrân i-a spus că, în memoriile lui Lazăr, este consemnat faptul că acesta a devenit Episcop în insula Cipru. Manuscrisul care conține această omilie datează din secolul al X-lea. Este, oare, posibil ca această ultimă frază să fi fost adăugată de copist, pentru a include informații din „Cartea lui Lazăr”, descoperită recent?

Oricum ar sta lucrurile, o primă reprezentare a lui Lazăr în ipostaza de Episcop se găsește în Capadocia, în Noua Biserică Tokali. Atât Părintele de Jerphanion, cât și doamna Thierry plasează decorarea acestei biserici într-o perioadă anterioară celei de la Ceavuşin (Tceauci In), monument pentru care există o datare certă: anii 964-965. Lazăr este înfățișat purtând omoforul, sub forma unui portret tip bust încadrat într-un medalion. Seria din care face parte această reprezentare se desfășoară deasupra arcadei de pe latura de nord. Alături de Lazăr, apar: Sfântul Spiridon, un alt cipriot, Episcop de Trimitunda, ale cărui sfinte moaște se aflau la Constantinopol încă din secolul al VII-lea; Sfântul Proclu, probabil Episcopul Constantinopolului, mutat la Domnul în anul 446; și Sfântul Partenie, probabil Episcop de Lampsakos. Doamna Thierry remarcă faptul că decorarea Noii Biserici Tokali aparține unui grup de origine constantinopolitană. Prin urmare, este plauzibil să presupunem că Sfinții aleși pentru reprezentare au fost preluați din calendarul constantinopolitan.

Următoarea reprezentare a lui Lazăr ca Episcop, pentru care există o datare, este cea de la Asinou. Din păcate, s-a păstrat doar inscripția, astfel încât rămâne o ipoteză – deși una probabilă – faptul că el a fost reprezentat aici în calitate de Episcop. Doamna Sacopoulo subliniază caracterul profund bizantin al tipurilor iconografice de la Asinou și presupune că acestea au fost preluate din manuscrise iluminate trimise direct de la Constantinopol. Biserica a fost decorată în anul 1106.

Mai târziu, în cursul aceluiași secol – domnul Megaw și domnul Hawkins sugerează perioada domniei lui Manuel I, probabil între anii 1160 și 1180 – Lazăr a fost reprezentat în mărime naturală în Biserica Sfinților Apostoli din Perachorio. Acest portret prezintă un interes deosebit, întrucât se află în registrul inferior al peretelui absidei. Lazăr îi însoțește pe Sfinții Ioan Gură de Aur, Vasile, Grigorie de Nazianz, Nicolae și Atanasie. Prin urmare, el este asociat direct cu principalii ocrotitori ai Bisericii Constantinopolitane, în timp ce Barnaba și Epifanie – ale căror legături cu Ciprul erau mult mai bine documentate – sunt reprezentați sub formă de bust, în medalioane.

Un alt portret al lui Lazăr – păstrat, din fericire, în fotografii excelente – a existat în Biserica Spasa-Neredița de lângă Novgorod, distrusă în timpul ultimului război. Și acesta era un portret în mărime naturală, situat în absidă. Existau două registre de portrete. Principalii ocrotitori ai Bisericii Constantinopolitane apăreau în registrul superior; Lazăr se afla în registrul inferior, alături de Sfinții Iacov, Foca, Grigorie (de Nyssa?) și Ignatie. Decorul datează din anul 1199 (Fig. 1).

Acestea sunt singurele exemple de reprezentare a lui Lazăr ca Episcop în arta monumentală a perioadei bizantine, cel puțin din câte cunosc eu. Acestora li se poate adăuga un mic portret-bust în email, aflat pe un potir din Tezaurul Bazilicii San Marco din Veneția. O inscripție face referire la un anume Roman. Dacă este vorba despre Roman al IV-lea (1068-1071), așa cum sugerează Pasini, avem un *terminus ad quem* pentru Potir, care este, cu certitudine, de origine constantinopolitană. Lazăr îi însoțește pe Sfinții Petru și Pavel, Vasile și Nicolae, Ioan Evanghelistul, Ioan Gură de Aur, Antonie cel Mare, Spiridon și Nichifor. El poartă omofor, ține o carte și binecuvântează.

