Dezvaluiri senzationale, privind eforturile Regelui Spaniei de a salva Familia Imperiala a Rusiei

Scris de istoricul Jonathan Iglesias, transmis de Harry Binkow. Traducere: Lacasuri Ortodoxe (KSLCatalin)

“In data de 15 martie a acestui an [2017], s-au comemorat 100 de ani de la abdicarea Tarului Nicolae al II-lea al Rusiei. Poate ca in acele momente, in care țarul a cedat puterea unui guvern provizoriu condus de Georghe Lvov și Alexander Kerensky, familia imperială nu a reușit să vadă magnitudinea a ceea ce avea sa se întâmple.

FOTO (Regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei)Imediat după abdicare, au început negocierile pentru evacuarea familiei Romanov, în special din cele două țări in care era suficient de puternica pentru a negocia cu noul guvern rus: Regatul Unit și Germania. Monarhii acestor țări aveau legaturi de sânge cu Romanovii: pe de o parte, George al V-lea din Regatul Unit era prim văr al țarului (mamele lor erau surori) și, de asemenea, varul tarinei Alexandra Feodorovna (ambii erau nepoții Reginei Victoria I); William al II-lea al Germaniei era vărul țarinei, iar fratele sau, prințul Henry Albert, a fost căsătorit cu Prințesa Irene de Hesse-Darmstadt, sora țarinei.

Guvernul de la Londra, prin intermediul Biroului Strainatatii, a trimis rapid o declarație Rusiei:„Orice violența aplicată Împăratului sau familiei sale ar avea un efect extrem de deplorabil și ar starni indignare in opinia publica din această țară“.

Discutiile intre Londra și Moscova au început, privind soarta Familiei imperiale dupa abdicarea lui Nicolae. Se pare că, la prima vedere, Guvernul Provizoriu al Rusiei a dorit să-i exileze pe Romanovi, în scopul prevenirii organizarii unei mișcari contrarevoluționare. Pe 22 martie 1917, a avut loc o ședința a Consiliului de Miniștri, precum și o alta ședință a Primului-Ministru Lloyd George, a secretarului regelui, Lord Stamfordham, și a secretarului adjunct al Ministerului de Externe, Lordul Hardinge. Din întâlnire și după fiecare discuție, a rezultat un comunicat oficial transmis catre Rusia: „Ca răspuns la solicitarea făcută de guvernul rus, Regele și Guvernul Majestății Sale acorda rapid azil împăratulului și împărătesei, în Anglia, unde sunt asteptati sa stea in timpul războiului”.

Dar Guvernul lui George al V-lea a dat ordin exact lui George Buchanan, ambasadorul britanic în Rusia: „în scopul evitarii oricarei neintelegeri care ar putea apărea în viitor, cu privire la motivul de acordare a azilului… trebuie subliniat faptul că această ofertă este in intregime o reactie la inițiativa Guvernului Rus”.

Ce a vrut să faca în acel moment, a fost sa para ca azilul politic i-a fost acordat lui Nicolae al II-lea și familiei sale in urma unei cereri făcute de Guvernul Rusiei. Pe timpul războiului, Regatul Unit ar fi fost interesat în salvarea familiei, nu numai din cauza solicitarii lui George al V-lea, ci si fiindca o posibila contrarevoluție împotriva guvernului rus ar fi favorizat Germania, inamicul Angliei în Primul Razboi Mondial. Daca Tarul s-ar fi aflat pe taram rusesc, mișcarea contrarevoluționară ar fi fost mai vie.

În timp ce s-au derulat negocierile, familia imperială a rămas blocata în Tsarskoye Tselo. Guvernul provizoriu, deja condus de Kerenski, a vrut să-i exileze pe Romanovi, de teama unui atac din Petrograd, extremiștii refuzand să exileze familia imperiala. Dar, de mai multe ori, unele lucruri au paralizat negocierile: marile ducese s-au imbolnavit de rujeola și s-au confruntat cu imposibilitatea unui transfer imediat; dar cel mai rău lucru care i-au vizat pe Romanovi, a fost refuzul brusc și ciudat al regelui Angliei de a-si primi propriii verii. Motivele lui George al V-lea in această schimbare bruscă, nu au fost într-adevăr înțelese de nimeni, foarte supăratoare, mai ales că el a fost primul care facuse presiuni asupra guvernului său de a negocia cu Rusia. S-a sugerat că, probabil, au fost opoziția Partidului Laburist sau frica de sondajele de opinie publică, respingătoare față de orice ii facea pe germani sa fie ‘dușmani de război’ (amintiți-vă ca familia regală britanică avea ea însași să-si înlocuiască numele de „Saxa-Coburg-Gotha” cu “Windsor”, in urma acelei germano-fobii care a prevalat în Regatul Unit). Frica de a fi compromis, a lui George al V-lea, care l-a presat in tot ceea ce facea in cadrul atribuțiilor sale constituționale in guvern, a cauzat luarea in calcul a unei alte locatii de exil, osciland intre două posibilități: Franța și Spania.

