Despre adevarata smerenie

Se spune ca, in urma cu multa vreme, traia intr-un schit un calugar tanar care era, pentru toti cei pe care ii intalnise, intruchiparea smereniei: nu se mania, nu se revolta, nu se impotrivea cu nimic atunci cand era injosit, ocarat sau umilit in fel si chip.

Auzind despre el, un calugar batran si cu multa experienta, a dorit sa-l cunoasca personal pe acel tanar monah atat de induhovnicit.

Calatorind, asadar, la acel indeparat schit si intalnind pe monahul cel smerit, el il intreba:

– In ce chip reuseste fratia ta, in pofida tineretilor tale, sa nu te revolti atunci cand esti ocarat, injosit sau jignit?

Atunci, calugarul nostru cel tanar raspunde, zambind:

– De ce m-as revolta la latratul unor caini?

Iata, dar, capcana demonica in care un calugar tanar si nepriceput cazuse.

Despre smerenie, foarte frumos vorbeste Mitropolitul Antonie al Surojului:

“Smerenia nu este o simpla absenta a vanitatii: lipsa vanitatii este, cum s-ar spune, un produs secundar al smereniei. De asemnenea, nu este doar o lipsa a mandriei, adica a unei auto-izolari depline, integrale, chiar daca aceasta izolare se sparge de smerenie.

Smerenia incepe in momentul in care te gasesti in starea unei paci interioare: a impaciuirii cu Dumnezeu, cu constiinta si cu oamenii a caror judecata o exprima pe cea a lui Dumnezeu; este, deci, o impacare, o impaciuire. In acelasi timp, este o impacare cu circumstantele acestei vieti, este starea omului care, orice s-ar intampla, le primeste pe toate ca din mana lui Dumnezeu.”