Icoana Chiliei - Macariev, a Maicii Domnului

Zi de cinstire specială: 17 septembrie

   Icoana Macariev a Maicii Domnului, pictată în stilul Hodighitria, a apărut în timpul domniei Prințului Vasile cel Întunecat (1425-1462), înaintea Sfântului Macarie Făcătorul de Minuni, care se străduia pe calea ascetismului, pe malurile pustii ale râului Unja.

   În ziua de 17 septembrie 1442, în jurul orei trei a dimineții, când Sfântul Macarie își termina obișnuitul Acatist de dimineață către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, chilia sa a fost luminată brusc de o lumină nemaiîntâlnită. Monahul s-a tulburat sufletește și a început să se roage cu aprindere.

   De dincolo de pereții chiliei, a auzit refrenul îngeresc: "Bucură-te, Cea Plină de Dar, Fecioară Maică!”. Plin de teamă și de uimire, călugărul a ieșit din chilia sa și la orizont, spre nord-vest, a văzut Icoana Maicii Domnului, înconjurată de o strălucire aparte.

   Icoana s-a apropiat de chilia ascetului. Cu tremur de bucurie, călugărul a căzut la pământ și a strigat: „Bucură-te, Născătoare de Dumnezeu! Bucură-te, Fântână Atotcurgătoare Care izvorăște mântuire întregii lumi și asigură ocrotire și mijlocire întregului pământ al Galiției!”.

   A luat, cu evlavie, Icoana și a așezat-o în chilia sa, de aceea a fost numită și „Icoana Chiliei” (Cheleina). Ulterior, ucenicii călugărului i-au dat titlul de „Macariev”. 

   Pe locul apariției Sfintei Icoane și lângă izvorul dezgropat de Sfântul Macarie, a fost întemeiată o mânăstire, numită tot Macariev (a lui Macarie).

   În timp, au fost făcute și copii după Icoana Macariev a Maicii Domnului, care au devenit la fel de renumite precum originalul.

   Între manuscrisele mânăstirii, s-au păstrat înscrisuri despre numeroasele minuni săvârșite prin Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

   În două rânduri, rugându-se în fața Icoanei, localnicii au fost salvați de invazia tătarilor din Crimeea. În 1522, tătarii au atacat Unja și au vrut să jefuiască și să devasteze Mânăstirea Macarie, dar au fost orbiți și, înnebunind, au fugit. Mulți dintre ei s-au înecat în râul Unja.

   În 1532, orașul Soligalici a fost salvat din fața inamicului, prin rugăciunile Sfântului Macarie. Tătarii, fără niciun motiv, au fugit panicați, iar prizonierii au spus că văzuseră un bătrân cu păr grizonat, în haine negre, azvârlind săgeți și pietre asupra lor, iar mai apoi, apărând printre ei pe un cal alb. Astfel, au fost cuprinși de o asemenea frică încât tătarii au început, îngroziți, să se ucidă între ei.

   Localnicii, recunoscători, au amenajat un paraclis pe lângă catedrala mânăstirii, în cinstea Sfântului Macarie.

   Peste cincizeci de oameni, prin rugăciunile Sfântului Macarie, au primit vindecare de boli grave, stabilea comisia trimisă de Patriarhul Moscovei, Filaret, în 24 iunie 1619. În același an, cinstirea Sfântului Macarie a devenit populară, precum și venerarea Sfintei Icoane.

   În timpul incendiilor din 1629 și 1690, care au provocat pagube semnificative mânăstirii, Icoana nu a suferit pagube.

   La începutul secolului al XVIII-lea, a fost realizată o ferecătură (îmbrăcăminte) pentru Icoană. În acest scop, la 24 august 1717, Țarul Petru I a emis un decret care permitea mânăstirii să colecteze donații care să nu fie impozitate, iar în acest decret Icoana apărea ca fiind numită oficial „făcătoare de minuni”, pentru prima dată.

   În ciuda faptului că Icoana era considerată făcătoare de minuni, în același secol al XVIII-lea, starețul Mitrofan al II-lea, care nu cunoștea istoria ei, a poruncit ca Icoana să fie mutată din catedrala mânăstirii, la Biserica "Buna Vestire a Maicii Domnului", iar peste Icoana Sfântului Macarie a fost pictată o altă Icoană a Maicii Domnului.