Guvernul Britanic l-a intrebat pe Ambasadorul la Paris, Lordul Bertie, dacă poporul francez i-ar saluta pe Romanovi, și răspunsul ambasadorului nu a putut fi mai negativ:„Nu cred că fostul împărat și familia sa ar fi bineveniti în Franța. Împărăteasa nu este doar ofensatoare prin naștere, ci si prin sentimente. Ea a facut tot ce a putut să ajungă la o înțelegere cu Germania. Aici ea este considerată un criminal sau o nebuna-penal, iar împăratul, un criminal, pentru slăbiciunea lui și supunerea lui la dispozitiile ei”.

FOTO (Regele Alfonso al XIII-lea și soția lui Eugenia de Battenberg)

Poate că oamenii sunt puțini care știu că regele Alfonso al XIII-lea a încercat cu toate puterile lui sa-i salveze pe suveranii ruși. Spania a ramas neutra in timpul Primului Război Mondial și regele Alfonso, implicat in eforturile umanitare, a creat un birou special în care lucrau 50 de angajați, specializat în găsirea victimelor de război disparute și in acordarea de ajutor (se estimează că el a ajutat 136 000 de prizonieri de război și repatriați, peste 70.000 de civili). Acest lucru a dus la acordarea Marii Cruci a Ordinului de Caritate, regelui Spaniei, cand el avea sa rosteasca fraza: „Nu eu ar trebui sa primesc aceasta decoratie, ci Spania“.

Atunci, nu este surprinzător faptul că Alfonso de Borbón a fost interesat de soarta familiei Romanov. Ar trebui să ne amintim că el era căsătorit cu Victoria Eugenia de Battenberg, prima verisoara a țarinei, ambele suverane purtatoare ale genei hemofilice transmise copiilor lor: tarina, Tareviciul Aleksei, și Victoria Eugenia, Infantilor Alfonso și Gonzalo (numai Don Juan, bunicul actualului rege al Spaniei, s-a născut sanatos). Această situație specială intre cele două Case Regale a jucat un rol important când Neklioudov, noul ambasador al Guvernului provizoriu al Rusiei în Spania, i-a prezentat scrisorile de acreditare Majestății Sale, Regele exprimandu-si dorințele sale personale legate de soarta Romanovilor. Insa, istoria Spaniei pare sa fi uitat eforturile mari pe care Regele Spaniei le-a făcut, la acel moment, privitor la Nicolae al II-lea și familia sa. Nu numai că a solicitat Ambasadorului rus, ci el a solicitat si lui Arthur Hardinge, Ambasadorul Regatului Unit în Spania, sa vorbeasca la Palatul Buckingham și cu Guvernul de la Londra pentru protejarea Romanovilor.

Această petiție a regelui spaniol a fost făcuta chiar in momentul în care Guvernul Regatului Unit sugera că era mai bine pentru Romanovi sa mearga intr-o alta tara. Pe 13 aprilie 1917, Lloyd George, într-o întâlnire cu Cabinetul său, a raportat că Spania ar fi o țară mult mai bună pentru azilul familiei imperiale, deoarece neutralitatea spaniolă era avantajoasă atât pentru ruși, cat și pentru alte țări. Imediat, Regele Alfonso al XIII-lea le-a cerut miniștrilor săi să ajungă la un acord cu omologii lor britanici incat, împreună cu guvernul provizoriu, sa pregăteasca inițializarea evacuarii Romanovilor prin Finlanda, apoi Suedia și, în cele din urmă, Anglia. El le-a scris direct Regilor Danemarcei, Norvegiei și Suediei, propunand ca o navă de război spaniola sa fie trimisa in Marea Nordului, pentru a salva familia. Regele Haakon al VII-lea al Norvegiei era var-primar al tarului Nicolae, ca si regele Cristian al X-lea al Danemarcei. Gustav al V-lea al Suediei și soția sa, Regina Victoria, de asemenea erau foarte interesați de plecarea Romanovilor din Rusia.

