Aducerea sfintelor moaște ale Sfântului Cuvios Ioan din Rila

Zi de cinstire aparte: 19 octombrie

În data de 19 octombrie se face pomenirea specială a Aducerii sfintelor moaște ale Sfântului Ioan, Egumenul Rilei din Bulgaria, care a avut loc în anul 1238.

Sfintele Moaște ale Sfântului Ioan au fost mutate din orașul Sredeț [Sofia] la Târnovo, capitala Regatului Bulgar, în anul 1238. Sfântul Cuvios Ioan din Rila este cinstit în mod special pe data de 18 august, anual.

Cuviosul Ioan de Rila, mare nevoitor și purtător al Duhului, din cadrul Bisericii Ortodoxe Bulgare, este ocrotitorul ceresc al poporului bulgar. S-a născut în anul 876, în satul Skrino din provincia Sardița (astăzi Sofia). Rămas orfan de mic, băiatul s-a angajat ca păstor la oameni străini.

S-a întâmplat ca un om bogat să-l bată pentru că o vacă și vițelul ei se rătăciseră. Multă vreme, băiatul a plâns și s-a rugat ca Dumnezeu să-l ajute. În momentul în care a găsit vaca și vițelul, nivelul râului Struma crescuse brusc. Tânărul păstor s-a rugat, a făcut semnul Sfintei Cruci asupra veșmântului său de deasupra, l-a așezat pe suprafața apei, a luat vițelul în brațe și l-a trecut – ca pe uscat – pe celălalt mal, unde îi aștepta vaca. Bogătașul, care urmărise totul ascuns în pădure, a fost cuprins de spaimă văzând această minune; oferindu-i băiatului o recompensă generoasă, l-a eliberat din slujire.

Băiatul și-a împărțit toate ale sale și s-a întors în satul natal. Nu se știe când și unde a primit tunderea în monahism. La început, s-a nevoit pe un deal înalt și sterp, hrănindu-se doar cu plantele care creșteau în sălbăticie. Coliba sa era făcută din vreascuri. Într-o noapte, la scurt timp după ce se stabilise acolo, a fost atacat de tâlhari, bătut și alungat. Atunci, s-a mutat într-o peșteră adâncă.

La scurt timp după aceea, s-a mutat acolo și nepotul său după frate, Sfântul Luca. Locul era atât de pustiu, încât, la apariția Sfântului Luca, Sfântul Ioan crezuse că este o cursă întinsă de duhuri rele. Înțelegând că tânărul căuta, de fapt, mântuirea sufletului, l-a primit cu dragoste. Totuși, nu aveau să trăiască multă vreme împreună. Fratele Sfântului Ioan i-a găsit pe cei doi nevoitori și și-a luat fiul înapoi, cu forța. Pe drumul către casă, tânărul a fost mușcat de un șarpe și a murit. Fratele s-a căit pentru fapta sa și i-a cerut iertare Cuviosului.

Pustnicul Ioan vizita adesea mormântul dreptului tânăr; acesta era locul său preferat de odihnă. Cuviosul a petrecut unsprezece ani în peștera din pustie. După aceea, s-a mutat în pustia Rilei, unde s-a stabilit în scorbura unui copac. Postea mult, se ruga și plângea neîncetat; se hrănea doar cu iarbă. Văzând suferința răbdătoare a Sfântului, Dumnezeu a făcut să răsară tufe de fasole care să-i asigure hrana pentru o lungă perioadă de timp. Apariția minunată a acelor tufe de fasole a făcut ca oamenii să afle despre nevoințele sale duhovnicești.

S-a întâmplat, odată, ca o turmă de oi să se sperie de ceva și să fugă de-a lungul crestei muntelui. S-au oprit chiar în locul unde viețuia Sfântul. Păstorii care își urmăreau turma au rămas uimiți văzând un pustnic hrănind cu blândețe oile. El le-a spus: „Ați venit aici flămânzi. Culegeți din fasolea mea și mâncați”. Toți au mâncat până s-au săturat. Unul dintre ei a ascuns o cantitate mare de fasole, pentru mai târziu. Pe drumul spre casă, le-a oferit tovarășilor săi. Cu toate acestea, în păstăile furate nu s-a găsit nici măcar un bob. Cu părere de rău și inimă zdrobită, păstorii s-au întors la Bătrân. El i-a iertat și, zâmbind, le-a spus: „Vedeți, fiilor, Dumnezeu a dat acea fasole ca hrană în pustie”.