   În 1858, Arhimandritul Platon a restaurat Icoana originală, descoperită accidental în timpul restaurării. Când Icoana începuse să fie curățată de stratul superior de vopsea, de sub el chipul minunat al Maicii Domnului, cu inscripția „Icoana lui Macarie”, apărea nevătămat.

   În 1929, Mânăstirea Macariev-Unjenschi a fost închisă de bolșevici, Icoana făcătoare de minuni pierzându-se. Acum, o copie a Icoanei Sfântului Macarie se păstrează în Biserica Nașterii Domnului, în orașul Macariev. În 1993, mânăstirea a început să reînvie, iar sfintele moaște ale Sfântului Macarie au fost returnate acesteia.

FILE DE LETOPISEȚ

Patriarhul Porfirie și Mitropolitul Irineu al Serbiei, la Adunarea de Întemeiere a Societății Istorice Ruse din Serbia

27.10.2025

   Sanctitatea Sa Patriarhul Sârb Porfirie și Înaltpreasfințitul Mitropolit Irineu de Bacica au participat, pe 26 octombrie 2025, la lucrările Adunării Întemeitoare a Societății Istorice Ruse din Serbia. Redăm integral discursurile acestora, mai jos.

Discurs de salut al Sanctității Sale Patriarhul Sârb Porfirie:

   Preasfințiile Voastre, Excelențele Voastre, 

   Onorabili reprezentanți ai poporului rus, dragi frați și surori,

   

   Este o mare onoare și o sinceră plăcere pentru mine să vă salut, mai întâi în numele meu, dar și în numele tuturor celor care poartă în inimile lor sentimentul secular de apropiere dintre Serbia și Rusia.

 

   Ne-am adunat astăzi aici, nu doar pentru a comemora adevărata prietenie, ci și pentru a reafirma și pecetlui legământul lăsat nouă de strămoșii și predecesorii noștri. În acest duh, ceremonia de deschidere a instituției Societății Istorice Ruse din Serbia reprezintă o confirmare a legăturii duhovnicești continue dintre popoarele sârb și rus, care au trăit în armonie și rudenie de-a lungul istoriei și care, cu voia lui Dumnezeu, vor continua să o facă și în viitor.

 

   Având în vedere rolul istoriei, în contextul a două zicale bine-cunoscute: Istoria este învățătorul vieții și Istoria este scrisă de învingători – care sunt totuși produse ale raționamentului uman relativ, sârbii și rușii, ca popor de aceeași credință, limbă și sânge ortodoxe, se bazează pe judecata divină incontestabilă a lui Hristos, ca măsură a adevărului.

 

   Într-o perioadă de revizionism istoric cumplit, căruia îi suntem cu toții martori, când faptele sunt neglijate și interpretările devin decisive, inițiativa de a înființa o astfel de instituție precum Societatea Istorică Rusă din Serbia ni se pare de o importanță capitală. Credem cu tărie că activitatea sa nu numai că va promova legăturile spirituale, culturale și de altă natură, existente între popoarele noastre, dar va asigura și că adevărul nu va deveni captiv în spațiul geografic și cultural pe care îl împărtășim cu ceilalți, ci va rămâne o mărturie vie a cuvintelor lui Hristos: Adevărul vă va face liberi (Ioan 8:32).

 

   Profit încă o dată de această ocazie, pentru a-mi adresa felicitările sincere pentru înființarea Societății Istorice Ruse în țara noastră, pentru a invoca binecuvântarea lui Dumnezeu și pentru a ura acestei instituții succes în activitatea sa viitoare - o instituție care este, pur și simplu, un rezultat natural al legăturilor spirituale cultivate între popoarele sârb și rus și un garant al autenticității faptelor istorice pe care le va memora.

Discursul Înaltpreasfinției Sale Mitropolitul Irineu de Bacica:

   Sanctitatea Voastră, stimați oficiali și toți cei prezenți, 

   fiecare după rangul și demnitatea sa, frați și surori,

 

   Sunt recunoscător lui Dumnezeu și profund bucuros, în sufletul meu, pentru onoarea nemeritată de a participa și, mai mult, de a rosti câteva cuvinte la această onorabilă adunare și în acest loc distins, cu ocazia înființării și, în fapt, a începerii activității publice a Societății Istorice Ruse din Serbia – în practică, aș spune, o societate ruso-sârbă dedicată descoperirii, studierii și promovării istoriei comune a celor două națiuni surori ale noastre și a celor două Biserici Ortodoxe surori ale noastre.

