TRANSCRIERI ÎN TAINĂ (5): Despre cum a atârnat Hristos toată istoria Bisericii viitoare, de un fir de păr...

De la Părintele Rafail (Schitul Lacu), TRANSCRIERI ÎN TAINĂ…

(dintr-un dialog, exact cuvintele Părintelui Rafail, însemnate de un “frate de-al nostru” la Schitul Lacu)

   Poate că ar trebui, măcar câte puţin, să ne abţinem să mai comentăm, să discutăm şi să analizăm critic ce zice omul, ce spune greşit cutare… sau ce fac alţii. Să-L descoperim pe Dumnezeu din om! Dar asta se poate face “DOAR DIN ORIGINAL” - o rubrică Lăcaşuri Ortodoxe cu scrieri “necorectate” (… Și, pentru scrierea pe pagină, cum să găsim un font de aur?).

 (5)   Cum poate omul să capete smerenia dumnezeiască?… Tot despre smerenia omenească

    Dar, se întâmplă un lucru: dacă noi dobândim smerenia omenească văzând neputinţele noastre - comportându-ne fără a ne compara în sensul ăsta moral sau istoric care naşte invidii - duhul ăsta al smereniei: “Da' uite, aş putea şi eu să fiu aşa şi nu sunt. Doamne miluieşte-mă!”; sau primind smeriri de la Dumnezeu: “L-am judecat eu pe ăla că e aşa şi, uite, acum cad eu în ispită, în păcat” - asta e lege duhovnicească. Şi sunt multe legi din astea, duhovniceşti, care mă aduc la un simţ al realităţii. 
 

    Şi, smerenia omenească poate că este, mai întâi şi înainte de toate, simţul realităţii. Care realitate? Realitatea, mai ales aşa cum o vede Dumnezeu. Că noi o vedem prin ochii mândriei, noi o vedem prin ochii “hrăpăreţiei” noastre: că “aicea, aş putea, aşa şi pe dincolo, aş putea câştiga bani”. Înseamnă să vedem realitatea, prin ochii lui Dumnezeu, Care gândeşte pe om şi veşnicia omului. Şi, atuncea, acest simţ al realismului este, până la urmă, smerenia omenească.
 

    Dobândind smerenia, vedem cu ochi realişti “ce sunt eu”, în măsura în care ştim Ce este Dumnezeu. Vedem pe aproapele, cu ochiul lui Dumnezeu. Care este ochiul lui Dumnezeu? [Păi,] cum vede Dumnezeu, pe aproapele. 

    Na, că Hristos, când şedea la masă la Simon fariseul, vine femeia desfrânată din cetate şi plânge la picioarele lui Hristos şi le spală cu lacrimile ei şi le şterge cu părul ei. Era femeie, era desfrânată, dar dădea lui Hristos tot ce avea. Şi, ce putea să-I dea? Fiindcă acum era într-o stare de pocăinţă – unde, zice Părintele Sofronie care a cunoscut pocăinţa, că: “dacă Hristos şi-ar fi retras piciorul, hai să zicem din jenă, să zicem un centimetru, şi ea ar fi înţeles că îi refuză pocăinţa, pe loc ar fi murit”. Aşa era tensiunea pocăinţei ei. Şi, Hristos era pironit de pocăinţa ei şi pironit de judecata nu numai a lui Simon… da' şi Ucenicii puteau să se smintească. 

    Şi, fariseul are un gând: “Dacă Ăsta era prooroc, ar fi ştiut cine e femeia aia, că e o femeie păcătoasă”. Cunoaşteţi povestea, nu e nevoie să intrăm în ea, în amănunte. Dar, Hristos era Prooroc. Prooroc fiind, nu ştia că femeia era păcătoasă? 

   Fraţilor, pentru că era Prooroc, n-a ştiut - între ghilimele - că era păcătoasă. Proorocul nu asta ştie despre om. Proorocul ştie despre om ce zace în el, în prooroc. Știe că acela e chipul slavei negrăite chiar dacă e păcătos; şi vede chipul slavei negrăite, în aproapele. 

   Ce vedea Hristos, în femeia păcătoasă? Un dumnezeu! 

   Fiindcă era Prooroc, nu vedea păcatul din femeie. Fiindcă era Dumnezeu, vedea chipul slavei Lui Personale în care a făcut pe om. Şi, văzând chipul slavei pocăindu-se la picioarele Lui - spunea Părintele Sofronie - în clipa aia, când puteau să se smintească Apostolii, când Iuda s-a smintit de mai multe ori şi, până la urmă, L-a vândut: “Destul Ăsta, cu femeile Lui şi cu lacrimi şi cu mir şi alte chestii, mă duc să-L vând” – puteau toţi să se smintească,  și zice că: “În clipa aia, a atârnat Hristos toată istoria Bisericii viitoare, de un fir de păr”, pentru femeia asta. 

   Că puteau să se smintească Apostolii - cum se smintiseră mai mulţi după cuvântul despre Sfânta Împărtăşanie: “Mâncaţi Trupul Meu şi beţi Sângele Meu” - şi, acum, puteau iarăşi, şi ăştia doisprezece, să se smintească: Cu desfrânate are de-a face? 

    Spune românul: “Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să îţi spun cine eşti”. 

    [Oare], cât adevăr conţine cuvântul ăsta? Un adevăr există, bine'nţeles! Da', era adevărat şi pentru Hristos? 

    “Spune-mi cu cine Te însoţeşti, Hristoase, ca să-Ţi spun cine va deveni cel cu care Te însoţeşti!” - că El, precum nu apa Iordanului L-a spălat, pe El, de păcatele Lui, ci El a sfinţit apa Iordanului; aşa S-a făcut Hristos: Înghiţitu-L-a moartea, când [de fapt] El a înghiţit moartea. Şi aşa mai departe…. 
 

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, pagina de față a fost publicată în luna iulie 2025, reprezentând o transcriere, fărâ vreo intervenție, a unui dialog înregistrat cu ceva timp în urmă chiar în Schitul Românesc Lacu - în „Pustia cea mai dintru adânc” - împărtășit… DOAR DIN ORIGINAL.