Pana in prezent, aceasta este istoria oficială a acestui plan de salvare. După aceasta, în octombrie 1917, guvernul provizoriu al lui Kerenski a căzut la scurt timp după ce Lenin s-a ridicat la putere. În iulie 1918, Romanovii, care erau deținuți la Ekaterinburg, au dispărut de pe fața pământului, conform „versiunii oficiale“ împușcati în subsolul Casei Ipatiev. Acesta este motivul si este ciudat că, chiar dacă intrega familie Imperiala a fost ucisa dupa cum se presupune, Regele Spaniei a continuat cu eforturile sale sa o salveze…

Alfonso al XIII-lea a continuat să intreprinda un efort diplomatic fără precedent, mentinand contactele cu mai mulți membri ai regalitatii europene, sa dezvolte un plan care sa le permita Romanovilor să scape și să se refugieze la Madrid. Martori ai acestui lucru, sunt scrisorile pe care a continuat să le trimită Prințesei Victoria din Milford Haven, sora țarinei Alexandra, bunica actualului Duce de Edinburgh, Filip, soț al reginei Elisabeta a II-a a Angliei.

De asemenea, la câteva zile după cea a presupusei asasinari a familiei imperiale, Guvernul Spaniei a trimis o informare Quai d’Orsay (Ministerul Afacerilor Externe al Franței) ca mediatorii spanioli erau deja în contact cu bolsevicii. Istoricul Carlos Seco Serrano, profesor de Istorie Contemporană și „decan al Academiei Regale de Istorie“, a petrecut ceva timp investigand arhiva personală a lui Eduardo Dato, Ministrul afacerilor externe din timpul regelui Alfonso al XIII-lea. Într-o scrisoare semnată de Alfonso Merry Valley, ambasador spaniol la Londra, 1913-1931, și trimisa lui Eduardo Dato, se prezintă fapte care sugerează că, chiar și în luna august, cel puțin Împărăteasa și copiii ei erau încă în viață și că Spania a vrut să ii salveze cu orice pret. Este demn de spus că Alfonso Merry Valley, care a avut contact direct cu Regele George al V-lea, era frate, de asemenea, cu Cardinalul Rafael Merry Valley, care era secretar de stat al Vaticanului sub mandatul Papei Pius al X-lea. Prin urmare, el a fost un om cu mai multe contacte în cele mai înalte sfere diplomatice, iar cuvintele sale trebuia sa fie luate în considerare. Scrisoarea avea următorul cuprins:

„4 august 1918. Dragul meu prieten și șef, întreruperea conversațiilor noastre de ieri m-a impiedicat sa-ti transmit idei de o anumită importanță și urgență, în legătură cu o informare prealabilă despre văduva și fiicele Împăratului nefericit al Rusiei.

Mama fostului suveran a fost lăsata în mâinile sovieticilor, și ceea ce este mai rău, a soldatilor bolșevici. În urmă cu aproximativ trei sau patru săptămâni, v-am telegrafiat, pentru că, din luna februarie, nu am nicio veste despre batrana printesa. La acel moment, era cunoscut faptul că fusese expusa insultelor zilnice ale soldaților indisciplinați care o păzeau și care o izolasera in camerele ei, unde facea obiectul acestui tratament rudimentar, fiind redusa la cea mai crunta mizerie, in ciuda anilor si a trecutului ei.

Nu poate exista o modalitate de a o include pe această doamnă nobilă, în negocierea planificată? Este, după cum știți, sora Reginei Alexandra, mama regelui George al V-lea, și o interventie în favoarea ei ar face mai acceptabile, pentru familia regală britanică și poporul englez, pregatirile de eliberare a împărătesei Alicia. In cele din urma, ştiu de la martori oculari, ca este foarte prost văzută nu numai in palat, ci si de către opinia publică. Ea este privită ca un agent conștient sau inconștient al Germaniei, si in principal, însă desigur involuntar, cauza a revoluției, prin sfatul rău pe care ea l-a dat soțului ei, pe pe care il domina complet, evitând concesiile care ar fi trebuit să fi salvat tronul imperial și Rusia insasi.