Din acel moment, oamenii au început să-i aducă la Cuvios pe cei bolnavi sau stăpâniți de duhuri rele, iar el îi vindeca prin rugăciune. Pentru a evita faima, nevoitorul a părăsit iubita sa scorbură și s-a stabilit pe o stâncă înaltă și aproape inaccesibilă, unde a petrecut șapte ani sub cerul liber. Vestea despre marele Pustnic a ajuns la Țarul Petru al Bulgariei (927-969), care a dorit să-l întâlnească. Totuși, Sfântul Ioan i-a scris o scrisoare, refuzând cu smerenie întâlnirea. Mai târziu, Pustnicul a luat sub ocrotirea sa monahi care au întemeiat o mânăstire și o biserică în peștera în care viețuise anterior Sfântul Ioan. El și-a păstorit cu înțelepciune turma până la trecerea sa la cele veșnice, la vârsta de 69 de ani, pe 18 august 946. Cu cinci ani înainte de a se muta la Domnul, a scris „Testamentul către ucenici”, una dintre cele mai alese scrieri din literatura bulgară veche. Viața acestui nevoitor duhovnicesc și semnele milostivirii dumnezeiești, arătate ca urmare a rugăciunilor sale, au constituit cea mai bună mărturie posibilă despre credința creștină în pământul bulgar proaspăt creștinat.

În vremurile tulburi ale războiului dintre Bulgaria și Bizanț – în timpul domniei Țarului Samuil (976-1014) – Sfântul Ioan de Rila li s-a arătat ucenicilor săi și le-a poruncit să-i mute sfintele moaște la Sardița (Sofia), unde se refugiase Patriarhul Damian al Bulgariei (927-972). Mutarea sfintelor moaște a avut loc în anul 980. Mai târziu, mâna dreaptă a Sfântului Ioan de Rila a fost dusă în Rusia, după ce fusese mai întâi dusă la Rila; acolo au fost ridicate Biserica închinată Cuviosului Ioan de Rila și un Paraclis închinat Sfinților Mucenici Flor și Lavru. Acești Mucenici sunt prăznuiți pe 18 august, ziua trecerii la cele veșnice a Sfântului Ioan.

Încă din vechime, poporul rus l-a cunoscut și l-a iubit pe Sfântul Ioan din Rila. În surse rusești (Cronica Mazurinschi din secolul al XII-lea) apare consemnată data trecerii la cele veșnice a Cuviosului. În anul 1183, printre comorile din Serdeț confiscate de regele Bela al II-lea al Ungariei (1174-1196) în timpul campaniei sale împotriva grecilor, s-a numărat și racla ce conținea sfintele moaște ale Sfântului Ioan. Acestea au fost duse la Eștergom. În 1187, după ce a împodobit cu bogăție racla, regele a restituit Sfintele Moaște cu mare solemnitate și cinste. La 19 octombrie 1238, sfintele moaște ale Sfântului Ioan au fost strămutate cu mare solemnitate în noua capitală, Veliko Tărnovo, și așezate într-o Biserică închinată Sfântului.

La 1 iulie 1469, Sfintele Moaște ale Sfântului Ioan din Rila au fost readuse la Mânăstirea Rila, unde se află și astăzi și de unde revarsă ajutor plin de har asupra tuturor credincioșilor.

Vă oferim, în continuare, traducerea integrală a Testamentului Sfântului Ioan din Rila către ucenicii săi:

[1.] Eu, Ioan, cel smerit și păcătos, care n-am făcut niciun bine pe pământ, când am venit în acest pustiu al Rilei, n-am găsit aici niciun om, ci doar fiare sălbatice și desișuri nepătrunse. M-am așezat singur în el, în mijlocul fiarelor, fără hrană și fără adăpost; cerul îmi era acoperiș, pământul – așternut, iar plantele – hrană. Însă, Bunul Dumnezeu – pentru a Cărui iubire am lăsat toate în urmă și am îndurat foamea și setea, gerul, arșița soarelui și goliciunea trupului – nu m-a părăsit, ci, ca un Tată milostiv și iubitor de fii, a împlinit cu dărnicie toate trebuințele mele. Cu ce ​​voi răsplăti Domnului, pentru toate câte mi-a dăruit? Multe sunt binefacerile Sale față de mine, căci a privit din înălțimea Sa Cea Sfântă spre smerenia mea (cf. Luca 1, 48) și m-a sprijinit să trec prin toate — nu eu, ci puterea lui Hristos, Care este în mine — fiindcă orice dar bun și orice dar desăvârșit de la El vine (Iacov 1, 17).

