Mânăstirea Valaam, Noul Valaam și Lacul Ladoga

Lacul Ladoga este cel mai mare lac din Europa. Potrivit tradiției, în momentul răspândirii creștinismului, Sfântul Apostol Andrei cel Întâi Chemat a mers spre nord, predicând Sfânta Evanghelie.

După trecerea Niprului și Volhovului, ucenicul lui Hristos a intrat în "apele furtunoase și învolburate ale lacului Nebo" și a înălțat o cruce de piatră pe "Munții Valaam". Conform uneia dintre cele două păreri legate de originea mânăstirii, cu 900 de ani mai târziu, doi călugări, Serghie și Gherman, au venit "din ținuturile estice" (posibil din Grecia) și au întemeiat o obște monahală pe una dintre insule. Sursele scrise ("Vieți"), care ar putea mărturisi despre viața și faptele Sfinților, sunt considerate pierdute. O a doua părere leagă întemeierea mânăstirii de secolele X—XI. Aceasta se bazează pe una dintre tipăriturile Vieții Sfântului Avraam al Rostovului, care include o referire la șederea călugărului în Valaam în secolul al X-lea, precum și o serie de referințe cronice la mutarea sfintelor moaște ale Sfinților Serghie și Gherman din Valaam la Novgorod în 1163.

Istoria documentară relativ fiabilă a Mânăstirii Valaam începe, însă, cu secolul al XIV-lea. Mânăstirea Valaam este menționată în viața lui Savatie Solovețky. În "Legenda Mânăstirii Valaam", anul întemeierii apare ca fiind 1407.

Până la începutul secolului al XVI-lea, aproximativ 600 de călugări trăiau în arhipelag.

Mânăstirea a fost un avanpost nordic al Bisericii Ortodoxe de Răsărit, împotriva păgânilor, și, mai târziu, un avanpost vestic în fața Bisericii Catolice din provinciile Tavastia, Savonia și Carelia. Lupta pentru putere dintre ruși și suedezi a împins granița spre est, în secolul al XVI-lea; în 1578 mânăstirea a fost atacată și numeroși călugări și ucenici au fost uciși de suedezii luterani. Mânăstirea a fost lăsată pustie între 1611 și 1715, după un alt atac al suedezilor, clădirile fiind arse până la temelii și granița careliană dintre Rusia și Suedia fiind trasă prin Lacul Ladoga. În secolul al XVIII-lea mânăstirea a fost restaurată încântător, iar în 1812 a intrat sub Marele Ducat Rus al Finlandei.

În 1917, Finlanda a devenit independentă, iar Biserica Ortodoxă Finlandeză a devenit autonomă sub Patriarhia Ecumenică de Constantinopol; anterior, ea făcuse parte din Biserica Ortodoxă Rusă. Valaam a fost cea mai importantă mânăstire a Bisericii Ortodoxe Finlandeze. Limba liturgică a fost schimbată din slavona bisericească în finlandeză, iar calendarul liturgic din Calendarul Iulian în Calendarul Gregorian. Aceste schimbări au dus la dispute amare, de zeci de ani, în sânul comunității monahale din Valaam.

Teritoriul a fost disputat între Uniunea Sovietică și Finlanda, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Din cauza Războiului de Iarnă, mânăstirea a fost evacuată în 1940, când 150 de călugări s-au stabilit în Heinromvesi, Finlanda. La 18 martie 1940, peste apele Lacului Ladoga răsunau, astfel, 12 bătăi rare dinspre clopotul mare al Catedralei Schimbării la Față, anunțând încetarea vieții în mănăstire. Călugării s-au stabilit în orașul Heinavesi din Finlanda, pe moșia Papiniemi, unde au întemeiat Mânăstirea Noul-Valaam. Această comunitate există încă. După ce a primit evacuați din Mânăstirea Konevsky și Mânăstirea Pecenga, acum este singura mânăstire a Bisericii Ortodoxe Finlandeze, alături de Mânăstirea Sfânta Treime Lintula situată la doar 14 km distanță. Din 1941 până în 1944, în timpul Războiului de Continuare, s-a încercat restaurarea clădirilor mânăstirii Vechiului Valaam, dar mai târziu insula a servit ca bază militară sovietică.

De când Mânăstirea originală Valaam a fost lăsată moștenire Bisericii Ortodoxe în 1989, ea s-a bucurat de ocrotirea personală al Patriarhului Alexei al II-lea al Moscovei, care vizitase frecvent mânăstirea în copilărie. Mânăstirea, ale cărei clădiri au fost restaurate meticulos, a câștigat o putere legală semnificativă asupra insulei, în încercarea de a reveni la o stare de izolare duhovnicească. După ani de proceduri judiciare fără rezultat cu mânăstirea, mulți locuitori ai insulei au ales să plece, deși câțiva încă au rămas. Actualul părinte stareț al obștei este Episcopul Pangratie (Jerdev) din Troițk. La 13 decembrie 2005, pentru prima dată, a sunat clopotul de 1000 de kilograme "Andrei cel Întâi Chemat", instalat pe clopotnița din mânăstire, ca parte a programului de restaurare a vechii clopotnițe.

Cea mai mare dezvoltare a mânăstirii a avut loc în secolul al XIX-lea. În 1839, Părintele Damaschin a fost numit stareț, conducând Mânăstirea timp de 42 de ani. El a fost cel care s-a asigurat că lucrările de construcție pe insulă sunt efectuate numai sub îndrumarea arhitecților calificați. Părintele Damaschin a hotărât apoi un regim strict pentru frați: îngrijirea obligatorie a bătrânilor de către ucenici și de călugării tineri, participarea strictă la slujbele bisericești, multe ore ca ascultare la muncă. După ce egumenul Damaschin a trecut la cele veșnice, mânăstirea a fost condusă de Ionatan al II—lea, care a reușit să realizeze cea mai ambițioasă întreprindere a egumenului Damaschin: construirea unei noi catedrale maiestuoase a Schimbării la Față, proiectată pentru mai mult de 3000 de persoane.

Asceții din Valaam au vrut să-și transforme mânăstirea într-un nou Ierusalim, și drept urmare pe insulă au apărut numeroase referiri la vremurile Noului Testament, la începutul secolului XX: Chedron, Ghetsimani, Muntele Măslinilor, Schitul Învierii.