Atat de profundã și de vie este ura opiniei publice la adresa nefericitei împărătese în Anglia, incat o acțiune exclusivă în favoarea ei ar putea fi ușor interpretată ca inspirata de Berlin, cu intentia de protejare a intereselor germane. Desigur, vocea umanității și considerația pentru aceasta nefericita și amenințata femeie nu pot sa ramana tacute, și nu există nicio opoziție față de aceasta frumoasă inițiativa spaniolă, dar desigur, trebuie să fie mai plăcută și mai puțin suspectată în cazul în care va avea loc în modul în care mi-am permis sa sugerez.

Trebuie adaugat ca resentimentele fondate sau nejustificate obiectiv, extrem de puternice contra împărătesei Alice, merg atât de departe încât exclud orice posibilitate de gazduire a ei în Regatul Unit”[…]Semnat : Alfonso Merry Valley, Ambasadorul Spaniei în Londra.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Pe 8 august, la aproximativ douăzeci de zile de la presupusa ucidere a familiei imperiale ruse, ziarul ABC al Spaniei a publicat următoarea știre:

„Guvernul Federației Ruse este de acord ca familia fostului tar sa ajunga în Spania”: Paris, 7, 6 după-amiază.

Telegraph-ul din Amsterdam arata ca Hamburger Frendemblatt spune ca bolșevicii si-au dat acordul pentru plecarea în Spania a fostei țarine și a fiicelor ei. Negocierile referitoare la garantiile solicitate au inceput. Regele Alfonso al XIII-lea intreprinde contacte cu regii și președinții mai multor țări, pentru transfer. Pe 13 august, s-a transmis un mesaj împăratului William al II-lea al Germaniei, prin care i s-a cerut sa participe in efortul de salvare. Germania, care avea un număr foarte mare de spioni în Rusia, a confirmat că cel puțin tarina și copiii ei erau încă în viață, în toamna lui 1918.

Pe 16 august, mesajul urmator de la Berlin soseste în Spania:

„Vorbind astăzi cu secretarul de stat in functie, îmi spune ca guvernul imperial nu are nicio obiecție cu privire la faptul ca fosta împărăteasa, prințul imperial al Rusiei și surorile sa beneficieze de pe urma ofertei de ospitalitate a Maiestatii Sale Regele“.

FOTO (Imparateasa Alexandra cu cei cinci copii Olga, Tatiana , Maria, Anastasia si Alexei)

Dupa cum am vazut in mesajul anterior, Berlinul era ca sigur ca Țarina Alexandra precum si tareviciul Alexei și surorile sale erau încă în viață în august. In buna intentie a Spaniei de a le oferi mutarea acolo, unde ar fi fost foarte departe de Rusia și ar fi rămas neutri fata de război, s-au mai oferit si garanții ca Romanovii nu ar urma sa fie implicati în nicio activitate politica locala a rusilor exilați. Iar, dacă toate acestea nu erau suficiente, vedem cum Vaticanul, de asemenea, a intrat în joc.

Pe 11 august 1918, Osservatore Romano raporta: „Pontiful s-a oferit să plătească pentru toate cheltuielile pe care le-ar implica transferarea, din Rusia în Spania, a familiei lui Nicolae al II-lea, solicitand Cabinetelor sa se preocupe să rezolve problema cât mai curând posibil, din motive umanitare.

Giovanni Pacelli (viitorul Papa Pius al XII-lea), care era pe atunci Nunțiu Apostolic în Bavaria, a primit ordin de la Papa Benedict al XV-lea, sa informeze Guvernul Germaniei ca Papa a intreprins toate negocierile pentru eliberarea familiei.

FOTO (Giovanny Pacelli era nunțiu în Bavaria, când s-au desfasurat negocierile pentru evacuarea copiilor și a țarinei. În această fotografie, din 1922, el se afla în Germania)

Intr-un buletin oficial din data de 19 august 1918, se publica la Berlin:

„În cadrul ultimelor deliberări desfasurate la Kremlin, petiția Papei de la Roma a fost prezentata de mitropolitul Freiherr Dr. Repp, cerând eliberarea tarinei cu cele patru fiice ale ei. Potrivit rapoartelor din Stockholm, se pare că comisarii naționali au acceptat să adere la dorințele Papei, cu anumite condiții. Rezistența la eliberea țarului a fost aproape înfrântă”.