[2.] Văzându-vă astăzi adunați aici întru Domnul — loc unde, după cum v-am spus, n-a viețuit până acum niciun om, ci doar fiarele sălbatice — și prevăzând că sfârșitul vieții mele de aici se apropie, am hotărât ca, înainte de plecarea mea (II Tim. 4, 6) din această viață, să vă las acest testament părintesc; întocmai precum tații trupești lasă copiilor lor o moștenire pământească de argint, aur și alte bunuri, tot astfel și eu doresc ca, atunci când vă veți pomeni Părintele duhovnicesc, să nu uitați testamentul său.

[3.] Știu, iubiții mei fii întru Dumnezeu — vă cunosc foarte bine — că, fiind începători, nu sunteți încă întăriți în viața monahală; dar nu vă temeți, căci „puterea [Domnului] se desăvârșește în slăbiciune” (II Cor. 12, 9). Tocmai de aceea am hotărât să vă scriu acest testament, simplu și neîmpodobit, pentru a-l păstra mereu în minte, spre a deveni mai puternici cu trupul și cu sufletul întru Domnul și a înainta pe calea virtuților, cu frică de Dumnezeu. Căci cred în Dumnezeul meu — Căruia I-am slujit din tinerețe și Căruia m-am supus cu râvnă — că, după plecarea mea, acest pustiu, care până acum a fost înfricoșător și nelocuit, va fi populat de o mulțime de viețuitori ai pustiei. Se va împlini astfel ceea ce s-a scris despre el: „Mai mulți sunt copiii celei părăsite decât ai celei ce are bărbat” (Isaia 54, 1; Gal. 4, 27).

[4.] De aceea vă rog, fiii mei, pe care i-am adunat întru Domnul, vă rog, o, voi, cei din carnea și sângele meu: nu nesocotiți îndemnul tatălui vostru și – împreună cu Apostolul – vă spun: „Din nou sufăr durerile nașterii, până ce Hristos Se va chipui în voi” (Gal. 4:19). Vă rog și vă jur pe numele cel înfricoșător al lui Dumnezeu să nu călcați în picioare și nici să nu părăsiți nimic după moartea mea, ci tot ce am scris să se împlinească întocmai, așa cum este scris și așa cum ați făgăduit înaintea lui Dumnezeu. Oricine ar încălca sau ar nesocoti ceva din acestea, să fie anatema și despărțit de Tatăl, de Fiul și de Duhul Sfânt, să nu aibă nicio parte cu Sfinții care au bineplăcut lui Dumnezeu din veac, ci partea lui să fie cu cei ce L-au răstignit pe Domnul Slavei (Faptele Apostolilor 7:2) și cu vânzătorul Său, Iuda; să fie șters din „Cartea Vieții” (Filipeni 4:3) și să nu fie înscris [în ea] împreună cu cei drepți.

[5.] Mai întâi de toate, vă las moștenire datoria de a păstra sfânta credință nepătată și neatinsă de nicio învățătură rătăcită, așa cum am primit-o de la Sfinții Părinți, fără a vă lăsa „duși de învățături felurite și străine” (Evrei 13:9). Țineți cu tărie și păstrați predaniile pe care le-ați auzit și le-ați văzut la mine. Nu vă abateți nici la dreapta, nici la stânga, ci pășiți pe calea împărătească. Feriți-vă cu grijă de amăgirile lumești și aduceți-vă mereu aminte pentru ce ați ieșit din lume și de ce ați disprețuit-o pe ea și lucrurile lumești.

[6.] De asemenea, feriți-vă de șarpele lăcomiei, „căci iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor” (I Timotei 6:10), după cum spune Apostolul, care o numește o a doua idolatrie. Căci pentru sihastru, bogăția nu constă în argint și aur, ci în sărăcia desăvârșită, în lepădarea voii proprii și în smerenia cea înaltă. Nu vă spun aceasta ca pe niște porunci de-ale mele, ci vă reamintesc poruncile lui Hristos. Căci El le-a spus Sfinților Săi Ucenici și, prin ei, tuturor celor ce au lepădat lumea: „Să nu aveți nici aur, nici argint, nici traistă, nici bani de aramă în brâiele voastre” (Matei 10:9) și așa mai departe. Căci aurul și argintul sunt mari vrăjmași ai monahului și îi mușcă precum șarpele pe cei ce le posedă.