 

   Din câte înțeleg, activitatea acestei Societăți nu înseamnă pur și simplu o „relecturare” a surselor istorice – adică o nouă interpretare a actelor și faptelor, mai mult sau mai puțin deja cunoscute – și nici doar posibila descoperire a celor necunoscute până acum. Mai degrabă, aceasta implică o încercare de a pătrunde în sursele și curentele fenomenologic invizibile, dar ontologic decisive, esențiale, metafizice (adică: religioase, spiritual-culturale și civilizaționale – într-un cuvânt, profund legate de identitate) ale proceselor istorice, atât în ​​viața seculară și experiența comună a Bisericilor și popoarelor noastre, cât și în viața și experiența întregii rase umane – adică a familiei noastre mai largi.

 

   Dacă înțeleg corect adevăratul sens al activității viitoare a acestei inițiative benefice sinodale, ruso-sârbă sau sârbo-rusă, atunci îndrăznesc, în fața voastră – fiilor duhovnicești ai Bisericii Ortodoxe (Rusă sau Sârbă, nu contează) – și dragilor prieteni (sârbi sau ruși, nu contează) – să-mi exprim umila convingere că generațiile noastre viitoare, până la sfârșitul istoriei, nu vor avea niciun drept moral să pună capăt acestei întreprinderi – începute acum în numele Domnului și cu o speranță neclintită în ajutorul Său – și să o declare inutile sau, și mai rău, lipsită de sens.

 

   Sanctitatea Voastră, binecuvântați – și voi toți, frați și surori, permiteți-mi – să Vă împărtășesc, pe scurt, câteva dintre modestele reflecții personale pe această temă, pe deplin conștient că unele dintre gândurile mele reprezintă loci communes, locuri comune familiare vouă tuturor, dar întotdeauna importante și demne de repetat, în spiritul maximei clasice și netrecătoare: Repetitio est mater studiorum („Repetiția este mama învățăturii”), care ar trebui întotdeauna înțeleasă și interpretată în cadrul maximei mai largi și mai cuprinzătoare: Historia est magistra vitae („Istoria este învățătorul vieții”). Totuși, cu nota crucială că noi – rușii și sârbii, sârbii poate mai mult decât rușii – suntem repetitori veșnici în examinarea istoriei, „învățătorul vieții”. 

 

   Răspunsul rusesc la această examinare a istoriei ar putea fi rezumat astfel: am picat testul, dar am promovat repetarea. Răspunsul nostru sârbesc, mi se pare, ar putea fi: am picat testul, dar nu pierdem speranța că la următoarea repetare ne vom îmbunătăți cumva nota de eșec în fața Bisericii, a conștiinței noastre naționale și personale, a istoriei și, mai presus de toate, în fața dreptății lui Dumnezeu.

 

   Legăturile organice și, chiar mai mult decât atât, frățietatea și întrepătrunderea reciprocă dintre sârbi și ruși datează din cele mai vechi timpuri, din epoca marii comunități de triburi slave, dispersate în vastele zone ale Europei de Est și de Nord, precum și în Asia de Vest. Mai târziu, după marile migrații ale popoarelor, când triburile s-au transformat în națiuni, iar dialectele în limbi, și când sârbii erau deja cea mai mare comunitate slavă din sudul Europei (deși nu trebuie să-i uităm pe sârbii lusacieni decimați, dar încă în viață, din nord), acele legături și acea frățietate nu au încetat. 

   Ruta comercială antică, documentată istoric, de la varegi la greci, trecea prin teritoriile sârbe nou formate și, mai târziu, prin statele din sud-estul Europei. 
 

   După Botezul rușilor sub Sfântul și Marele Prinț Vladimir al Kievului, legăturile duhovnicești, ecleziastice, culturale și de altă natură ale Rusiei cu Lumea Romană (Bizantină), sau „Commonwealth-ul Bizantin”, au devenit din ce în ce mai puternice, nu atât direct, cât indirect, prin intermediul slavilor din sud, deja integrați în oikoumene-ul roman de răsărit (οἰκομένη), în primul rând prin intermediul sârbilor.