Atât de vehementă și de extinsă a fost intervenția regelui Alfonso al XIII-lea în chestiunea salvării Romanovilor, încât a ajuns să cheme la unirea celor două ramuri ale Bourbonilor, care se confruntau pentru tronul Spaniei: Legitimista și Carlista, pentru că Alfonso al XIII-lea avea contacte și a cerut ajutor de la vărul său Carlistul Jaime de Bourbón, care fusese membru al armatei țariste și care în acel moment locuia la Viena. De la Biroul Telegraph al Palatului Regal, a fost trimis următorul comunicat:

“Vă mulțumesc pentru sprijinul acordat familiilor imperiale. Salutări de la vărul tău. Alfonso R.”

În septembrie 1918, Justo Garrido Cisneros, responsabilul cu afacerile spaniole din Petrograd (Sankt-Petersburg), a trimis o declarație lui Polo de Bernabé, Ambasadorul Spaniei la Berlin, informându-l că s-a întâlnit cu Comisarul pentru Afaceri Externe din Rusia, adjunct al lui Georgi Chicherin, Ministrul Afacerilor Externe, pentru a-l aborda pe problema femeilor Romanov. Permanent, reprezentantul Spaniei a fost însoțit, ca martor, de Ambasadorul Țărilor de Jos în Rusia.

Telegrama pe care Polo de Bernabé a trimis-o în Spania, spunea următoarele:

“6 septembrie. responsabil Afaceri in Petrograd – vă rog să transmiteti următoarea telegramă: ‘Nº111. Comisarul Poporului ne-a primit cu o ora întârziere fata de ora stabilita, într-un loc murdar care servește ca Minister al Afacerilor Externe, însoțit de un alt israelit care este adjunctul său.I-am transmis dorinta umanitară a suveranului nostru, asigurându-l că nu ar fi vorba de o interventie în problemele Rusiei, ci că familia imperială va rămâne în Spania departe de orice mișcare contrarevoluționară…

El a spus că țara noastră va deveni centrul reacției contrarevoluționare a proletariatului, pe care o așteaptă dintr-un moment in altul. Reprezentantul Olandei și eu am protestat împotriva acestei sustineri absurde, încercând să-l conving că nicăieri familia imperială nu ar fi mai incapabilă de o acțiune politică…

După o discuție și eforturi foarte dificile, am obținut ca el să ne prezinte petiția in prima sesiune a Consiliului Executiv Central”.

Regele Alfonso al XIII-lea, la cateva luni după presupusul masacru, era sigur că tarina Alexandra și copiii ei erau încă în viață. Dovada, stau toate eforturile diplomatice pe care le-a intreprins de la Madrid, pentru a-i aduce în Spania. Acest lucru contrazice versiunea oficială care afirmă că asasinarea ar fi avut loc în primele ore ale zilei de 17 iulie 1918. Din păcate, există foarte puține lucruri care au fost scrise despre toate acestea.

Cortes Cavanillas, în cartea sa “Alfonso al XIII-lea și Războiul”, menționează ceva în unele din capitolele sale. În ultimii ani, un grup de istorici și cercetători din Europa și Statele Unite au muncit din greu pentru a obține toate documentele referitoare la acest caz, atât din ​​Arhiva Vaticanului, cât și din istoricul Spaniei.

Marie Stravlo, unul dintre fondatorii Societății Istorice a Familiei Imperiale Ruse, l-a contactat pe istoricul Seco Serrano și a obținut un număr mare de documente, demonstrând toate aceste eforturi diplomatice făcute de regele Alfonso al XIII-lea și de Ministrul său, Eduardo Dato.

În prezent, există mari controverse în jurul soartei adevărate a familiei imperiale. Biserica Ortodoxă Rusă nu recunoaște presupusele oseminte ale Romanovilor (vezi ARHIVA Lacasuri Ortodoxe), care au fost îngropate în 1998 la Catedrala Petru și Pavel din Sankt Petersburg. Aceste rămășițe sunt încă analizate științific.

Arhiva istorică a regelui Alfonso al XIII-lea în acest caz și documentele disponibile la Vatican ar putea fi de mare ajutor în clarificarea evenimentelor care au avut loc în ultimele zile ale Dinastiei Romanovilor.”

Traducere dupa Jonathan Iglesias [https://www.facebook.com/RUSSIAN-IMPERIAL-FAMILY-HISTORICAL-SOCIETY-281626701958649/] – Istoric, Sevilla Spania, aprilie 2017 – de Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe (KSLCatalin)