[7.] Dacă însă avem o nădejde neîndoielnică în Dumnezeu, El nu ne va lăsa lipsiți de nimic, căci Însuși spune: „Poate o femeie să-și uite copiii? Eu însă nu te voi uita pe tine” (Isaia 49:15). De asemenea, în alt loc: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea vi se vor adăuga” (Matei 6:33). Căci la început, când am venit în acest pustiu, vicleanul vrăjmaș a încercat să mă ademenească, întrucât împăratul cel cucernic îmi trimisese mult aur. Din dragoste pentru Dumnezeu, am refuzat să-l văd, căci am înțeles că era o viclenie a celui rău. Nu l-am primit, ci l-am înapoiat celor care îl trimiseseră, gândindu-mă: „Dacă aș fi dorit să am aur, argint și lucruri de acest fel, de ce am mai venit în acest pustiu cumplit și nepătruns, unde n-am găsit niciun om, ci doar fiare sălbatice?”. Astfel m-am izbăvit de uneltirile vicleanului ispititor, care încearcă să ne facă să ne poticnim tocmai în lucrurile la care am renunțat de bunăvoie. De aceea, să nu cauți niciunul dintre aceste lucruri, „căci Tatăl vostru Cel Ceresc știe că aveți nevoie de toate acestea” (Matei 6:32) încă înainte de a vă înălța rugăciunea.

[8.] Nici să nu cauți să fii recunoscut și iubit de împărați și principi pământești, nici să-ți pui nădejdea în ei, părăsindu-L pe Împăratul Ceresc – în slujba Căruia te-ai înrolat ca ostaș și alături de Care „nu te lupți împotriva trupului și a sângelui”, ci „împotriva stăpânitorului întunericului acestui veac” (Efeseni 6:12). Căci și Proorocul Ieremia ne avertizează, grăind astfel: „Blestemat fie omul care își pune nădejdea în om” și celelalte. Enumerând relele, el adaugă: „Binecuvântat este omul care își pune nădejdea în Domnul” (Ieremia 17:5-8). Nu spuneți: „Ce vom mânca, ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca?”, căci după acestea aleargă neamurile. „Priviți la păsările cerului: căci ele nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, și totuși Tatăl vostru Cel Ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?” (Matei 6:26). Odată ce ați ieșit din lume, nu vă mai întoarceți, nici cu trupul, nici cu mintea, căci, precum s-a spus: „Nimeni care pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este vrednic de Împărăția Cerurilor” (Luca 9:62).

[9.] Și Apostolul [Pavel] ne învață să „uităm cele din urmă și să țintim spre cele dinainte” (Filipeni 3:14). Ce înseamnă „a uita de cele din urmă”, fiilor? Nimic altceva decât a da uitării toate acele lucruri pe care, ieșind din lume pentru Dumnezeu, le-am lăsat și le-am disprețuit, și a ne sili spre nevoința care ne stă înainte, la care am fost chemați de Învățătorul nostru, Preabunul Dumnezeu și Domn Iisus Hristos, Cel Care ne-a dat puterea să purtăm jugul Său Cel blând; „căci jugul Lui este bun și sarcina Lui este ușoară” (Matei 11:30).

[10.] Așa cum harul Duhului Sfânt v-a adunat laolaltă, tot astfel trebuie să vă străduiți să trăiți cu o singură inimă, un singur gând și un singur duh, îndreptându-vă privirea doar spre răsplata veșnică pe care Dumnezeu a pregătit-o celor ce L-au iubit. Viața în comun este, sub toate aspectele, mai folositoare pentru monahi decât cea solitară, căci singurătatea nu este potrivită pentru cei mulți, ci doar pentru puținii care sunt desăvârșiți în toate virtuțile monahale. Pe de altă parte, viața în comun este folositoare tuturor în general, lucru despre care scrierile patristice ne vorbesc și ne învață îndeajuns. Proorocul insuflat de Duhul, David, a preamărit-o zicând: „Iată acum ce este mai bun și mai plăcut, decât ca frații să locuiască împreună în unire!” (Psalmi 133:1). În plus, un imn bisericesc insuflat de Duhul glăsuiește astfel: „Căci în aceasta a făgăduit Domnul viața veșnică”. Dar și Bunul nostru Stăpân, Domnul Dumnezeu Iisus Hristos, nu ne spune El Însuși, prin preacuratele Sale buze: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”? (Matei 18:20). Părinții noștri purtători de Dumnezeu spun despre viața solitară: „Vai de cel singur când cade; și nu este un al doilea care să-l ridice” (Ecl. 4:10).