Merită făcute câteva observații cu privire la tipologiile portretelor. Chipurile din Noua Biserică Tokalı și din Biserica Sfinților Apostoli din Perachorio sunt parțial distruse. Portretul de la Spasa-Neredița este, însă, bine conservat. Acesta îl înfățișează pe Lazăr tânăr, fără barbă și, aparent, cu părul deschis la culoare. Pe de altă parte, personajul din scena Cinei din Betania, din manuscrisul *Parisinus graecus 74*, are părul închis la culoare și o ușoară barbă. În copia de la British Museum, el tinde să rămână fără păr. Portretul de pe Potir seamănă însă foarte mult, cel puțin în copia lui Pasini, cu cel din Parisinus graecus 74.

Recapitulând, Lazăr figurează în Synaxarium Constantinopolitanum în secolul al XII-lea sau al XIII-lea, ca Episcop cipriot. Dovezile documentare ale statutului său episcopal datează cel puțin din secolul al X-lea, când a fost copiată omilia lui Ioan din Evibeea. Într-o tradiție păstrată de un călugăr occidental, datând din secolul al IX-lea, efesenii credeau deja că era Episcop al orașului lor și, dacă mențiunea din predica lui Ioan din Evibeea nu este o interpolare, tradiția cipriotă exista deja în secolul al VIII-lea. Avem, așadar, suficiente mărturii ale tradiției conform cărora Lazăr a fost acceptat ca fiind Episcop, astfel încât reprezentarea sa ca atare într-un manuscris executat la Constantinopol în a doua jumătate a secolului al XI-lea să nu fie o anomalie.

Rămâne, însă, anacronismul. În mod convențional, Apostolii și Ucenicii sunt reprezentați în compoziții care reprezintă evenimente din vremurile apostolice, purtând o tunică și o mantie. În ce circumstanțe s-ar abate un artist de la această convenție și ar reprezenta un Apostol sau un Ucenic într-un mod pe care îl știa a fi anacronic?

Sunt posibile două răspunsuri. Fie a dorit să sublinieze faptul că Apostolul sau Ucenicul în cauză era și Episcop, fie era atât de obișnuit să se gândească la această persoană anume ca la un Episcop încât, în ciuda anacronismului, l-a reprezentat cu ușurință astfel.

În primul caz, motivul ar fi că originea apostolică și statutul autocefal al unui Scaun trebuia reprezentate într-o imagine oficială. Astfel de imagini nu sunt necunoscute în arta occidentală. Două exemple evidente îmi vin în minte. Primul este mozaicul pierdut din tricliniumul Palatului Lateran, unde Sfântul Petru era reprezentat purtând paliul și conferind paliul Papei Leon al III-lea. Al doilea este mozaic al lui Petru hirotonindu-l pe Marcu ca Episcop, decorând Pala d'Oro de la Catedrala Sfântul Marcu, Veneția. Aici, statutul episcopal al lui Petru este indicat de crucifix. În arta bizantină, portretele lui Barnaba și Lazăr de la Perachorio sunt probabil analoage; ele servesc drept mărturie a originilor Bisericii Cipriote.

În al doilea caz, trebuie să presupunem o contaminare sau o reinterpretare a surselor, iar acest lucru s-a întâmplat cu siguranță. Prin contaminare, mă refer la introducerea din surse apocrife sau de altă natură a unor detalii care nu sunt atestate în Noul Testament. Aceste detalii au trecut, probabil, mai întâi în textele liturgice și, apoi, au fost introduse în iconografie. Cel mai frapant exemplu în acest sens este oferit de Adormirea Preasfintei Fecioare. Relatarea oarecum ambiguă a Pseudo-Dionisie este înfrumusețată cu detalii explicite într-o Omilie a lui Ioan Damaschin: Timotei, Apostolul și primul Episcop al Efesului, a fost prezent, împreună cu Dionisie Areopagitul și Ieroteu. Ei sunt numiți ca grup „Episcopii noștri aleși de Dumnezeu”. Această tradiție, însă, nu trece imediat în Liturghie. Nu există nicio menționare a Episcopilor nici în Tipicul Marii Biserici, nici în Menologionul lui Vasile al II-lea. Cu toate acestea, Sinaxarul Constantinopolitan menționează în mod corespunzător aceste trei persoane și le numește „Ierarhii dumnezeiești înțelepți”.

