Altă problemă a îngrijirii pastorale în lumea modernă: Riscul de a pierde reverența față de Altar, în timpul anilor de slujire…
Preotul nu este păstor, fără iubire de închinare
Îmi amintesc cuvintele vrednicului de pomenire Patriarh Alexei al Rusiei, care mărturisea odată:
“Un cleric mi-a fost recomandat pentru hirotonia sa în Episcop. El era foarte talentat, foarte capabil, activ, puternic, putea face foarte mult, doar nu-i plăcea să slujească. Dar cum poate cineva căruia nu-i plăcea să slujească Sfânta Liturghie să fie Episcop?”.
De aceea, bineînțeles, dragostea de închinare este ceea ce orice preot ar trebui sa aibă pe primul loc. Eu însumi iubesc închinarea. Pentru mine, acesta este elementul pentru care, mi se pare, vremea se oprește în loc. Încerc să iubesc acest lucru, în măsura în care depinde de mine, pentru a-l insufla și tânărului meu cler.
A trebuit să mă confrunt cu un astfel de fenomen încât, o persoană se răcise față de Slujba Liturghiei (și, în general, față de slujbă) după mulți ani de slujire. Protopopul respectiv, fiind deja o persoană în vârstă, era foarte formal și rece în închinare. Odată, când am mers la Altarul bisericii lui, acolo, preotul a rostit Ecteniile (rugăciuni de cerere, scurte, rostite de diacon sau de preot în numele tuturor celor prezenți), așezat pe un scaun. Atunci, am izbucnit pur si simplu spre el, cu o mânie dreaptă! Era înspăimântat. Dar, cel mai interesant lucru, este acela că, dintr-un anumit motiv, această teamă (poate frica de a-și pierde locul de preot) dintr-o dată a reluat în el amintirea primei sale iubiri de închinare. Părintele acesta, mai târziu, literalmente cu lacrimi în ochi, mi-a spus că rugăciunea îi revenise – cea pe care el o pierduse în câțiva ani. Imaginați-vă că, de mai mulți ani, preotul își pierduse rugăciunea! Pentru mine, a sunat chiar de neconceput. Dar l-am văzut pe acest om. Și nu era cel mai rău preot… Am fost doar șocat de modul în care un preot poate sta pe scaun, mai mulți ani, și să nu se roage cu sinceritate, ci doar să efectueze formal niște acțiuni…
“Cu o gură și o inimă” – de ambele părți ale iconostasului
Prin urmare, cel mai important lucru pe care aș dori să-l subliniez, este că un preot este în primul rând o persoană a rugăciunii. Orice daruri ar putea avea, rugăciunea este cel mai important lucru în lucrarea sa, pentru că ne leagă de Dumnezeu. Nu suntem o instituție socială. Biserica este Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Nu contează cât de frumos sună, dar ea chiar este așa. Și, numai prin rugăciune, această Împărăție a lui Dumnezeu vine în viața noastră.
Preotul trebuie să păstreze întotdeauna o atitudine de râvnă față de Altar, ca și cum ar fi intrat acolo pentru prima dată. Dacă suntem slujitori mincinoși, Domnul ne ia harul și, fără har, nu suntem nimic.
Întotdeauna le spun celor cu care lucrez:
”În primele zile ale slujirii, simțiți o bucurie deosebită și sentimente speciale. Să vă amintiți de aceasta în viață. Și, faceți tot ce puteți pentru a păstra această prospețime până la sfârșitul vieții voastre!”.
Dar, pentru asta, aveți nevoie, între altele, de o atitudine externă de respect față de Altar și de lucrurile sfinte. În niciun caz nu trebuie să permiteți ca Altarul și biserica să devină un fel de loc de zi cu zi, în care să poți dispune de tot, la fel ca și acasă. În niciun caz nu se poate ajunge ca, de o parte a iconostasului oamenii obișnuiți să se roage sincer, cu lacrimi în ochi, iar de cealaltă parte, preoții să șadă, să vorbească ori să fie cufundați în telefoanele lor. Toți, “cu o gură și o inimă”, trebuie să fim în rugăciune și trăire. Și, cine să fie primii? Desigur, cei care sunt în Altar.
Este foarte important să păstrați tăcerea perfectă în Altar, în timpul slujirii. Dacă nu auzim glasul tăcerii, nu vom auzi glasul lui Dumnezeu.
ARTICOL apărut în Revista MONITOR Lăcașuri Ortodoxe® – februarie 2019
Traducere Lăcașuri Ortodoxe®: fragment dintr-un interviu realizat recent pentru portalul “Păstorul”, cu rectorul Academiei Teologice din Moscova, Arhiepiscopul Ambrozie de Verey, citat de Patriarhia Rusă