[11.] De aceea, fiilor, întrucât Duhul Sfânt preamărește viața în comun prin gura Proorocului, nici voi să nu o neglijați, ci dimpotrivă, întăriți-o și fiți ca „un singur trup în Domnul” (Romani 12:5), care are mădulare diferite. Unele dintre ele alcătuiesc capul care cârmuiește, altele picioarele care se ostenesc și poartă greutatea, astfel încât din toate să se formeze un singur trup duhovnicesc în Domnul, zidit cu un singur cuget și duh rațional, și călăuzit de discernământul duhovnicesc, fără a avea nicidecum dezbinări. Când o astfel de viețuire și viață întru Dumnezeu este rânduită, atunci El Însuși va fi în mijlocul vostru, cârmuindu-vă nevăzut.

[12.] Nu căutați locul întâi și stăpânirea, ci aduceți-vă aminte de Cel Ce a zis: „Dacă cineva vrea să fie întâi, trebuie să fie cel din urmă dintre toți și slujitorul tuturor” (Marcu 9:35). Alegeți-vă îndrumători și numiți superiori pe care vi-i va arăta Dumnezeu, adică bărbați „cu bună mărturie” (Faptele Apostolilor 10:22) în fața tuturor în chestiuni duhovnicești, care îi întrec pe toți în inteligență și discernământ duhovnicesc și care sunt capabili să păstorească bine și cu blândețe turma încredințată lor, pe pășunile evlaviei și ale poruncilor dătătoare de viață ale lui Hristos. În privința acestor oameni, se cuvine să căutăm confirmarea mai degrabă de la Dumnezeu decât în ​​propria noastră părere.

[13.] Dacă, așa cum spune marele nostru Părinte și îndrumător monahal, Cuviosul Efrem Sirul, începeți cu toții să râvniți la autoritate și la funcții de conducere, și toți vreți să fiți stareți, îndrumători, tâlcuitori și învățători, iar între voi iau naștere rivalități, certuri, dispute, invidie, calomnii, trufie și alte patimi nepotrivite pentru călugări, atunci să știți cu siguranță că Hristos nu este în mijlocul vostru; căci Hristos nu este învățătorul dezbinării și al vrajbei, ci al păcii și al unității. El Se roagă lui Dumnezeu-Tatăl, ca Sfinții Săi ucenici să fie uniți — adică să aibă un singur cuget — atât ei, cât și toți cei ce cred în El prin cuvântul lor, și spune astfel: „Părinte Sfinte, păzește-i întru numele Tău, ca să fie una, precum și Noi” (Ioan 17:11). Și în alt loc: „Nu Mă rog numai pentru aceștia, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toți să fie una” (Ioan 17:20–21). Dacă veți fi una, veți trăi în pace unii cu alții. Căci El le-a spus Ucenicilor Săi: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14:27). Căci o astfel de pace este pacea lui Hristos, fiilor, încât El adaugă: „Nu precum dă lumea dau Eu vouă” (Ioan 14:27). Ci această pace a lui Hristos covârșește orice minte. Aceasta este pacea despre care vorbește profetul: „Și pacea Lui nu are hotar”. Dar și Apostolul ne învață, zicând: „Căutați pacea cu toți și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14). Să aveți o astfel de pace între voi acum și să rânduiți toate pentru Dumnezeu cu mare unitate a minții și a inimii, ca să nu-L mâniați pe Dumnezeul și Stăpânul vostru.