Din secolul al XI-lea — poate mozaicul de la Daphni este primul exemplu — trei Episcopi figurează în reprezentările Adormirii Maicii Domnului. Prezența lor este, probabil, ulterioară adoptării lor în textele liturgice și, pe măsură ce Adormirea Maicii Domnului capătă din ce în ce mai mult aerul unei procesiuni funerare și, prin urmare, un caracter liturgic, Episcopii devin mai proeminenți în scenă.

Un alt exemplu este oferit de Iacob cel Mic, deși în cazul său este vorba mai degrabă de o reinterpretare decât de o contaminare. Iacob este prezentat ca primul Episcop al Ierusalimului, mai degrabă decât ca un Apostol. Așadar, în Menologionul lui Vasile al II-lea, textul pentru ziua sa de sărbătoare începe prin a menționa că a fost primul Episcop al Ierusalimului și a fost sfințit de Domnul. Sinaxarul Constantinopolitan spune același lucru. Prin urmare, nu este surprinzător să constatăm că, în scena martiriului său, în Menologionul lui Vasile al II-lea, el este înfățișat în veșminte episcopale. Iacob cel Mic este, de asemenea, reprezentat ca Episcop în manuscrisele iluminate care conțin Epistola sa. Există numeroase reprezentări ale unui Episcop numit Iacob, care poate fi identificat, probabil, cu acesta (Fig. 2).

În cele din urmă, trebuie menționat că scena Împărtășirii Apostolilor suferă o contaminare liturgică, în urma căreia Hristos este reprezentat purtând veșminte episcopale.

Prin urmare, reprezentarea lui Lazăr ca Episcop în manuscrisul *Parisinus graecus* 74 și în manuscrisele derivate din acesta ar putea constitui un anacronism, însă nu unul izolat. Luând drept reper cărțile liturgice – într-o epocă în care acestea deveniseră principalul vehicul al tradiției – artistul putea justifica ușor reprezentarea anumitor personaje din Noul Testament în ipostaza de Episcop, și nu în cea de Apostol sau Ucenic. În acest demers, el era încurajat de tendința, specifică sfârșitului secolului al XI-lea, de a oferi o interpretare liturgică evenimentelor din Noul Testament și — dacă lucra în atelierul Mânăstirii Studion — de a introduce în manuscrise imagini ale membrilor clerului. Părintele Mariés explică modul în care s-a pregătit terenul pentru această evoluție, prin ceea ce el numește „irupția Sfinților în ilustrația Psaltirii bizantine”. În timp ce Psaltirea din Bristol nu conține portrete de Sfinți, Psaltirea lui Teodor cuprinde un număr considerabil dintre acestea. De altfel, Psaltirea lui Teodor inaugurează această modă, care este continuată în manuscrisele derivate: Psaltirea Barberini și Psaltirile rusești.

Întrucât Tetraevangheliarul din Paris (la fel ca Psaltirea lui Teodor) a văzut lumina în atelierele de la Studion, nu este surprinzător să regăsim aceeași prezență a clerului în ilustrațiile sale. Pe lângă scenele dedicate, există și alte două sau trei compoziții în care apar membri ai clerului. Este firesc ca într-o scenă a Judecății de Apoi să figureze Episcopi. Reprezentarea unui episcop eretic care se închină unui idol (crucile de pe omoforul său au fost transformate într-un motiv cruciform, procedeu obișnuit în reprezentarea ereticilor) poate fi interpretată ca un comentariu vizual. Însă, a înfățișa un Episcop legănând cădelnița în timpul funeraliilor Sfântului Ioan Botezătorul este, cu siguranță, un anacronism la fel de flagrant precum reprezentarea lui Lazăr purtând un omofor în timp ce stătea la masă la Cina din Betania (Fig. 8 și 9).

Christopher Walter - director al centrului de Studii Bizantine Atena

Revista de Studii Bizantine

***

Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna septembrie 2026.