 

   Prin urmare, nu este de mirare că tânărul Prinț Rastko Nemanjici, mai târziu Sfântul Sava, întâiul Arhiepiscop și Luminător al poporului sârb, pornea către Sfântul Munte Athos cu ajutorul unui călugăr rus, al cărui nume nu-l cunoaștem, și rămânea pentru totdeauna în Mânăstirea rusă Rusicon de pe Sfântul Munte. 

 

   Nu trebuie să neglijăm, și cu atât mai puțin să uităm, curentele spirituale, culturale și chiar formatoare de stat, ulterioare, care au curs dinspre sudul sârbesc spre nordul rusesc, între care subliniez în mod special Zakonopravilo (Nomocanonul, „Krmčija”) al Sfântului Sava.

 

   Mai târziu, au venit darurile repetate, multiple și neprețuite ale Rusiei pentru noi, „săracii sârbi”, de-a lungul secolelor de jug otoman, în timpul revoltelor sârbești pentru eliberare, de la Karageorge încoace, în războaiele balcanice pentru libertate, în Primul Război Mondial (în care Rusia Imperială, pe atunci slabă și nepregătită de război, a intrat pentru a-și salva Serbia soră), în al Doilea Război Mondial (la sfârșitul căruia eliberarea noastră de ocupantul nazist-german a fost adusă nu de Iosif Broz Tito [„al cărui tată și mamă sunt necunoscuți, iar ceea ce se spune despre ei nu este decât o fabulă”, cum a spus odată regretatul egumen Macarie din Dečani] – care intra în Belgrad cu aproximativ zece zile înaintea rușilor, sau a sovieticilor, este totuna – ci de enorma armată sovietică de 300.000 de soldați sub conducerea lui Tolbuhin), și până în zilele noastre, când supraviețuim ca stat, mai mult sau mai puțin independent, în primul rând prin harul lui Dumnezeu, și apoi, iar și iar, datorită poporului rus și statului rus, fără a uita, desigur, marea noastră Chină prietenoasă, care „onora cu tăcere” așa-numita „Rusie din epoca Elțin”, ce nu putea să se ajute nici măcar pe sine, darămite pe noi.

 

   Permiteți-mi să închei pe scurt și clar, repetând cuvintele regretatului nostru Patriarh Irineu - că, pe marea furtunoasă a epocii moderne, trebuie să navigăm ca o „mică barcă sârbească, legată de marea navă rusească”. Făcând acest lucru, nu nutrim răutate față de nimeni, cu atât mai puțin dușmănie, totuși facem o distincție clară între cei care, la intervale regulate, ne ocupă sau cel puțin ne bombardează, și cei care, în toate circumstanțele istorice, ne-au venit întotdeauna în ajutor într-un mod frățesc și, obiectiv vorbind, ne-au salvat. 

 

   Din adâncul sufletului meu, mă rog ca Domnul Hristos, Singur Iubitorul de omenire, să fie Milostiv atât față de primii, cât și față de cei din urmă și, odată cu ei, față de noi, „săracii sârbi”. 

   Vă mulțumesc tuturor, pentru amabilitate și atenție.

 La adunarea de întemeiere, desfășurată în Sala MTS din Belgrad, participanților li s-au adresat și dl. Alexandru Vulin, președintele Consiliului Reprezentanței Societății Istorice Ruse în Serbia; dl. Constantin Moghilevschi, secretar al Societății Istorice Ruse și Ministru Adjunct al Științei și Învățământului Superior al Federației Ruse; Dl. Alexandru Boțan-Harcenco, Ambasador al Federației Ruse; și istoricul prof. dr. Alexandru Rakoviță.

   Un mesaj video a fost transmis de dl. Serghei Narișchin, președintele Societății Istorice Ruse și director al Serviciului de Informații Externe al Federației Ruse. La adunare, au participat numeroase personalități din viața politică și publică, printre care Mitropolitul Metodie de Budimlie-Niksici și Dl. Ivica Dacic, Viceprim-Ministru și Ministru al Afacerilor Interne.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna octombrie 2025.