[14.] Dacă se va găsi printre voi cineva care seamănă neghină, dezbinări și alte ispite, trebuie să-l îndepărtați imediat din adunarea voastră, pentru ca răul să nu se transforme într-o cangrenă devoratoare – după cum spune Apostolul – și să nu se răspândească printre cei buni; și „ca nu cumva vreo rădăcină de amărăciune, crescând în sus, să vă tulbure și prin ea să se spurce mulți” (Evrei 12:15); și ca lupul cel rău să nu tulbure turma pașnică a lui Hristos, căci astfel de oameni vor apărea. Căci despre ei proorocește Hristos, zicând: „Căci trebuie să vină ispitele; dar vai lumii, din pricina ispitelor!” (Matei 18:7). De aceea, și voi, fiilor, feriți-vă de aceste lucruri și nu le îngăduiți să trăiască printre voi, ci îndepărtați-le de la voi, așa cum păstorul alungă oaia râioasă din turma curată.

[15.] Trăind împreună pentru Domnul și purtând sarcinile unii altora, să nu-i neglijați pe cei ce trăiesc în singurătate și „rătăcesc prin pustiuri și prin munți, și prin peșteri, și prin crăpăturile pământului – oameni de care lumea nu era vrednică” (Evrei 11:38) – ci ajutați-i pe cât puteți, pentru a-i avea drept mijlocitori înaintea lui Dumnezeu, căci rugăciunea celui cucernic mult poate.

[16.] Învățați-vă din legea Domnului, ziua și noaptea (Psalmi 1:2). Citiți adesea scrierile Sfinților Părinți și străduiți-vă să le urmați exemplul – al Sfinților noștri Părinți Antonie, Teodosie și al celorlalți – care au strălucit în lume ca niște făclii prin faptele lor bune. Țineți cu tărie rânduiala bisericească, fără a lăsa la o parte sau a neglija nimic din ceea ce a fost statornicit de Sfinții Părinți.

[17.] Totodată, să nu neglijați munca mâinilor; lucrul să vă fie în mâini, iar rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” să vă fie neîncetat pe buze, precum și pomenirea morții în minte. Aceasta era practica vechilor Părinți ai pustiei. Ei nu-și mâncau pâinea în zadar; nu doar că trăiau din munca propriilor mâini, ci dăruiau și celor în nevoie, nefiind astfel dezamăgiți în nădejdea lor. Căci, spune Apostolul [Pavel], „bine este să se întărească inima prin har, nu prin mâncăruri care nu le-au fost de folos celor ce au umblat cu ele” (Evrei 13:9). El mai spune: „Dragostea frățească să rămână. Să nu uitați ospitalitatea față de străini, căci prin ea unii au găzduit îngeri fără să știe” (Evrei 13:1–2).

[18.] Întăriți în credință pe cei nou-luminați din neamul vostru și învățați-i să lepede ritualurile păgâne necuviincioase și obiceiurile rele pe care le păstrează chiar și după primirea sfintei credințe. Ei fac aceasta din neștiință, de aceea trebuie aduși la cunoștința adevărului.

[19.] Aș mai fi avut multe să vă spun, iubiții mei fii întru Domnul, dar este cu neputință să scriu totul. Vă încredințez Celui Ce este izvorul a toată înțelepciunea și rațiunea, și adevăratul Mângâietor — Duhului Sfânt și De-Viață-Făcător — pentru ca El Însuși să vă dăruiască înțelepciune, spre a vă aduce la cunoștință, a vă lumina, a vă învăța și a vă îndruma către orice faptă bună.

[20.] Acum vi-l las în locul meu, ca învățător și stareț, pe iubitul nostru frate Grigorie – despre care toți mărturisiți că este capabil să vă conducă bine și după voia lui Dumnezeu, și pe care îl alegeți în unanimitate drept stareț; deși el nu dorește aceasta, totuși, din ascultare și smerenie, se supune cererii voastre. După el, [alegeți-l] pe cel pe care vi-l va arăta Dumnezeu. Cât despre mine, doresc de acum înainte să trăiesc în liniște și tăcere, să mă pocăiesc pentru păcatele mele și să cer îndurarea lui Dumnezeu. Aveți milă de mine, păcătosul vostru Părinte, pomenindu-mă mereu în rugăciunile voastre, ca să dobândesc milă în ziua judecății, căci n-am făcut nimic bun pe pământ și mă tem de acea judecată și de chinul pregătit pentru păcătoși ca mine. Așadar, binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu voi toți, păzindu-vă și ocrotindu-vă de toate relele. Amin.

Am scris acestea în anul 6449 de la facerea lumii (anul 941 după Hristos), în ziua a douăzeci și cincea a lunii martie.

