Două obiecții greșite, formulate de teologii contemporani, la adresa învățăturii Sfinților Părinți

“Dar vă îndemnăm, fraţilor, să prisosiţi mai mult! Şi să râvniţi ca să trăiţi în linişte, să faceţi fiecare cele ale sale şi să lucraţi cu mâinile voastre precum v-am dat poruncă, ca să umblaţi cuviincios faţă de cei din afară (de Biserică) şi să nu aveţi trebuinţă de nimeni.” (Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel 4, 10-12)

“Când cineva citește cu atenție și cu mintea deschisă Sfânta Scriptură și pe Sfinții Părinți, fără analize speculative și filosofice, înțelege că teologia care i-a inspirat pe Apostoli și pe Părinți a fost o chestiune de revelație și de experiență și că ei înșiși au colaborat în această revelație, în sensul că au trăit în tradiția Bisericii. Isihia, cu semnificația sa ortodoxă, a liniștii interioare și a păcii inimii [a mintii coborâte în înimă / LO], conduce imediat la o teologie empirică, iar teologia revelativă propulsează ființa umană mai adânc în isihia sacră ortodoxă.
Atunci când se menționează astfel de chestiuni, teologii contemporani ridică de obicei două obiecții. Prima este aceea că isihasmul, sau ceea ce se numește isihia sacră, ar reveni unui număr redus de oameni, în special asceților și pustnicilor. A doua obiecție, este aceea că Sfinții Părinți ar fi modificat în vreun fel cuvintele lui Hristos și ale Apostolilor. Adică ar fi schimbat cuvintele Apostolilor, pentru a acorda mai multă atenție învățăturii ascetice sau chiar au legat aceste cuvinte la categoriile ontologice și la viziunea asupra lumii din epocile lor, ceea ce ar înseamna [după acești teologi moderni/LO] că mesajul patristic ar trebui să fie ‘demitologizat’, astfel încât să ne putem întoarce la mesajul Apostolilor.

Ambele obiecții sunt greșite.
Prima este greșită, pentru că ceea ce spune Tradiția patristică despre isihia sacră nu se referă pur și simplu la modul de viață al asceților și al isihaștilor, ci constituie viața duhovnicească a tuturor creștinilor care ar trebui să trăiască după poruncile lui Hristos. Oricine citește Evanghelia, pricepe cu atenție întreaga atmosferă de isihie sacră, care este legată de trezvia minții [mintea coborâtă în înimă/ LO], de curățirea rațiunii de gânduri și a inimii de patimi. În general, este asociată cu reînnoirea și transformarea ființei umane, care se realizează prin Tainele (Sacramentele) Bisericii și prin viața ascetică. În realitate, isihia sfântă este experiența Tainei Crucii și a Învierii lui Hristos, pe care toți creștinii trebuie să o experimenteze. Acest mod de viață nu este prerogativa câtorva călugări sau asceți, ci viața creștină de urmat, în diferite grade, de către toți creștinii.
Cea de-a doua obiecție este și ea greșită, de asemenea, deoarece Părinții nu au schimbat mesajul Evangheliei și al Apostolilor. Pur și simplu au folosit noi termeni, în anumite locuri, pentru a se ocupa de ereticii care și-au exprimat părerile folosind terminologia filosofică a vremii lor. Sfinții Părinți trăiau în atmosfera Cuvântului Evangheliei și se deosebeau prin modul lor apostolic de viață. Ei au experimentat sensul adevărului revelabil. Cu toate acestea, când a fost necesar, au folosit cuvinte și expresii contemporane. Semnificația nu se schimbă, dar cuvintele da.” (traducere KSLCătălin, pentru Lăcașuri Ortodoxe – după un cuvânt al Mitropolitului Ierótheos Vlachos, de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, supus în aceste zile atenției cititorilor de catre presa internațională, pornind de la Postul Sfinților Apostoli, în mod special cu trimitere la Epistolele Sfântului Apostol Pavel )