Eu, smeritul și preapăcătosul Ioan, cel dintâi locuitor al pustiei Rilei, semnez cu propria mea mână și întăresc [testamentul] scris mai sus.

Sfântul Petru, Țarul Bulgariei, a fost fiul Prințului militant bulgar Simeon. Sfântul Petru s-a remarcat prin evlavia sa creștină și a apelat adesea la Sfântul Ioan de la Rila, cerându-i rugăciuni, îndrumări duhovnicești și sfaturi.

Regele Petru a încheiat pacea cu Bizanțul, în condiții avantajoase pentru Bulgaria. De asemenea, a câștigat recunoașterea de la Patriarhul Constantinopolului pentru autonomia Bisericii Bulgare și afirmarea unui Tron ​​Patriarhal în Bulgaria, de care beneficiază întreaga Biserică Bulgară.

Sfântul Petru a ajutat la extirparea cu succes a ereziei bogomile din pământurile sale. A trecut la cele veșnice în anul 967, la vârsta de cincizeci și șase de ani.

Pe această temă, a relației dintre Sfântul Țar Petru al Bulgariei și Sfântul Ioan de Rila, redăm, mai jos, o cugetare a Sfântului Nicolae Velimirovici:

"Iată un exemplu, despre cum împărații caută sfaturi de la Sfinți, și cum Sfinții evită deșertăciunea și bogățiile, și cum îi sfătuiesc pe împărați. Țarul bulgar ortodox Petru a pornit cu alaiul spre muntele Rila, mânat de dorința nesățioasă de a-l vedea pe Sfântul Ioan de la Rila și de a beneficia de învățătura lui. Țarul a trimis oameni înainte, să-l informeze pe Sfântul despre sosirea sa, dar Sfântul nu a fost de acord să se întâlnească cu Țarul. Țarul, întristat, a trimis din nou câțiva bărbați cu alimente și o cantitate mare de aur, precum și o cerere prin care i-a cerut Sfântului să-i scrie niște sfaturi. Ioan, a acceptat lucrurile de mâncare, dar a întors aurul, nevrând nici măcar să se atingă de el, și i-a răspuns Țarului: „Dacă vrei Împărăția Cerească, fii milostiv ca Tatăl Ceresc. Nu te încrede în nedreptate și nu fi lacom; fii blând, liniștit și la dispoziția tuturor. „Nu primi laude din partea nobililor tăi. Lasă mantia ta de purpură să strălucească de virtuți. Să nu se depărteze niciodată din sufletul tău pomenirea morții. Smerește-te la picioarele Maicii Biserici; pleacă-ți capul în fața Întâistătătorilor ei, pentru ca Împăratul Împăraților, văzând onestitatea ta, să te răsplătească cu bunătăți cum niciodată nu s-au suit în inima omului”. Primind această scrisoare, Țarul a sărutat-o, iar apoi o citea adesea.

Merită amintit, de asemenea, că cele mai importante relicve ale Mânăstirii Rila sunt, de obicei, bine ascunse de vizitatori. Acestea includ o Icoană a Fecioarei Maria, despre care se consideră că face minuni, și sfintele moaște ale ctitorului mănăstirii, Sfântul Ioan de la Rila.

Cu un secol în urmă, mâna Sfântului era expusă, ieșea dintr-o raclă decorată, iar închinătorii veneau să o sărute. După ce un adept prea zelos al Sfântului a încercat efectiv să ia prin mușcătură o părticică din sfintele moaște, călugării au fost nevoiți să le așeze sub sticlă, pentru protecție.

Ulterior, liderii comuniști înclinați spre ateism, tulburați de fluxul de închinători pe care sfintele moaște ale Sfântului Ioan îl atrăsese, au încercat să ia trupul Sfântului. În urma rugăciunilor călugărilor, camionul care îi transporta a luat foc, așa încât s-au văzut nevoiți să-l aducă înapoi.

Acum, mâna Sfântului Ioan din Rila nu rămâne doar sub capacul de sticlă, ci poate fi văzută scoasă și afișată în timpul marilor sărbători. Celelalte părți din sfintele moaște sunt așezate printre piese din argint și rămân ascunse într-un sertar, pe care călugării îl deblochează într-un program limitat, fără a ceda rugăciunilor turiștilor.

***

Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna septembrie 2026.